Avertisment 1: post lung şi complicat.

Avertisment 2: inainte de a posta comentarii, cititi tot articolul nu numai titlul!

Avertisment 3: în cazul în care sensibilitatea lingvistică şi receptivitatea la concepte vă trădează, abandonaţi acest post şi încercaţi postul de anul trecut pe vremea asta!

………………………………………

Ablativul absolut este între virgule, una dintre cele mai grele cruci ale limbii latine. Atîtea posibilităţi de traducere… Ablativul absolut, într-un sens, este liber, în alt sens, nu, este silit de context.

Libertatea în sensul dezlegării de orice, libertatea “absolută” nu există. Dumnezeu Însuşi nu este absolut în sensul etimologic al cuvîntului.

Absolutus în limba latină înseamnă “dezlegat”. Vine de la absolvo, absolvere care înseamă liber, care nu comportă nici o restricţie, necondiţionat.

Relativus înseamnă relativ la ceva, care se raportează la ceva. Relativismul implică relaţia.

Să ne gîndim la Absolut şi Relativ în contextul lui Isus Cristos.

Este Isus Adevărul absolut? Da! Este Isus absolutus? Nu!

Este Isus relativ. Nu! Este Isus Relativus? Da!

De ce?

Oare cît de şocant trebuie să fie din nou ceea ce spun? Sper să fim înţeleşi bine.

După cum am mai spus, Einstein nu spune că totul este relativ, ci totul este relativ la un sistem de referinţă. Dacă sîntem în tren, pentru noi picăturile de apă cad oblic, dacă sîntem în gară, picăturile de apă cad drept.

Cine are dreptate, cel din gară sau cel din tren? Amîndoi au dreptate, dar din perspectiva sistemului de referinţă la care se raportează. Fiul este cel care este din veşnicii, în afara trenului nostru, dar a trăit în carne şi sînge în trenul nostru, în întrupare.

Isus este Adevărul Absolut din trenul nostru pentru că El este şi în tren şi în gară în acelaşi timp. El este sistem de referinţă pentru Sine şi Cel care defineşte veridicitatea oricărui adevăr. Îşi este proprie măsură pentru adevăr, dar nu propria măsură fără Tatăl şi Duhul. Isus Însuşi s-a relaţionat tot timpul la Celelalte Două Persoane ale Trinităţii toată viaţa şi lucrarea şi cuvîntarea Sa.

Din această perspectivă Fiul este Relativ. Este relativ Tatălui. El nu este absolutus, nu este dezlegat de Tatăl, El este ceea ce este pentru că întotdeauna se relaţionează la Tatăl şi la Duhul.

Fiul este Adevărul Relativ în acest sens, este Relativ la Tatăl, pentru că El este ceea ce este pentru că este doar şi numai în relaţie cu Tatăl şi cu Duhul. Nu putem imagina Fiul fără Tată şi relaţia dintre Fiu şi Tată în absenţa Duhului (CApadocienii, Augustin, Stăniloae, Gunton … vezi toate liniile)

Isus este Adevărat în relaţie cu El Înşuşi şi este El Însuşi ceea ce este pentru că este în relaţie cu Tatăl şi Duhul, iar Tatăl este ceea ce este pentru că este în relaţie cu Fiul şi Duhul, iar Duhul este ceea ce este pentru că este în relaţie cu Fiul şi cu Tatăl.

În consecinţă Adevărul Absolut nu este absolutus, nefiind dezlegat de un sistem de referinţă.

………………………………………..

Dumnezeu este Dumnezeu pentru că Îşi este Sieşi sistem de referinţă şi este absolut faţă de lume, faţă de tot ce este exterior Dumnezeirii….. dar…. dar… în “lăuntrul Dumnezeirii”? În primul sens Dumnezeu este absolutus faţă de lume, dar nu este Absolut faţă de Sine.

El se relaţionează la Sine în Fiinţa Sa, fiindu-Şi Sieşi suficient faţă de lume, dar în Sine, ca Treime, nu este Absolut pentru că Fiecare dintre Persoanele Treimii este Relativă la Cealaltă, în sensul relaţionării.

Relaţia este constitutivă Persoanei; dacă Tatăl, Fiul şi Duhul n-ar fi în relaţie, Dumnezeirea aşa cum ne-o descoperă Sfintele Scripturi, n-ar putea exista ca Treime şi dacă Dumnezeirea n-ar exista ca Treime n-ar exista deloc. (afirmaţia este geamănă cu Un Isus neînviat nu este Fiul)

Fiecare dintre Persoane este Ceea ce este în cauza relaţiei.

…………………………………..

Pentru Dumnezeu nu este măsură ultimă în afară de Dumnezeirea Însăşi.

Pentru Fiecare dintre Persoane “măsura” este în Celelalte Două.

Pentru Om lucrurile stau altfel. Măsura omenităţii mele este relativă nu la delfin sau porc, ci la Dumnezeu. Omenitatea este “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”.

Nu sînt om pentru că nu sînt cîine, sînt om pentru că nu sînt Dumnezeu. Relativitatea mea se îndreaptă pentru definire spre Dumnezeu, spre nimic altceva sau altcineva.

Relativitatea lui Dumnezeu se defineşte spre nimic altceva decît spre lăuntrul Lui!

Sînt om nu pentru că sînt biped, fără pene şi gheare întoarse! Sînt om pentru că mă pot uita în sus şi porcul nu poate? Din ce sistem de referinţă definim omenitatea? O definim apofatic? Sînt om pentru că nu sînt plantă, nu sînt insectă, că nu sînt carnivor patruped? O trestie gînditoare?

Sistemul de referinţă pentru om este Dumnezeu Însuşi. Sîntem după chipul şi asemănarea Lui.

Unitatea de măsură a umanităţii noastre, după întrupare mai ales, devine al doilea Adam, Cristosul Întrupat.

Omul este relativ la Cristosul Întrupat şi Fiul este relativ la Tatăl. De aceea singurul mijlocitor, relator, între Om şi Dumnezeu este Fiul, Dumnezeul-Om şi singurul mijlocitor între moarte şi viaţă este Întrupatul care nu mai moare.

Nu sînt om pentru că sînt raţional. Om este şi idiotul şi copilul născut cu inima în afară şi fără cap. Nu raţionalitatea, inteligenţa, sănătatea mentală, “caracteristicile” aristotelic definite mă fac om, ci modul în care am fost creaţi, cu toate tarele păcatului asupra nostră. Tot ce iese din om este Om, aşa cum ceea ce iese din Dumnezeu, Dumnezeu este.

Păcatul prin care se nasc copiii cu malformaţii şi din care eu îmbătrînesc şi mor este purtat la cruce şi omenitatea îmi este răscumpărată din pricina Omului-Dumnezeu care a venit să moară pentru a Învia.

…………………………………

Există ceva mai mare ca Dumnezeu care să-L măsoare pe Dumnezeu? Nu!

Există ceva la care să se raporteze Dumnezeu în afară de Dumnezeu? NU!

