Amintiri…02

Am văzut demult un SF. Se făcea că, printr-un dispozitiv electronic complicat ai fi putut să îţi cumperi “amintiri”. Te aşezai pe un scaun şi ţi se împrumutau amintiri. Contra cost, se înţelege! Puteai avea amintiri cu o excursie în Grand Canyon, în Colorado, în Amazon.

…………………..

Eu aş scrie scenariul unui SF în care s-ar putea cumpăra timp. N-aţi fost tentaţi niciodată de acestă idee?

Să cumperi timp, aşa cum ar fi trebuit să cumpere fecioarele neînţelepte din Evanghelia după Matei cap. 25. Să cumperi undelemnul-timp.

Se fabrică de toate, haine, maşini, de toate, un singur lucru nu se poate cumpăra: timpul.

………………………

Investiţia în timp este cea mai bună investiţie. Investiţia în lucrurile netransferabile. Care sînt acestea? Sănătatea, mîntuirea, timpul…

A doua categorie de lucruri în care merită să investeşti sînt lucrurile create de Dumnezeu şi care cresc versus lucrurile create de om şi care nu cresc.

Alexandru Vibrafonistul şi bloggingul…. 13

Ia apăsaţi aici să vedeţi ce vine. După ce m-am preumblat puţin aseară din nou pe la Dan prin site, după ce am chemat-o pe Neriah, care acum învaţă la flaut să o audă pe Ioana, am dat peste site-ul lui Alexandru, fratele ei.

Alexandru cîntă la vibrafon.

Fascinant instrument, dar mai fascinantă este tehnica de folosire a “maletelor”.

Priviţi cum le desface şi le adună, controlînd intensitatea percuţiei.

Chiar dacă…

Nu este vorba de cîntecul lui Florin Chilian. Ce urmează este o cîntare, nu un cîntec. Este un fel de bocet. Este un alt “Chiar dacă”. Zilele trecute am auzit-o cîntată “corect” de un muzician profesionist, dar suna prost cu play back şi solouri de chitară electrică…

Această cîntare se cîntă cu ochii legaţi, cu gluga de condamnat la moarte pe faţă, cu pumnul în gură, printre dinţii scuipaţi şi sînge. Se cîntă la chitară spartă cu patul Kalaşnikovului.

Eu am cîntat-o incorect, aproximativ, amatoriceşte, cu voce tremurîndă, pipăind notele ca la “focul de tabără” dintr-un lagăr de concentrare. Am cîntat greşit, ştiu, dar corect în mood, zic eu. Trebuie cîntată într-un mood rusesc (iată oximoronul), cu “retrăire” (perijvati)

Cîntarea trebuie cîntată cu lacrimi. Neapărat.

Pentru că asta este o cîntare care a fost compusă cu perspectiva arestului, cu un Kalaşnikov la ureche, cu gîndul la deportare în Bărăgan, confiscarea bunurilor, a pierderii celor dragi şi vieţii, de aceea nu se cîntă cu playback şi nici cu orchestraţii, briz-briz-uri, ci cu acorduri simple, glissando-uri şi cu improvizaţie la fiecare strofă. Ecoul de stepă se potriveşte … ecoul de peşteră şi de cameră de puşcărie.

Folclor curat. Fiecare interpret cîntă alt cîntec.

Eu l-am pus în cîntec pe unchiul cu puşcăria lui, pe tata mort, sîngele care i-a curs din cap pînă în bocanci prin cămaşa de corp şi izmene, am pus ameninţările, şantajul, fiecare pune cîte ceva. Eu am avut puţin, foarte puţin de pus.

IAtă cîntecul AICI. Iertaţi interpretarea şi înregistrarea. Este live, în Biserica din Cluj, la sfîrşitul mesajului despre Calea, Adevărul şi Viaţa. Scuzaţi aplauzele. Nici ele nu se potrivesc aici.

La un moment dat o femeie a izbucnit în plîns. A fost acompaniamentul potrivit. Cineva mi-a spus că tocmai pierduse pe cineva drag cu ceva săptămîni în urmă.

Iată versurile:

Pasacaglia BWV 582 /1

Nu, nu-i BMW seria 5!!! Am ales alt pas rar, altă călcare urieşească. Johann Sebastian Bach, Passacaglia BWV 582 /1 în interpretarea lui Karl Richter.

