Acest articol este scris de dr. Lucian Turcescu şi este reprodus la cererea autorului. Am ales publicarea acestui articol astăzi în debutul lunii Februarie, luna dedicată de Agora Christi dezbaterilor despre deconspirare.
Lucian Turcescu este profesor de Teologie Istorică (Concordia University, Montreal, Canada) şi autorul (împreună cu politologul Lavinia Stan) a recent apărutului volum Religion and Politics in Post-communist Romania (Oxford University Press, 2007). Versiunea românească a cărţii urmează să apară în 2008 la editura Curtea Veche.
De câtva timp sunt fascinat de similitudinile dintre creştinismul primar şi cel post-comunist ce ar putea indica direcţia în care se îndreaptă Europa de Est. Se va obiecta că încă vorbesc despre „post-comunism”, după două decenii de la căderea comunismului, în loc să îmbrăţişez sintagme mai optimiste precum „integrarea europeană”. Dacă, însă, aş fi întrebat cât de puternice sunt încă efectele acelei perioade sumbre asupra prezentului, aş răspunde precum liderul comunist chinez Zhou Enlai, întrebat despre efectele Revoluţiei Franceze de la 1789 asupra timpului său: „e încă prea devreme să spun”.Înainte de Edictul de toleranţă din Milano (din anul 313), Biserica experimentase persecuţii crunte care i-au lăsat cicatrici urâte pe ceea ce se considera a fi trupul lui Hristos. Forţaţi să predea (tradere in latină) Bibliile autorităţilor şi să ofere sacrificii zeităţilor păgâne, unii creştini s-au opus, au fost torturaţi, au supravieţuit (confesorii) sau au murit (martirii); alţii (inclusiv unii episcopi) au cedat, devenind cunoscuţi drept căzuţi şi trădători (lapsi şi traditores).
Când ulterior s-a pus problema colaborării cu persecutorul, lideri religioşi precum Donatus au insistat că numai cei puri puteau fi membri ai Bisericii lui Hristos, doctrină respinsă de părinţi ai Bisericii precum Augustin. Tot după 313, creştinismul a obţinut numeroase privilegii, oferite de împăratul Constantin cel Mare şi succesorii săi drept reparaţie morală datorată de imperiu recent legalizatei religii.
În 391-392, sub presiunea Bisericii şi motivat de ideea de unitate imperială prin uniformitate, împăratul Teodosie I declara păgânismul ilegal - o importantă victorie pentru creştinism, dar şi un act de intoleranţă, venit din partea unui grup religios care încă îşi vindeca cicatricile lăsate de persecuţiile anterioare. Cu acordul episcopilor lor, numeroşi creştini militanţi (jihadişti, daca pot folosi un termen împrumutat din islam) au participat la distrugerea templelor păgâne, deşi Iisus era opus violenţei. În mai puţin de un secol, din persecutat creştinismul devenise intolerant.
După 1989, multe Biserici s-au grăbit să umple vidul moral şi spiritual lăsat în urmă de căderea regimurilor comuniste. De data aceasta a apărut problema colaborării cu persecutorul - nu împăratul roman păgân, ci partidele comuniste şi poliţia lor politică. Iarăşi s-au auzit chemări de curăţire morală sub forma lustraţiei. Nu s-a mai propus o doctrină puristă de tip donatist, ci li s-a cerut colaboratorilor grei din sânul Bisericilor să se retragă din funcţiile lor de conducere în numele reconcilierii sociale. Nimeni nu a cerut excluderea lor din Biserică. E şocant să afli despre colaborarea extinsă cu poliţia politică al unor ierarhi precum arhiepiscopul catolic polonez Stanislaw Wielgus (care sub presiuni enorme a consimţit să demisioneze în ianuarie 2007), mitropolitul Nicolae Corneanu sau episcopii Pimen Zainea, Calinic Argatu, sau alţi lideri ortodocşi, catolici şi (neo)protestanţi care rămân încă neclintiţi în posturi.
Asemănarea cu secolul al IV-lea nu se opreşte aici. Bisericile post-comuniste se bucură de o mulţime de avantaje, primite ca reparaţii morale pentru persecuţia suferită sub comunism. În unele ţări est-europene, Bisericile majoritare cer să li se acorde titlul de „Biserici naţionale” (în Romania chiar s-a întâmplat asta recent) şi privilegiul de a-şi trimite episcopii în parlament pe viaţă. Aceasta culte ar putea influenţa legislaţia, dar ar pune toate celelalte culte la un dezavantaj. Când cer acel statut, Bisericile est-europene arată cu degetul la unele democraţii occidentale, precum Anglia sau ţările scandinave unde există „Biserici naţionale”, fără a menţiona că acel statut este astăzi contestat Bisericilor Anglicană şi Luterană şi văzut ca o moştenire istorică incompatibilă cu democraţia. În 2000, Suedia i-a revocat acel titlu Bisericii sale luterane.
Aşadar, încotro se îndreaptă Europa de Est în privinţa relaţiilor dintre Biserică şi societate? E prea devreme să spunem….
(în general orice termen care trimite la “festival” este nefericit prin contaminarea în cadrul familiei de cuvinte… )