Există Cineva mai mare, considerînd în întrupare, ca Fiul, DA! TAtăl!

Există Cineva la care să se raporteze Fiul în afară de Fiul? DA! TAtăl şi Duhul.

Dumnezeu este “absolvabil” faţă de noi şi creaţie, dar este relativ la kosmos şi la omenitate pentru că aşa a ales El, dar nu este Absolutus, considerînd relaţia Treimică, pentru că altfel decît în relaţie nu poate exista.

Iată ceva ce Dumnezeu-Tatăl, Fiul şi Duhul nu “poate”: Tatăl nu POATE exista altfel decît în relaţie. , Triadologia nu poate admite absolutismul intratrinitar, dezlegarea de părtăşia perichoretică întru Treime.

Iată felul în care Dumnezeu Însuşi există “relativist”. Relaţionîndu-Se la Sine, Sine şi Sine.

În acest sens şi numai în acesta Isus nu este “absolut”, dar este relativ. În acest sens şi numai în acest sens Dumnezeul-Treime nu este absolut întru Sine, dar este Relativ în Sine. Ba, Dumnezeu nu este absolut nici faţă de lume, nu este dezlegat, pentru că aşa a ales, din pricina iubirii Sale:

“Ioan 3:16 Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, cât şi pre Fiul său cel Unul născut l-a dat, ca tot cel ce crede întru el, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
17 Că nu a trimis Dumnezeu pre Fiul său în lume, ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin el.”

…………………..

Sistemul de referinţă la care mă raportez pe mine ca adevăr relativ este Dumnezeu Însuşi, precum Cristos se relaţionează pe Sine ca Adevăr Relativ la Dumnezeu Tatăl.

Eu sînt un adevăr relativ, eu nu sînt un adevăr absolut.

Cristos Însuşi este Adevărul Relativ faţă de mine şi Tatăl şi Duhul!

Slavă lui Cristos că nu S-a dezlegat pe Sine de mine şi că nu s-a absolutizat faţă de lume şi că nu-i “absolvit” de Tatăl şi de Duhul.

………………….

Ce este Omul ca să te gîndeşti la el?

“Evrei 2:6 Şi a mărturisit oareunde oarecine zicând: Ce este omul, că îl pomeneşti pre el? Sau Fiul Omului, că-l cercetezi pre el?” “Iov 7:17 Ce este omul, ca să-Ţi pese atât de mult de el, ca să iei seama la el,” Psalmi 8:4 îmi zic: „Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? Psalmi 144:3 Doamne, ce este omul, ca să iei cunoştinţă de el, fiul omului ca să iei seama la el? Eccleziastul 6:10 Ce este omul, se cunoaşte după numele care i s-a dat de mult: se ştie că este din pământ şi nu poate să se judece cu cel ce este mai tare decât el.”

Ba uite ce face Trinitatea, se relaţionează la Om, ba mai mult, vine şi locuieşte în Om. Cristos în noi, nădejdea slavei (Coloseni 1:27 cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei.)… Duhul ne locuieşte ca într-un TEmplu (1 Corinteni 6:19 Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri?)

Ioan 14:23 Drept răspuns, Isus i-a zis: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el.

Ce religie din lumea asta mai vede “practicantul” ca ospeţit de Dumnezeire, locuit de Dumnezeire, luînd Dumnezeirea înlăuntru.

Poate locui Fiul fără Duhul, poate locui Duhul fără Fiul, putem fi locuiţi de Fiul şi Duhul fără a primi pe Tatăl? (Ioan 10:30 Eu şi Tatăl una suntem.”)

Omul “închide” Dumnezeirea în sine, poartă infinitul, carnea suportă Duhul, mintea concepe negînditul.

Nu, nu m-am senilizat :). Ştiu că am mai povestit istoria lui RAvi, dar mi se pare important să reluăm tema din următoarele puncte de vedere:

1. nu cred că-i cazul să ne batem joc de postmodernism, cum îmi spunea un prieten. Aş întreba: cine face asta şi de ce? Pînă la urmă blogul este  un  produs postmodern, da?

2. este important, cred eu, să înţelegem ce oferă şi ce ne răpeşte postmodernismul.

3. cred că este important de sesizat paradoxul inconsecvenţei. Postmodernul nu pretinde consecvenţa, dar mintea noastră, aşa cum a fost creată dînsa, o solicită co obrăznicie. Cum facem pace?

Iată istorioara:

Într-un oraş s-a construit prima clădire a cărei arhitecturi reprezintă cel mai bine postmodernismul. Fiecare fereastră avea altă formă, ferestrele erau nealiniate, erau scări care nu duceau nicăieri, uşi care nu se deschideau, stîlpi care nu sprijineau nimic, totul în numele ludicului, jocului.

Ghidul era foarte mîndru de faptul că această clădire era în oraşul în care locuia dînsul.

“Vedeţi? Ce realizare…

La care unul dintre vizitatori spune:

Vă rog să mă scuzaţi, am şi eu o întrebare: Văd că sînt faorte multe lucruri interesante aici, fascinant, se pare că toată clădirea oglindeşte extrem de bine spiritul postmodern, dar… aţi putea să îmi răspundeţi unei frămîntări de inginer: la fel au făcut şi cu fundaţia? Din cîte văd eu, fundaţia a fost “clasică”.”

Postmodernismul pretinde jocul, dar jocul trebuie să respecte regulile jocului.

Filozofii postmoderni ai limbajului încearcă să ne convingă de faptul că limbajul este un joc şi că nu are sens să ne batem capul să înţelegem, dar se folosesc de lexeme cu sensuri bine definitite, de limbaj tehnic, de gramatică, de limbajul însuşi pentru a ne convinge că limbajul este mort …

Care sînt fundamentele noastre? Ce anume nu poate fi negociabil pentru ca “jocul” să poată exista?

Şi, a propos…

Trăiască regele! La Mihai mă refer!

Unii ştiu de ce spun asta chiar de 10 mai!

Nu-i propunerea mea, nu-s original, dar o susţin. Ravi Zaccharias comentează faptul într-una dintre cărţile sale, Deliver Us from Evil, carte căreia îi scriu un răspuns în aceste luni.

Emil Brunner a propus, cinic de altfel, dar cîtă dreptate este în propunerea sa….: să i se dea un doctorat în teologie post-mortem lui Hitler.

De ce?

S-au dat doctorate în teologie pentru te miri ce prostii, pentru demonstraţii inutile fără a rezolva probleme grele ca musca şi undelemnul sfinţit sau îngerii de pe un fir de ac… de ce să nu îi dăm un doctorat în teologie lui Hitler care ne-a demonstrat atît de clar nu cum ar arăta… nu potenţialmente, ci cum a FOST lumea fără creştinism.

Merită! Un doctorat în teologie creştină. Poate că este una dintre cele mai valoroase achiziţii ale cunoaşterii umane din ultimul secol… şi cît de scumpă. Cel mai scump plătită.