Pedalierul marchează “paşii”, sînt paşii lui Dumnezeu în trecere, în trecere pe dinaintea jertfelor, paşii Lui în apropiere de stînca în care l-a ascuns pe Moise, tîrîind Shekinah, slava lui pe toate cele trei registre.

Pasul lui Albinoni

Adagio în Sol minor de Albinoni, bucată atribuită lui Remo Giazzoto, a fost uzat şi abuzat. A fost background la documentare de televiziune, filme artistice (Gallipoli, 1981), ştiri mortuare, a fost interpretat cu instrumente electronice cu mulţime de efecte, l-am ascultat şi la acordeon şi la chitară electrică şi la orgă electronică în diferite registre…

Chiar şi The Doors au încercat o reinterpretare pentru cortina muzicală din spatele lui Jim Morrison. Nici tupeistul de Yngwie Malmsteen nu s-a abţinut să nu-l aşeze pe griff-ul lui.

Acum să ne întoarcem la dulcele, dar penetrantul sunet al viorii însoţite de orchestră şi orgă.

Sunetele căţărate pe liniuţele de deasupra portativului de cheie sol, îngemănate cu pasul contrabasului, cu sunetul de pedalier al orgii, îngropat după scările de sub portativul în cheia Fa. Coloratura în diferitele registre, arpegiile, schimbările surprinzătoare de acorduri, fac din această bucată, la prima vedere previzibilă, uşor de transcris, una dintre cele mai emoţionante şi complexe fraze muzicale, cu o atmosferă aerat de densă, împovărător de uşoară.

Marcello

M-am îndrăgostit de muzica lui Alessandro Marcello după ce am văzut filmul Anonimul Veneţian.

Nu m-a dărîmat atît de mult filmul cît muzica.

Alessandro Marcello – Concert pentru oboi şi orchestra in Re minor:

1. Andante e spiccato.
2. Adagio.
3. Presto.

Il Giardino Armonico.

Paolo Grazzi (Oboe).

Dir. Giovanni Antonini.

iată şi o superbă transcripţie pentru chitară

Azi îi dedic această piesă soţiei mele, ştie ea de ce…

Villa-Lobos-ul lui Babii

Heitor Villa-Lobos este compozitorul meu preferat pentru chitară clasică. Are tot ce vrei, acorduri năstruşnice, glissando-uri dulci, ritm, linie melodică imprevizibilă, mîna lucrează pe tot griff-ul chităriii, solicitată la maxim, viteză, dar cel mai mult îi trebuie “feeling” cuiva care încearcă să interpreteze Villa-Lobos.

Prin anii 86-87 mergeam zilnic într-o clădire care mirosea puternic a mucegai şi a podea putredă. Acolo, într-o încăpere cu geamuri largi, generoase, era un pian, patru chitări şi Babii.

Mihai Babii mi-a fost profesor de chitară clasică. Avea nişte mîini imense. Ochelari cu dioptrii imense. Era un fel de Segovia, după mîini şi tehnică şi ochelari, dar uscăţiv, cu păr lung spre perciuni şi spate. Avea o voce aspră, gîjîită şi nu rareori o ridica spre noi:

“Nuuu…. aşa, băiete, e cîntec de dragoste, ce nu te-ai îndrăgostit pînă acu… noooooo, ascunde degetu, ascunde degetu după grif, nu vreau să văd cartoful ăla răsărind de-acolo, poziţia, spatele drept…” dar niciodată nu făceam “interpretare” înainte de tehnică.

La unul dintre valsurile venezuelene de Lauro venisem foarte vesel că îmi iese cu “simţire”… m-a pus la metronom, fără crîcnire, şi la descifrat partitura din nou. Era pentru una dintre ediţiile concursului de chitară clasică de la Sinaia

Iată ce am păţit cu bucata mea preferată, Preludiul nr. 1 de Villa-Lobos.

M-am apucat cu entuziasm după ce am auzit-o cîntată de colegii mai mari (pe atunci nu era youtube şi internetul era numai pentru bazele militare americane ). Am descifrat-o, mi-a ieşit tehnica şi am ajuns la interpretare.

Buun. M-am aşezat în faţa lui Babii cu emoţie şi am început cu glissando-ul iniţial din si spre mi pe coarda la.

