Biserica între Ghetto şi Veneţia - Cărbunii Eulaliei 8

De multe ori în dialogurile dintre evanghelici ÅŸi reprezentanÅ£ii bisericilor tradiÅ£ionale apar fraze de genul: da, ai voÅŸtri sînt mai buni? Iar noi spunem: „uitaÅ£i-vă la Domnul.. El e bun… noi sîntem răi.”

Scuzele noastre pentru o etică deja compromisă ÅŸi pentru un ethos greu de recunoscut de părinÅ£ii ÅŸi bunicii noÅŸtri pe lîngă faptul că sînt penibile trădează necunoaÅŸterea Scripturilor. Da, nu prin fapte sîntem mîntuiÅ£i, ca să nu se laude nimeni[1], dar Domnul spune… ei vor vedea faptele voastre bune ÅŸi vor slăvi pe Dumnezeu[2]. Etica este importantă drept consecinţă naturală a teologiei, a cunoaÅŸterii de Dumnezeu ÅŸi a relaÅ£iei cu Dumnzeu, a plasării în proximitatea lui Dumnezeu. Acest tip de etică ÅŸi ethosul care decurge din aceasta plasează Biserica pe o poziÅ£ie ireconciliabilă cu lumea din jur.

Cînd au apărut evanghelicii în România, oamenii i-au perceput ca fiind diferiÅ£i, cu totul altfel ÅŸi i-au perceput aÅŸa nu datorită teologiei lor, care era foarte simplu articulată ÅŸi înfăşată în citate din Biblie memorate cu grijă[3]. CredincioÅŸii noÅŸtri au fost cunoscuÅ£i ca altfel prin cunoaÅŸterea bibliei ÅŸi rugăciunile făcute la orice vreme, cu naturaleÅ£e, seninătate. Ba, au mai fost cunoscuÅ£i prin nu-urile pe care le practicau, prin retragerea faţă de „lume”, hore, ÅŸezători, discoteci, fumat, băut, vin ÅŸi petreceri ÅŸi altele ca acestea.

Ethosul retragerii şi separării, etica interdicţiilor şi normele stricte şi foarte simple de conduită i-au plasat pe credincioşii evanghelici în zona batjocorii şi caricaturii. În loc ca acest fapt să ne producă bucuria de care vorbeşte Mîntuitorul cîteva versete mai sus[4], am încercat să ne izbăvim de izolare, de gonire, de urmărire şi de înjurii.

Anularea diferenţei a devenit program ideologic în numele unui proces de persuasiune care nu mai convinge pe nimeni, ba mai mult, sîntem priviţi ca duplicitari. Identitatea evanghelicilor, percepută istoric prin diferenţă, separare şi retragere, este compromisă prin diferitele mişcări, unele izolaţioniste, cu aplecare spre o altfel de ghettoizare, altele, cele mai multe, adepte ale aclimatizării şi adaptării.

Cei care în trecut au înţeles că pocăiţii erau diferiţi: lucrau diferit, se îmbrăcau diferit, îşi educau copiii diferit, acum nu mai înţeleg nimic, pentru că nici mesajul de dincolo de ethos şi etică nu este bine articulat.

Aşa se întîmplă că procesul de ghettoizare continuă pentru unii ca urmare a reacţiei de frică faţă de schimbare, un proces la fel de bolnav, dar de ale cărui consecinţe izolante alţii sînt mîndri, iar pe de altă parte, un complex de inferioritate a generat dorinţa de a fi tot mai aproape de Veneţia, loc al balurilor mascate, spre secularizare. Efectul acestui pendul blestemat între Ghetto şi Veneţia, îl simţim zi de zi în viaţa eclesială de pe tot pămîntul.

Între ghettoizare şi secularizare, Bisericii îi este greu să mai iasă la iveală, adică să fie relevantă, fie se cufundă în mocirla în care să bălăceşte purceaua[5], fie fuge şi se închide dincolo de porţile mănăstirii de frica stropilor.