Dacă s-ar scrie numai prenumele tuturor celor ucişi din cauza lui Hitler, volumele ar umple rafturi întregi de bilbiotecă.

Cine acceptă să fie în comisie?

Să i se dea doctoratul şi apoi să i se ia … pentru lipsă de originalitate, pentru plagiatu Diavolului.

Hitler este un plagiator care “a scris” mai mult şi mai “adînc” în carnea umanităţii.

Un hoţ de idee, dar apărut la momentul oportun şi foarte harnic. Să i se dea şi să să i se ia în următoarea zi.

Asta-i!

PS.

Propun acelaşi lucru pentru Stalin, al cărui ultim gest pe pămînt a fost pumnul îndreptat spre cer…

Ia apăsaţi aici să vedeţi ce vine. După ce m-am preumblat puţin aseară din nou pe la Dan prin site, după ce am chemat-o pe Neriah, care acum învaţă la flaut să o audă pe Ioana, am dat peste site-ul lui Alexandru, fratele ei.

Alexandru cîntă la vibrafon.

Fascinant instrument, dar mai fascinantă este tehnica de folosire a “maletelor”.

Priviţi cum le desface şi le adună, controlînd intensitatea percuţiei.

Atingerile sînt în lungul receptorului de aluminiu, în diagonală, în lat, în “măturare”, apoi… desertul: cu arcuşuri de violoncel.

De ce oare îmi aduce aminte tehnica asta de Eduard-Omul Foarfecă, vă aduceţi aminte filmul?

Maletele devin o prelungire a degetelor instrumentistului, dar degete greu de controlat.

Alexandru îmi demonstrează că vibrafonul nu se potriveşte numai cu Jazzul (Martin Fabricius, Gary Burton, Henry Manning) şi caffe-concert-ul, ci şi cu instrumentele orchestrei simfonice.

Am stat şi am ascultat cu Natalia şi copiii, înţelegînd poate mai mult decît cei care n-au pus mîna pe vreun instrument vreodată cîtă disciplină şi cîte ore de muncă sînt în spatele acelor atingeri cu maletele.

Cum citeşte un vibrafonist o partitură? trebuie să o memoreze. Nu are încotro. Vibrafonul îi stă împotrivă şi nu are suport de partitură ca pianul. Nu este îngust precum chitara.

Şi cum îl cară, cum îl montează… Se acordează?

Alexadru a făcut să vibreze aluminiul şi nu numai o timpanele noastre….

Probabil că şi pentru a face blogging de performanţă îţi trebuie reflexe de vibrafonist…

Aşa cred eu…

La cererea “ascultătorilor”, cu mare frică şi timiditate, am pus şi varianta audio a mesajului de la Cluj, Calea, Adevărul şi Viaţa. Sînt şi celelalte pentru cei interesaţi. Îi mulţumesc lui Pety pentru munca de editare. Excelentă muncă.

Este o predică despre Noul Chivot - Isus. El este noul Toiag - Cale, este noul Vas cu Mană - Viaţă, este noua Tablă a Legii - Adevărul.

Nu ştiu dacă trebuie să îmi cer scuze pentru accentul moldovenesc. Dimpotrivă

În rest, editaţi voi bîlbele şi parantezele.

Da, am vorbit alert pentru că m-am luptat cu timpul. Nu strig de obicei la lume. Nu-mi place, dar de data asta mă alerga limba mare de la ceas.

Iată AICI.

Avertizare: această scenă este fictivă!

Eşti în faţa medicului. Se uită la pantofii tăi, la cravata ta, la nasturi, dar nu în ochi…

“Pot vorbi sincer cu dumneavoastră?… “

“Da, vă rog, am văzut morţi, am stat lîngă muribunzi, am văzut destule la viaţa mea… este rău nu-i aşa?”

“……..dumneavoastră…de fapt este mult mai grav…sînt complicaţii…”

“Cît?”

“Trei săptămîni, poate mai puţin… dar ultimele zile vă veţi simţi foarte rău.. de fapt mai aveţi foarte puţin”

“Nu se poate face nimic, nu-i aşa?”

“Este foarte agresivă… “

…………………………………………………………………….

Am plecat spre casă, casă pentru încă puţin timp, casă de pus în rînduială…

……………………………………………………………………

Ce-ai face dacă ai mai avea două săptămîni de trăit?

Nu este vorba de cîntecul lui Florin Chilian. Ce urmează este o cîntare, nu un cîntec. Este un fel de bocet. Este un alt “Chiar dacă”. Zilele trecute am auzit-o cîntată “corect” de un muzician profesionist, dar suna prost cu play back şi solouri de chitară electrică…

Această cîntare se cîntă cu ochii legaţi, cu gluga de condamnat la moarte pe faţă, cu pumnul în gură, printre dinţii scuipaţi şi sînge. Se cîntă la chitară spartă cu patul Kalaşnikovului.

Eu am cîntat-o incorect, aproximativ, amatoriceşte, cu voce tremurîndă, pipăind notele ca la “focul de tabără” dintr-un lagăr de concentrare. Am cîntat greşit, ştiu, dar corect în mood, zic eu. Trebuie cîntată într-un mood rusesc (iată oximoronul), cu “retrăire” (perijvati)

Cîntarea trebuie cîntată cu lacrimi. Neapărat.

Pentru că asta este o cîntare care a fost compusă cu perspectiva arestului, cu un Kalaşnikov la ureche, cu gîndul la deportare în Bărăgan, confiscarea bunurilor, a pierderii celor dragi şi vieţii, de aceea nu se cîntă cu playback şi nici cu orchestraţii, briz-briz-uri, ci cu acorduri simple, glissando-uri şi cu improvizaţie la fiecare strofă. Ecoul de stepă se potriveşte … ecoul de peşteră şi de cameră de puşcărie.

Folclor curat. Fiecare interpret cîntă alt cîntec.

Eu l-am pus în cîntec pe unchiul cu puşcăria lui, pe tata mort, sîngele care i-a curs din cap pînă în bocanci prin cămaşa de corp şi izmene, am pus ameninţările, şantajul, fiecare pune cîte ceva. Eu am avut puţin, foarte puţin de pus.

IAtă cîntecul AICI. Iertaţi interpretarea şi înregistrarea. Este live, în Biserica din Cluj, la sfîrşitul mesajului despre Calea, Adevărul şi Viaţa. Scuzaţi aplauzele. Nici ele nu se potrivesc aici.

La un moment dat o femeie a izbucnit în plîns. A fost acompaniamentul potrivit. Cineva mi-a spus că tocmai pierduse pe cineva drag cu ceva săptămîni în urmă.