“Stoooop!”…Nuuu! Trebuie să aluneci ca şi cum te-ai da într-un scrînciob, ca şi cum s-ar trînti o fereastră, ca şi cum ai fi un copil pe tobogan, ca o frunză care se desprinde şi face o primă mişcare de pendulare… hai, din nou.. “

Din nou!

Lăuta, Stravinsky şi Julian Bream

Iată o scenă care merită văzută

Lăuta este unul dintre cele mai fascinante instrumente.

Stravisky a spus cîteva lucruri despre lăută şi cînd Julian Bream, unul dintre cei mai cunoscuţi şi recunoscuţi chitarişti ai secolului al XX-lea le-a auzit, a ţinut să îi cînte măcar o dată la acest instrument pe care aş vrea să îl ţin măcar o dată în viaţă de gît.

Iată cum Julian Bream îi cîntă lui Stravinsky la Lăută.

Louis Bonfa

Louis Bonfa este un compozitor interesant, foarte interesant. A compus cîteva melodii care au fost în topuri pentru cele mai înregistrate melodii ale epocii moderne. Este sud-american, dar are o tehnică specială de atac al sunetului la chitară.

Pentru acest motiv vi-l propun. Este o adevărată lecţie de emisie de sunet pentru chitarişti.

Iată cum sună ..

Cred că în acest mic video aveţi un evantai impresionant de modalităţi de “atac”.

Audiţie plăcută.

Să ne mai relaxăm un pic cu toată tensiunea asta..

Bachianinha

Cei mai frumoşi oameni rezultă din amestecăturile de rase, aşa am auzit. Oare este valabil şi pentru muzică?

Vă imaginaţi improvizaţii în stilul lui Bach, dar cu sînge brazilian?

Zilele trecute am primit unul dintre cele mai frumoase complimente, în urma unor discuţii tensionate despre rolul şi rostul blogului meu… .

“M-am uitat şi eu de curiozitate pe blogul tău, după interviul de la Radio Vocea Evangheliei din Cluj, cel realizat de Anca B. şi mai în spate… este un amestec de toate felurile, reţete, muzică, pagini personale la care mi-au lacrimile, faze la care am râs, psalmi de imprecaţie, este ca un instrument care are mai multe voci cu o apertură foarte largă… dar un amestec… aşa este viaţa ta?

Mă tem că nu te pot încadra în nici un sertar, cum spui tu, nu ţi se poate pune nicio etichetă, încerc să mi te imaginez ca pastor baptist şi nu reuşesc, ca profesor şi nu reuşesc, ca singer şi nu reuşesc …… ce eşti de fapt? Nimeni nu poate îndeplini toate rolurile în acelaşi timp. …..

Cum de ai ajuns la un asemenea amestec în viaţa ta?”

Am retranscris eu, că scrisoarea este mult mai lungă… Am luat tot mesajul ca pe un foarte frumos compliment nu ca pe o mustrare.

Da, ca Bachianinha, viaţa mea este un amestec şi are de toate, de asta cred că trăiesc frumos.. aşa îmi place.

Îmi cer scuze celor care preferă griul uniformităţii… sîntem diferiţi, asta este

Manha de carnaval

Mi-am făcut un cadou de ziua mea! O dimineaţă de carnaval Nu-ş cum se face… că de 20 de ani tot împlinesc 17 ani. Cel puţin aşa spune lumea, că am rămas la mintea aia… Unii, nu toţi!

Cum poţi să ai blog dacă n-ai 17 ani, hai, măcar 27…

M-am uitat din nou după vechii mei prieteni, cei care mi-au făcut viaţa senină la 17 ani… ore întregi, ore întregi.

I-am imitat, le-am cîntat bucăţile, am încercat să transcriem 32imile şi 64imile…să facem glissandourile fără scîrţîit, să sărim din poziţia III în XII fără să căutăm cu privirea pe griff…

Păcat că n-am găsit în trio-ul meu preferat De Lucia, McLaughlin, Al di Meola, dar şi Coryell e bun.

Oricum Paco e aristocratic. Coryell prea repetă urcarea aceea în diminuată, după părerea mea, chestii de gust.

Flajeoletele… perfecte şi la vreme. John nu se poate abţine la sfîrşit de la altele

M-am tot întrebat, după o improvizaţie de 10 minute cum o să sfîrşească piesa asta….