Iată versurile:

Chiar daca-ar fi să-ndur din greu dureri

Şi lacrimi şi ruşine

Ajută-mi, Dumnezeul meu, să nu

Pot să mă las de Tine

Chiar daca-ar fi să mi se ia tot ce-am

Avut pe lîngă mine

Sărac şi gol de-aş rămînea să nu

Pot să mă las de Tine

Repetă

Chiar daca-ar fi să zac flămînd, bolnav

Şi-uitat la uşi străine

Lovit şi alungat nicicînd să nu

Pot să mă las de Tine

Chiar daca-ar fi cei dragi ai mei răpiţi

Şi duşi de lîngă mine

Zdrobit de dorul după ei nicicînd

Să nu mă las de Tine

Chiar daca-ar fi să ştiu că mor departe

Dus în zări străine

Tînjînd de-al casei mele dor să nu

Pot să mă las de Tine

Repetă

Chiar daca-ar fi să fiu ucis de cei

Cu mîini de sînge pline

Pîn la sfîrşit să spun deschis că nu

Pot să mă las de Tine

Iar pentru toate acestea sus tot ce

Doresc eu de la Tine

E ca să ştiu atunci Isus că nici

Tu nu te laşi de mine

Oamenii aceia care au compus cîntarea asta au înţeles foarte bine pentru ce merită să-ţi dai viaţa.

Iată AICI proverbele Avvei Sebastian.

Aşa cum ştiţi, am început un pateric împreună. Probabil îl vom continua, dar în tăcere şi ascundere. În orbire. În ascundere faţă de lume şi în orbire faţă de noi înşine.

Acest text este un început şi un sfîrşit …. Răspunsul meu va veni în ascuns.

…………………………………………………………………………….

Iată ce scriam în iulie

În urmă cu vreo opt luni luni ne-a mai trecut prin minte o idee. Din mintea mea în mintea lui şi apoi, invers. A trecut dintr-o parte în alta. S-a întors. A trecut din nou şi s-a înţepenit în mintea amîndurora. Gînd tare la cerbice.

Dacă vrei să înţelegi un Pateric, atunci trebuie să copiezi unul. După ce îl vei fi copiat, poate că poţi îngîna, precum pruncii, spusele celor înţelepţi. Nu aşa învaţă copiii noştri să vorbească, ne imită şi îngînă? Aşa să facem şi noi!

Ne-a băgat în cap duşmanul că trebuie să fim originali. Noutatea desenului urmează disciplinatei trasări pe calc.

Aici este o pagină “ruptă” din Pateric.

Nu-i pateric de postmodern, adică nu este nici scris de o minte postmodernizată, sperăm noi, şi nici pentru postmoderni nu este. Este un pateric de post, adică de abstinenţă, dar postul acesta este un post special. O abstragere dintr-un spaţiu mental în care ne-a încercuit şi asediat modernitatea.

Patericul acesta este scris în perioade de post din faţa acelor ispite care ne-au determinat a deveni ceea ce am ajuns.

Iată cîteva rînduri din partea unui prieten foarte bun care s-a semnat …. Ansamblov. Unii îşi vor da seama imediat despre cine este vorba.

A făcut o analiză asupra celor întîmplate pe acest blog în ultima vreme. Este perspectiva lui, sînt cuvintele lui.

Nu vă spun ce cred eu deocamdată despre ce spune el.

Acesta este textul

Salutare la toti

Citeva mici observatii apropo de ce se intimpla pe blogul patratosului:

- unii postatori (mai ales neoprotestanti) par ca apeleaza foarte usor la un limbaj foarte colorat cind nu au altceva mai bun la indemina

- aceiasi postatori, imediat ce vad ca cineva a facut o greseala, trebuie sa intervina toti ca sa-l corecteze pe gresit

- rectitudinea teologica a tuturor (si conforma cu teologia lor), e vitala pentru unii postatori

- toate greselile altora sint monumentale si urgente - se posteaza o suta de comentarii pe zi, fara pauze, cooling down etc.

- orice mentiune a unui lucru rau trebuie condamnata ferm in acelasi text; daca postatorul nu face asta, ceilalti trag concluzia ca autorul nu are o atitudine destul de dura fata de acel lucru rau, deci este un crestin cu probleme

- cind credinta este atacata in orice punct (care sint multe), postatorul credincios incepe sa isi apere credinta, dar se apara chiar cu pretul atacului necredinciosilor, uitind evanghelizarea, dragostea, smerenia etc.; ca si cum o mica afirmatie a unui om pe un blog rastoarna crestinismul

- cind limbajul devine neinteligibil sau argumentele prea complicate, unii credinciosi revin la formule sigure, curate, certificate de la amvon, indiferent cit sint ele de irelevante pentru subiectul discutat

- mi se pare ca unii postatori gasesc ca un ateu/necredincios in dialog (critic) cu crestinismul este un lucru rau si respectivele persoane trebuiesc ‘puse la locul lor’

- ghilimelele sint folosite de multe ori pentru a pune distanta intre ce se gindeste si ce se scrie, ca si cum o expresie e mai putin jignitoare daca e in ghilimele, ca si cum a fost mai putin gindita, a trecut mai rapid prin neuronii autorului; (apropo de “Isus va fi fost un ‘loser’ “, aici ghilimelele au fost folosite corect, pt ca era vorba de un citat din alta persoana; in rest, nici macar in acest caz nu trebuie ghilimele - realitatea cuvintului ‘loser’ este devastatoare, la fel de devastatoare pe cit a fost si coborirea Fiului intr-un trup care transpira, procesa alimente, putea fi lovit, ii era somn, tusea etc.); la fel cu patlagelele ; zimbetul scuza rautatea limbajului? daca face cineva o gluma nu e inteligibila ca gluma decit daca e urmata de o patlagica? fragila comunicare…

- ce e lung sau complicat nu se citeste; aparent, blogul este pentru interpelari scurte si simple - asa ‘va fi fost’ de la inceput acest blog? asa l-a inceput patratosul?

- blogul patratosului este considerat mai ‘sfint’ decit alte bloguri; aici trebuie sa fim cuminti; nu conteaza ce se spune pe alte bloguri, aici - liniste de catedrala si vorbim intre noi cu psalmi; nu avem voie sa argumentam linistit, sa evaluam cinstit, sa folosim termeni tehnici sau limbaj lumesc; asa cum zicea cineva (parafrazez) ‘crestinismul de azi merge inainte ca si cum Nietzsche nu a existat’, asa pun si eu intrebarea: un blog ‘crestin’ trebuie scris ca si cum bloguri ca a lui mangaloy sau Lorena nu exista?

Concluzia mea: vad o lipsa de flexibilitate, dificultatea de a mentine in tensiune credinta noastra cu realitatea exterioara si cu credinta sau necredinta altora. Dar amintiti-va ca, desi exista oameni ne-‘salvati’ (majoritatea!), toti sint ‘salvabili’. De aceea va implor in genunchi: fiti verzi precum crengile tinere, ca uscati ne rupem (asta e o imagine tarkovskyana, unora le place acest autor). Lasati-va indoiti sub povara indoielii altora, suportati-le necredinta si iubiti-i. Asa ar face si Hristos.

God bless us all!

Al vostru,

Ansamblov

Avertizare: Post lung şi încîlcit.

îmi cer scuze pentru caracterul dezlînat al acestor rînduri. Nu reprezintă altceva decît o schiţă de predică. Aş fi împărţit-o în 10 mini eseuri, dar nu mai am timp…

Am postat-o pentru că a fost solicitată de cîţiva prieteni.

Umplutura? Diseară la Iris

Introducere - din nou la fundamente

Ce este cultura?
Ce este religia?
Ce este adevărul?

Creştinism versus Creştini? Ismele? „În-creştinătatea”

Pacea ca răspuns la nevoia sentimentală - să nu vi se tulbure inima

Credinţa-încredere ca răspuns al raţiunii
Credinţa-perspectivă ca răspuns la nevoia de comuniune

Creştinism sau Cristos?
Creştin sau Creştinism?

Calea
Adevărul
Viaţa

La capătul Căii, dincolo de Adevăr, dincolo de Viaţă?
Religia creştină o religie care te învaţă cum să mori

Isus - Chivotul

Toiagul - Calea
Vasul cu mană - Viaţa
Tablele Legii - Adevărul

De ce nu a crezut Toma? Probabil pentru că nu avea întrebarea potrivită pentru a primi răspunsul potrivit…

Ioan 14:1 Să nu se tulbure inima voastră; credeţi întru Dumnezeu, şi întru mine credeţi.
2 În casa Tatălui meu multe lăcaşuri sunt; iar de nu, aş fi zis vouă, voi să merg să gătesc vouă loc.
3 Şi de voi merge să gătesc vouă loc, iarăşi voi veni; şi vă voi lua pre voi la mine, ca unde sunt eu, şi voi să fiţi.
4 Şi unde eu merg ştiţi, şi calea ştiţi.
5 Zis-a Toma lui: Doamne, nu ştim unde mergi; şi cum putem să ştim calea?
6 Zis-a Iisus lui: Eu sunt Calea, şi Adevărul, şi Viaţa; nimeni nu vine la Tatăl, fără numai prin mine.
7 De m-aţi fi cunoscut pre mine, şi pre Tatăl meu aţi fi cunoscut; şi de acum îl cunoaşteţi pre el, şi l-aţi văzut pre el.
8 Zis-a Filip lui: Doamne, arată nouă pre Tatăl, şi ne va ajunge nouă.
9 Zis-a Iisus lui: Atâta vreme cu voi sunt, şi nu m-ai cunoscut pre mine Filipe? Cel ce m-a văzut pre mine, a văzut pre Tatăl; şi cum tu zici: Arată nouă pre Tatăl?

Ce este comun culturii şi religiei? Ambele sînt rezultat al întrebărilor. Întrebările necesare (Eliade)

Cultură? Religie? Care este diferenţa dintre ele?

Ce este cultura?

„Cultura reprezintă efortul de a alcătui un set de răspunsuri coerente la situaţiile existenţiale fundamentale care confruntă toate fiinţele umane în trecerea lor prin viaţă” Daniel Bell.

(Care sînt acestea? Moartea, viaţa, sacru-profan etc. )

Întrebările sînt aceleaşi pentru toate culturile, răspunsurile sînt diferite. De aici se creează culturile diferite.

Adevărul stă în întrebare în primul rînd, nu în răspuns. Coerenţa este scopul culturii, nu răspunsurie.

Ce este religia?

De ce există religii diferite şi care este relaţia dintre cultură şi religie?

Religia oare nu pretinde acelaşi lucru?

Religia reprezintă încercarea de a articula un sistem de răspunsuri caracterizate de consistenţă, coerenţă şi consecvenţă la întrebări fundamentale cum ar fi: Dumnezeu, Om, Creaţie etc.

Şi religia pretinde răspunsul la întrebări fundamentale, dar nu coerenţa este scopul de această dată ci obţinerea păcii, ca sentiment, sensului pentru raţiune, credinţei ca răspuns la dorinţa de proiecţie, protecţie şi comuniune.

Dar, religia pretinde veridicitatea răspunsului.

Şi pentru a închide cercul, aparent vicios, religia presupune revelaţia.

Ce este adevărul?

Cultura presupune răspunsuri la situaţii de viaţă.

Religia presupune răspunsuri adevărate la întrebările validabile.

Religia presupune, în numele revelaţiei, acel tip de răspuns care are pretenţia de adevăr incontestabil. Propunerea este o modalitate unică de concepere a lumii şi vieţii, fără alternative şi, în consecinţă, un ethos, un stil de viaţă în armonie cu adevărul acceptat ca răspuns, cu modalitatea de explicare a lumii.

Şi cultura şi religia presupun răspunsuri.

Religia presupune validarea adevărului şi validarea întrebărilor.

Problema fundamnetală nu este unde căutăm răspunsurile, ci anume CINE ne poate valida întrebările şi adevărul răspunsurilor.

Noi?

Aici este ceea ce am numi relativism.

Şi atunci, dacă este să admitem relativismul, relativ la ce sau la cine definim ceea ce este adevăratul?

„Există mai multe căi, mai multe adevăruri fundamentale, mai multe moduri de a-ţi petrece viaţa?

Toate căile sînt egale, totul este relativ? Relativ la ce?

Relativ la calea aleasă de tine, la adevărul tău, la modul tău de a înţelege viaţa?„

Ce poate asigura coerenţa, consistenţa şi consecvenţa răspunsurilor noastre în afară de cel care este consistent cu Sine, fiind Cel ce este, consecvent cu Sine şi coerent în actele Sale.

„Adevărul există în măsura în care există ceva care să-i măsoare veridicitatea, în măsura în care putem separa eroarea de adevăr. Un standard obiectiv la care ne putem raporta.

Adevărul absolut există doar în măsura în care există o unitate de măsură absolută.

Unitatea de măsură absolută pentru Adevărul absolut este Dumnezeu Însuşi, Adevărul.„

În acest fel, religia creştină pare a se învîrti într-un cerc vicios…

…………………………………………………………………

Isus a venit să propună o altă paradigmă culturală, un alt
set de răspunsuri la un alt set de întrebări.

Isus a venit nu pentru a naşte un nou “ism”, ci pentru a se defini pe sine ca RĂSPUNSUL!

Isus a dăruit lumii o religie în termenii în care aşteptăm o religie: împlinirea unei nevoi sentimentale (pace lăuntrică), coerenţa raţională, perspectivă escatologică, protecţie şi comuniune, dar mai ales articularea unei soteriologii consistente.

………………………………………………………………….

Pacea ca răspuns la nevoia sentimentală

„Să nu vi se tulbure inima.”

Nu sînt adeptul împărţirilor eului după modelul lui Platon şi nici Augustin, dar voi folosi un model clasic pe care îl găsim şi prin broşurele noastre care propun înţelegerea omenităţii lăuntrice ca fiind compusă din sentiment, raţiune, voinţă.

Religia doreşte să dea pacea, dar Isus schimbă paradigma.

Isus este dătătorul păcii. Pacea nu vine în urma urmării unui ism, ci în urma urmării lui Isus ca dăruitor al păcii prin imperativ.