Lonestar – Sus deasupra stelelor

Am cumpărat discul Norei Jones imediat ce a apărut. Eram în Statele Unite, în North Carolina, şi discul abia se lansase, era “cald”. Ascultasem pe unul dintre posturile mele preferate, Smooth Jazz FM, I don’t know why…

După ce am ascultat întreg albumul, mi-a rămas în urechi melodia Lonestar…

Fascinantă, obsedantă, dar atît de adînc tristă, deşi rosteşte despre înalturi.

Iată melodia

Iată şi versurile cu acordurile

Să mai cînte şi gura noastră…

Ia uitaţi şi ascultaţi o interpretare de excepţie… AICI . Îmi spuneţi şi mie ce melodie este în playback?

…începutul este promiţător… cînd începe să cînte vocea…. vă rog să vă ţineţi de ceva, să staţi frumos pe scaun, pe un scaun solid, culcat e cel mai bine, ca să puteţi trage genunchii la piept.

Am ascultat melodia de vreo 10 ori. Efectul este devastator. Este întîlnirea dintre două stiluri? Nuuuuu! Este întîlnirea dintre două lumi, dintre două culturi şi neaşteptatul este garant al efectului…

După ce o ascultaţi vă spun de ce am pus-o.

1. Nu vreau să fac reclamă acestui tip de muzică, acestui tip de interpretare

2. Nu vreau să îmi bat joc de etnia respectivă. TAtăl meu a păstorit o biserică formată din etnia cu pricina. Am chiar o mare simpatie faţă de oameni ca Tamango, pentru autenticitatea şi simţul umorului, pentru naturaleţe şi talent.

3. În principiu nu am nimic cu stilul (care dintre ele )

dar revin…

cred că avem de discutat despre muzică…şi nu numai.

Cîteva zile în urmă se pornise o discuţie despre relaţia dintre români şi ţigani, altă dată s-a discutat despre formă şi fond, cum cîntăm ceea ce cîntăm şi altele ca acestea. Putem imagina manele creştine?

Dar pînă una alta … uite un personaj extraordinar… ăsta-i autentic.

şi inteligent şi profund

Oricum, azi de ziua unirii, hai să dăm mînă cu mînă… români şi rromâni ..

Merită comentat pe tema asta.

Îi mulţumesc Adrianei pentru melodia trimisă…

Amazing Grace – five black notes

Îi mulţumesc lui Logik pentru această indicaţie.

Scuzaţi emoţiile, dar nu-i aşa că este interesantă chestia cu cele cinci note negre ale pianului pe care se poate cînta orice Negro-spiritual… ?

Scuzaţi emoţiile, de asemenea… să asculţi versurile unui fost căpitan de vas pentru sclavi, pe muzica auzită, probabil chiar de la aceştia, totul cîntat de un negru.

A murit “maharajahul claviaturii”…

Nu asta am vrut să spun, că spune oricum Hotnews. Am dat peste una dintre cele mai frumoase interpretări ale “You look good to me”.

Între alb şi negru sau negru şi alb, Ray Brown şi Niels Pedersen, cei doi meseriaşi contrabasişti, Oscar Peterson oferă o sesiune şcoală de improvizaţie.

Iertaţi-mă că n-am putut să mă abţin să nu împărtăşesc asta cu voi!

Da, sînt vinovat, recunosc, ascult jazz, dar să ştiţi că numai din cînd în cînd… Oricum looks good to me ca să vă dăruiesc asta pentru un motiv foarte important.

Este din cauza unei frămîntări pe care o am de ceva vreme.

Am cîntat cu profesionişti şi amatori. Unii cîntă meseriaş ca nişte meseriaşi care bat cuiele gîndindu-se la masa de seară. Alţii cîntă arzînd, consumîndu-se şi se abandonează artei care îi devorează.

Alţii cîntă cu o bucurie, o pace şi o linişte de invidat.

De unde vine această bucurie?

Uitaţi-vă la faţa lui Oscar Peterson!

Asta mă mănîncă!!!

De ce oamenii ăştia au feţele atît de pline de bucurie şi noi, care avem acum BUCURIA cea mai mare, avem un Mîntuitor, avem dreptul de a cînta cu îngerii, cîntăm acriţi, obidiţi, înciudaţi, încruntaţi!