Primul semn al unui creştin autentic este pacea care nu ţi-o poate lua puşcăria sau boala.

Esychia, linişte, pace, ca suprafaţa unui lac pe care nu cade nici o frunză.

Aceşti ciudaţi de pocăiţi nu spun salut, servus, pa, ci PACE, insemn ethos-ului comunităţii noastre, o pace care întrece orice priceperee, o pace pe care diazepanele şi extraveralele nu o pot da.

Pune mîna pe cap, pe inimă, dacă nu ai pacea, te-ai etichetat greşit. Nu eşti creştin. Eşti urmaş al unui ism, dar nu încreştinat. Pacea care trebuie să se reverse, viaţa care să se reverse spre viaţa veşnică.

Credinţa-încredere ca răspuns al raţiunii

„Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine.”

Credinţa este în El, nu într-o serie de afirmaţii. Nu stă în urmarea unui catechism.

Aici credinţa este definită ca încredere. Aveţi încredere în Mine şi în Tatăl pentru că voi face ce am spus.

Pacea şi credinţa sînt înlănţuite.

Un credincios autentic este liniştit nu pentru că este drogat sau liniştit degeaba.. Un credincios are pace pentru că are CREDINŢĂ ÎN CRISTOS. Noi nu am învăţat aşa PE Cristos, spune apostolul Pavel.

Nu despre Cristos, noi învăţăm PE CRISTOS. Credem ÎN , nu DESPRE Isus. Numai aşa ai pace, fundamentul oricărei învăţături este relaţia personală cu Isus Cristos.

Pacea credinţei este neschimbată pentru că această Pace este ancorată în credinţă şi credinţa este în Sfînta Treime, eternul Dumnezeu.

Credinţa ca încredere în Cel nevăzut, dar nemişcat, Acelaşi este cea mai mare provocare a raţiunii, dar şi cel mai mare confort al acesteia.

Încrederea este singurul răspuns raţional la nevăzut şi veşnic.

Credinţa-perspectivă ca răspuns la nevoia de comuniune

Isus este dătătorul păcii. Pacea însăşi.

Isus se defineşte pe Sine drept „creatorul de locaşuri” (S. Thaci).

Dar El este chiar Locul Însuşi. Rămîneţi în Mine, ne spune în Ioan cap. 15. 4 şi 7.

În El sîntem. Isus propune o aşteptare ca răspuns la nevoia noastră de comuniune.

Nu ne propune o sectă, ci ne propune conlocuirea cu El. În locaşul pregătit de El.

Nu ne propune un Rai în care este o prezenţă a peisajelor şi o mare Absenţă, a Lui,

Ci ne propune o Mare Prezentţă, a Lui, exclusivă.

Asta-i caracteristica în-creştinătăţii,

2 În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc.

3 Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.

Un credincios autentic are pace pentru că are credinţă, dar are credinţă pentru că ştie Cine s-a dus, chiar dacă nu ştie cum e unde-le, ştie Cine va veni după el, ştie cu cine va locui şi Unde .

Dumnezeu s-a dus să ne pregătească un loc. Dacă în 7 zile, spunea R. Wurbrand, a făcut aşa ceva, vă imaginaţi ce meştereşte de 2000 de ani. La mintea omului nu s-a suit şi ochiul omului n-a văzut.

Casa şi locaşurile neimaginabile sînt nimic faţă de perspectiva locuirii cu El, acele lucruri îmi dau pace acum, departe şi înstrăinat de el.

Credinţa legată de Cu cine-le şi Unde-le este ceea ce îmi dăruieşte pacea, pentru că perspectiva escatologică este rezolvată într-o cheie care, deşi lasă şi mai multe întrebări, mulţumeşte prin perspectiva COMUNIUNII CU EL. „acolo unde sînt Eu să fiţi şi voi”

Iată cum Isus ne lasă nu un „ism”, un creştinism, nici un isusism, ci posibilitatea în-creştinării, proces prin care căpătăm tot ce ar putea o oferi o religie şi mai mult decît atît.

Pacea lăuntrică - El porunceşte pacea, nu o sugerează în virtutea unei reţete.

Încredere-credinţă - Credinţa în Tatăl şi Fiul

Credinţă-perspectivă - vederea lui Atunci şi Acolo şi a Unde-lui,

Perspectivă escatologică - conlocuirea

Comuniune

Dar mai ales, ceea ce urmează

Soteriologia: Calea, Viaţa.

Isus nu numai că răspunde la întrebări ca: ce poate aduce pace, în ce zeu poţi avea încredere, ce va fi, unde este cel mai ferice loc, care este calea, cum se poate petrece cel mai bine viaţa?

El se defineşte pe Sine ca sursa păcii, ţinta încrederii, recipientul credinţei, locul cel mai ferice, iniţiatorul comuniunii.

Creştinism sau Cristos?

Oferta lui Isus este imposibil de refuzat, dar creştinismul este fascinant în primul rînd nu datorită ofertei Lui religioase, ci mai ales datorită pretenţiilor Sale radicale.

Mai ales pentru Cine spune El că este.

Este ademenitor creştinismul pentru că nu sînt ancorat de aici, de timpul curgător, ci ştiu unde şi cu Cine merg şi cu Cine şi Unde voi locui eternitatea, nu trăiesc după planul cincinal şi nu inventariez cîştigurile de o clipă.

Nici măcar Raiul nu este ademenitor aşa cum este Cel care se însoţeşte deopotrivă cu geniul şi idiotul, ambii credincioşi.

Noi ştim DUPĂ cine vom merge, ştim după Cine tînjim.

Ştim ÎN cine credem,

Ştim DUPĂ Cine vine după noi…,

Ştim UNDE ne ducem. ,

Ştim CU cine vom locui.

Isus ne invită la o altă relaţie decît cea simplu-dialogică cu El, ne invită la conlocuirea escatologică împreună cu El, dar mai mult, ne invită la ÎN-LOCUIREA SA în noi, ÎN cristos, după Cristos, cu Cristos, vom trăi acolo, cu El, dar pînă atunci El trăieşte în noi.

Viaţa este scurtă, ca un lat de palmă, ca un abur, scînteia care arde pînă se stinge, suferă pînă trece. La fel este viaţa oricărui practicant al creştinismului, la fel de scurtă ca viaţa oricărui păgîn. Diferenţa este una de calitate a vieţuirii.

Creştinul nu practică creştinismul, ci practică prezenţa lui Cristos ÎN El.

Creştinul are pace pentru că are credinţă ÎN Cristos, tînjeşte DUPĂ Cristos şi de aceea cîrligul nostru în viaţa este agăţat de cer şi ne balansăm în realitatea de aici ca într-un scrînciob, atingînd-o din cînd în cînd cu piciorul. Asta-i viaţa, ca atingerea colbului cu vîrful de picior a unui copil care se dă în leagăn.

Viaţa aici este definită nu urmîndu-L pe El (creştinism), ci vieţuind ÎN El, ca în-creştinătate.

Noi credem în Dumnezeu şi credem că acel locaş este cuprins în El

Abia aştept să văd nu CUM va fi acolo, CINE VA FI ACOLO, cu Cine vom fi acolo?

ESTE O STARE DIALOGICĂ, cu El povestim, în faţa Lui ne închinăm, Cine nu a avut o relaţie personală, se va plictisi cumplit în ceruri, dacă in absurdum va fi ajuns acolo.

Este foarte important de definit această stare a creştinului pentru a înţelege de ce afirmaţiile creştinismului sînt atît de radicale.

Creştin sau Creştinism?

Lumea este sătulă de isme. Lumea este sătulă şi de religii şi chiar de religia creştină ca ism. Lumea vrea să vadă creştini.

Problema este că noi am definit religia noastră ca o înşiruire de afirmaţii pe care le pretindem adevărate, ca o perspectivă asupra lumii, vieţii, asupra relaţiei dintre om şi Dumnezeu.

Nimeni nu are nevoie de creştinism. Lumea are nevoie de oameni locuiţi de Isus. De în-Isusaţi, de în-Creştinaţi.

Once when the missionary E. Stanley Jones met with Ghandi he asked him, “Mr. Ghandi, though you quote the words of Christ often, why is that you appear to so adamantly reject becoming his follower?”

Ghandi replied, “Oh, I don’t reject your Christ. I love your Christ. It’s just that so many of you Christians are so unlike your Christ.”[1]

Ce înseamă a fi creştin?

A fi creştin înseamă a fi locuit de Cristos.

Nu există religie în lume care să emită această pretenţie ca practicantul să fie locuit de divinitate.

Creştinul se pretinde theofor, purtător de Dumnezeu.

ATUNCI - CINE ESTE ACEST CRISTOS, ÎN care eşti, DUPĂ care tînjeşti, împreună CU el locuind o veşnicie?

RELIGIA Lui ca orice altă religie pretinde o Cale, are pretenţia de lămuri Adevărul, pretinde o nouă ordine a vieţii,

Religia noastră este Cristos Însuşi.

Calea

5. Ştiţi Calea într-acolo.

Urmează un citat care este de găsit în toate enciclopediile de citatele din lume: „Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa!”

Să ne întoarcem la fundamente, între atîtea căi şi nelinişti. Între atîtea culte şi biserici, cu o piaţă de religii, între atîtea căi şi religii, să ne amintim:

CE NU ESTE CREŞTINISMUL - nu este o ideologie, un ism.

Marxismul, comunismul a fost ideologie, cînd creştinismul a devenit ideologie a fost inchizitoriu, creştinismul nu este o mişcare politică sau socială, nu este nici măcar un mod de viaţă alternativ.

Unii au liste de ce să nu faci, sînt creştini pentru că au liste de nu-uri, dacă asta îţi satisface identitatea foarte curînd vei intra în criză.

Identitatea nu are de-a face cu listele, nici măcar cu etica, cu normele, ci cu ontologia.

Sînt budişti mai cumsecade decît orice creştin, dar nu asta este important. Ei merg pe o cale.

Noi sîntem ÎN CALE.

Noi nu facem acestea pentru că am cunoscut o cale, pentru că avem liste de prescrieri şi proscrieri, lista noastră are un singur Nume şi umblarea ÎN CALE presupune cunoaşterea personală a Cristosului.

Noi sîntem ÎN Cale şi CALEA NOASTRĂ ESTE O PERSOANĂ.

Nu îţi trebue presiuni etice ca să poţi urma calea pentru că deja ai o ethică a căii înguste şi pe care este o minoritate.

Cei care sînt PE CALE, nu au ezitări, calcă pe urmele Domnului şi se vede o cale dreaptă.

Nu le aduci aminte că trebuie să îşi îngusteze singuri căile.

Etica noastră este determinată nu de limite şi restricţii, ci de faptul că este ÎN noi Calea şi noi sîntem ÎN Cale.

Prin acest tip de relaţie personală cu divinitatea noastră se explică pretenţia radicală a lui Isus: Eu sînt Calea, nu una dintre căi, ci SINGURA CALE.

Isus face o afirmaţie revoluţionară: nu propune o altă Cale, ci se propune pe Sine ca singura Cale.

Adevărul

Noi spunem că adevărul este o proprietate a expresiei.

Isus, în discuţia cu Pilat schimbă perspectiva: adevărul nu este o proprietate a unei afirmaţii.

Adevărul este UN CEVA. Ce este Adevărul? Aceasta este întrebarea.

Pilat pune foarte bine întrebarea. Nu întreabă dacă este adevărat ce spune Isus, ci întreabă Ce este adevărul.

Problema este că nu aşteaptă răspunsul: stătea cu Adevărul înaintea Sa.

De aceea problema lui Pilat, aşa cum este repoziţionat de Isus este că starea de adevărat sau fals devine modul de raportare la Isus.

El este întruparea Adevărului…

Încrederea în El demonstrează ce este în inima ta…

Dacă ai citit dialogurile lui Platon sau Fiinţă şi Timp a lui Heidegger ai citit jumătate de biblioteca, ţi-ai făcut lecturile,

În momentul în care ai cunoscut Adevărul, ai cunoscut fundamentele ştiinţei, dacă L-ai cunoscut pe Isus, ai citit toate bibliotecile, că atîta este că nu ajunge să umpli toată lumea cu cărţile care s-au scris. (Ioan 21:25 Mai sunt multe alte lucruri pe care le-a făcut Isus, care, dacă s-ar fi scris cu de amănuntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea cărţile care s-ar fi scris. Amin.)

L-ai cunoscut pe El, toate adevărurile se integrează.

Nu aruncaţi cărţile pe foc, ridicaţi raftul de cărţi pe care l-ai luat spre lectură, pune dedesubt Adevărul, ca să ţi se liniştească nu numai drumul pentru că ai cunoscut calea, ci şi mintea pentru că ai cunoscut adevărul.

Isus a fost atît de radical în pretenţiile Sale pentru că a schimbat paradigma prin care înţelegem ideea de adevăr-adevărat.

ADEVĂRUL NOSTRU ESTE UN CINE, NU O SERIE DE AFIRMAŢII PROPOZIŢIONALE.

Viaţa

Ce este viaţa? O succesiune de evenimente din viaţa unui individ?

„Asta-i viaţa?” ar spune cineva venind de la o petrecere, avînd împlinite cîteva dorinţe.

„Dacă simţi că este imperativ să îţi împlineşti toate dorinţele şi aceste dorinţe sînt contradictorii ori în conflict cu libertatea altora sau simplu de neîmplinit, atunci frustrarea este consecinţa directă. ” R. Zaccharias

„Ce am dori noi? carieră, dar şi căsnicie reuşită, şi copii, şi libertate de amanţi, şi autonomie şi comuniune, şi un stil de viaţă boem, dar şi bani, şi viaţă urbană şi viaţă la ţară şi simplitate, dar şi singurătate şi prieteni……. şi şi şi .. „

Individul nu este „împlinit” în dorinţele lui decît după ce devine complet autonom, dar dacă merge în direcţia aceea devine psihotic, şi „pierderea sinelui este singurul mod de a ne regăsi sinele “

Să pierzi sinele în ce sau în Cine…

VIAŢA. Sînteţi nişte fraieri, „voi creştinii sînteţi fraieri”, aşa ni se spune, sînteţi nişte înguşti, nu vă bucuraţi de „viaţă”.