De ce creştini acri? Asta este o întrebare pe care a mai pus-o Steinhardt..

De ce creştini care cîntă cu acreală… asta-i ce mă frămîntă acum?

Mi-e ciudă pe zîmbetul lui Oscar Peterson… cînd mă gîndesc la zîmbtele chinuite ale unor creştini care abia reuşesc să îşi tragă peste chip faţa de duminică şi masca de sărbători.

“Naşterea Ta, Cristoase”, Troparul Naşterii cîntat de… baptişti

“Troparul Naşterii” este un text care m-a urmărit ani de zile. L-am auzit de multe ori, l-am ascultat de puţine ori în interpretări de bună calitate.

Lăsaţi-mă să îmi laud studenţii.

AICI aveţi o intepretare demnă de ascultat nu numai de auzit.

Supriză! Cîntat de baptişti! Da, ştiu că vor fi iar cîrcotaşi care vor spune: “Degeaba, nu-i cu duh, nu-i cu duhul ortodoxiei…. degeaba cîntă dacă nu e ortodocşi…”. Hai să lăsăm baltă chestia asta acum şi să ne bucurăm că măcar e cîntată bine!

Troparul Naşterii, într-un aranjament al domnului Vasile Timaru, care a predat o vreme în cadrul Univerităţii Emanuel din Oradea.

Piesa este pe noul disc înregistrat de Corul Mixt de cameră al Universităţii Emanuel din Oradea.

AICI este o altă piesă de pe acest album. Cunoscutul Ring, Christmas Bells! de Leontovich într-un aranjament Pautza. Prof. Dr. Sabin Pautza predă, de asemenea, în cadrul Universităţii Emanuel din Oradea.

Perlman şi Zuckerman

Perlman şi Zuckerman. Ce duet!

Nu ştiu dacă vă pot determina să iubiţi vioara, viola, Bach, Haendel şi chestii din astea în loc de trupele de …P&W sau alte “alea-alea”, dar asta merită să ascultaţi.

Ce fac aceştia doi merită cel puţin atîta apreciere ca un solo de chitară… ce să mai spunem că amplificarea acoperă greşelile mici la chitarişti..

Audiţie plăcută! Nu durează mult

Elegie pentru tata…

Astăzi, 17 decembrie, ora 17.30 se împlinesc 32 de ani de cînd tata a fost ucis de Securitate.

N-am multe de spus. Ce am avut de spus am spus.

Acum, cînd din dosarul lui Dănuţ ies lucrurile aşa cum au fost, n-am altceva în minte decît o elegie.

Doar Elegia de Faure. Numai la asta m-am gîndit.

Daniel Brânzei pune întrebarea Ce să facem acum cu cei care au fost informatori şi agenţi?

Chiar azi cînd se împlinesc 32 de ani de la uciderea tatălui meu de către securitate, am semnat scrisoarea pe care o propune Daniel Mitrofan, după modelul lui Daniel cel din Scripturi, din cap. 9.

Dacă ei tac, să vorbim noi. Dacă ei nu vor să îşi ceară iertare, dacă nu mai pot, să ne cerem noi iertare în locul lor.

Faure şi Monet

I-am găsit împreună. 

Faure este unul dintre compozitorii mei preferaţi, Monet, unul dintre pictorii preferaţi.  

Ce au aceştia doi în comun?

Phil Keagy – chitaristul fără un deget

Phil Keagy m-a fascinat de cînd l-am auzit prima dată: 1994.

Chitariştii înţeleg foarte bine ce însemnă să nu ai un deget, indiferent la oricare dintre mîini.

Phil cîntă superb.

Am ales o bucată pentru voi, o bucată foarte dragă, foarte sugestivă, Wind and the Wheat… mi se duce gîndul la vîntul şi la pleava din Psalmul 1.

 

Vă rog să observaţi cum se ajută în următoarea bucată prin ciupirea corzilor cu mîna stîngă  

 

Chemarea castelului pentru pelerin… 

Ghiceşte cineva care este istoria acestui chitarist, considerat de unii, nu vă spun de cine, chiar cel mai bun chitarist din lume…  

Tulburător … despre ucenicie

Leon (1994) sau The Professional. Un film tulburător. Da, sînt de acord, cu foartă multă violenţă, cu mult sînge pe pereţi, explozii măsurate totuşi, cu duioşie, sensibilitate, durere şi….  foarte bine jucat.  Jean Reno este un actor cu posibilităţi apropiate de cele ale lui De Niro.

(Mă tot întreb de-o vreme încoace de ce creştinii nu pot face ceva de Doamne-ajută! Muzică, film, calitate etc. Poate că este un răspuns şi la asta : “între noi nu sînt mulţi înţelepţi în felul lumii”, dar mai poate fi un răspuns…. )

Nu-i fac reclamă, dar filmul pune o problemă legată de ceva ce am discutat zilele trecute  la postul despre Mielu bun suge la două mă-sa şi anume: ucenicia.

Ce este ucenicia? Ce este ucenicul …etc.

Ucenicie se poate face pentru orice şi în orice… şi pentru ucidere şi pentru …. naştere  …. şi pentru aruncat pietre şi pentru strîns pietre, şi pentru rupt şi pentru cusut, şi pentru lovit şi pentru îmbrăţişat, şi pentru ….

Ucenicia nu este o invenţie a creştinismului. Creştinii au dus ucenicia la maximum de perfecţiune, după care au abandonat-o.

Ce pierdere! Ce capodoperă uitată în deşert! Asta-i adevărata noastră creaţie.

Iată filmul tulburător al lui Luc Besson despre “ucenicie”, un film tulburător care merită muzica tulburătoare a lui Sting şi versurile la fel de tulburătoare… . pentru gînduri tulburătoare de o luni tulburantă.

Să aveţi o săptămînă tulburătoare spre folos…

Maestre….. cortina:

“Do you love me?”

Altă temă  pentru discuţii. Sper ca asta sa ne mai însenineze un pic.
Tot din Fiddler on the Roof. Bun film!

Cînd începe dragostea? La prima vedere? Îţi poţi da seama cît ai iubit o femeie numai atunci cînd o pierzi, la ultima vedere?

Învăţăm să iubim cu timpul, ne îndrăgostim şi apoi dragostea scade în intensitate şi ne plictisim unul de altul Creşte dragostea în timp, cu bătrîneţea?

Iată o bună temă de meditaţie.

Iertare că m-a apuct cu Fiddler on the roof, dar realmente cred că filmuleţul ăsta are foarte multe să ne spună.

Oare ce este frumos, răsăritul sau apusul? E mai frumos sfîrşitul unui lucru decît începutul lui?

Hava Nagila

Copiii de la Aleşd au început să descifreze partitura Hava Nagila pentru orchestră.

Naum este foarte motivat să înveţe să cînte la vioară.

I-am arătat cum cîntă un alt Naum Hava Nagilah

Iată:

E rea tradiţia?

Ce înseamnă tradiţia? Cine nu are tradiţii? Faptul că Naum nu mănîncă cu degetele, ci cu furculiţa, este rodul implementării unei tradiţii.

Teorema lui Pitagora face parte dintr-o tradiţie. Tabloul lui Mendeleev, de asemenea. Ştiinţele exacte sînt fundamentate pe tradiţii. Atunci cînd apare cîte un Einstein, tradiţiile sînt zguduite şi avem un punct de turnură în tradiţia ştiinţifică, vezi teoriile lui Michael Polanyi şi Thomas Kuhn (cartea Structura revoluţiilor ştiinţifice a fost tradusă şi în româneşte, cred. Nu ştiau comuniştii ce publică).

Avem tradiţii, ne sînt ele necesare? Unde ne oprim cu înnoitul?

Este păstrarea unor tradiţii “legalism”? Putem controla tradiţiile? Formarea lor, păstrarea lor?

Cum sîntem fără tradiţie? Ca un violonist, care încearcă să cînte pe  coama unui acoperiş. Aşa sîntem!

Iată o altă temă bună de pornire la gînduri tot de la Scripcarul de pe acoperiş.

“Dacă aş fi bogat”

Că tot sîntem pe teritoriu evreiesc.

Am revăzut Fiddler on the roof.

Am degustat din nou scena dialogului atît de natural cu Dumnezeu.

Iată scena:

Hai să ne gîndim fiecare: şi dacă aş fi bogat… ce-aş face cu banii?