Dar etimonul este de la a fi liber, din germană. Ce înseamnă libertatea, să faci ce vrei, domnule şi doamnă care intraţi la o nuntă parfumaţi şi ieşiţi în patru labe murdari de propria vomitătură. Noi nu ne trăim viaţă, cei cu etica îngustă, care fugim de mocirlă scroafei şi de vărsătura cîinelui.

Falsa libertate în care îţi împlineşti toate dorinţele sau cît mai multe este dulce pe buze dar amară în pîntece.

Noi nu ne trăim viaţa, NOI ŞTIM CINE ESTE VIAŢA.

Viaţa pentru noi nu este un mod alternativ de a trăi, ESTE UN CINE.

El este Viaţa.

Din nou Isus răstoarnă tot ce ştim despre viaţă: viaţa nu este o înşiruire de evenimente, nu este un şir de dorinţe împlinite, El este sursa vieţii, dar şi ţinta vieţii.

La capătul Căii, dincolo de Adevăr,

dincolo de Viaţă?

DAR nu ne ajunge, nu-i aşa?

Este prea simplu, mult prea simplu, chiar nu trebuie să plătim termopanele la biserică ca să fim iertaţi?

Doamne, arată-ne pe Tatăl şi ne este de ajuns! Asta este pretenţia după ce încă nu ne-am revenit de pe urma afirmaţiei „Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa… “

Nu ne ajunge simplul şi fundamentalul, nu are destul piper şi sare, toate bucuriile sînt cu El şi se încheie cu el, este alfa şi omega, nu avem răbdare pe cale, vrem direct destinaţia, nu dorim adevărul, ci abstracţiunea, nu viaţa, ci vrei izvorul vieţii, nevăzutul, cînd în faţa lor era cel care se putea atinge.

Doamne, arată-ne de-necunoscutul, cînd tu eşti Adevărul!

Pilat întreabă ce este adevărul şi FUGE.

Ucenicii au adevărul, dar Îl vor pe

Cel ce este dincolo de Viaţă (Cel Neîntrupat),

dincolo de Adevăr (Tatăl e de priceput doar în Fiul),

capătul Căi (Tatăl Capul lui Cristos)

Ai venit într-adevăr curios să afli ce este adevărul sau vrei să întrebi şi să fugi, eşti gata să aştepţi răspunsul? Atitudinea inimii faţă de adevăr, disponibilitatea şi vulnerabilitatea la adevăr este mai importantă decît să fii obiectiv sigur de veridicitatea unei afirmaţii.

Veridicitatea afirmaţiilor lui Isus nu se poate proba decît în relaţia personală cu El, trăind în El, Viaţa fiind, umblînd pe El, Calea fiind.

Pretenţia de a atinge destinaţia înainte de a fi gata să mergi pe CALE, necesitatea absolului şi abstractulului înainte de a fi gata să înţelegi adevărul, îţi trebuie izvorul vieţii, înainte de a-ţi fi trăit şi consumat viaţa ÎNTRU VIAŢĂ.

Ce uşoară ar fi o cale cu limite, fără cunoaşterea Însăşi a CĂII,

Ce uşoară uşoară ar fi o filozofie a afirmaţiilor, fără cunoaşterea ADEVĂRULUI ÎNSUŞI,

Ce uşoară ar fi viaţa fără implicarea IZVORULUI ÎNSUŞI AL VIEŢII?

Întoarcerea la Cristos Însuşi, Calea, Adevărul şi Viaţa ne poate întoarce din cale, ne redefineşte adevărul şi ne produce „haos” în viaţă, dar haosul lui Dumnezeu este cea mai bună rînduială pentru noi.

Creştinismul nu este o cale, o serie de dogme, o listă de adevăruri, o listă de nu-uri sau da-uri, nu este nici măcar un mod alternativ de viaţă ci este consecinţa unei întîlniri cu o Persoană care te absoarbe, te confiscă, te pulverizează, pentru a te reconstrui iarăşi, noi am murit împreună cu Cristos ca să trăim împreună cu El.

Religia creştină o religie care te învaţă

cum să mori

Religia creştină nu oferă răspuns doar la problemele vieţii, ci mai ales la ceea ce este dincolo de viaţă. De aceea Cristos s-a specializat în a sta ca păstorul între oi, între viaţă şi moarte prin crucificarea Sa şi prin Învierea Sa.

Nu ştiu de ce aţi ales creştinismul cînd sînt atîtea alte religii pe piaţă. Sînt mai multe motive, dar este unul în particular. Creştinismul nu este o religie care te ajută cum să trăieşti, ci cum să mori în fiecare zi faţă de tine şi cum să treci prin moarte.

Creştinismul acesta „În, după, cu, prin, pe, întru” Cristos, acesta este singura soluţie atunci cînd medicul îţi spune că mai ai puţin de trăit.

Creştinismul este singurul mod de Viaţă care te pregăteşte pentru moarte, pentru că Viaţa este El şi în El sîntem noi, vii sau morţi.

Este singura filozofie care te învaţă totul despre Adevăr. Pentru că nu cunoaştem nişte afirmaţii, ci sîntem în El, Adevărul, vii sau morţi.

Este singura Cale care te ajută să ajungi la capăt, pentru că sîntem în Cale, vii sau morţi.

Abia cînd ai priceput care este esenţa vieţii, cînd ai priceput că stai aici ca să te pregăteşti pentru Viaţă, nu stai aici ca să începi cariera,

Nu stai aici ca să înveţi adevărul că ştii care îţi este adevărul.

Creştinismul este cel care ajunge în faţă morţii ştiind care este esenţa vieţii.

Care îşi sfîrşeşte calea ştind care este calea,

Isus - Chivotul

Pînă atunci, avem, ca poporul Israel care mergea prin pustie, un nou chivot, dar nu un obiect care conţine trei obiecte, ci o Persoană vie care umblă împreună cu noi. (Chivotul era simbolul prezenţei lui Dumnezeu, luaţi aici symbol în sensul etimologic al cuvîntului, şi în acesta erau un toiag al lui Aron care înfrunzise, tablele legii, vasul cu mană, chivotul s-a pierdut. )

Chivotul a fost înlocuit, s-a pierdut. Acum avem un nou Chivot, pe Isus Cristos însuşi care se defineşte pe sine ca un Toiag-Cale, ca Table-Adevăr şi Vas-Viaţă.

Toiagul - Calea

În chivot erau toiagul lui Aron, cel înfrunzit, simbol al călăuzirii, conducerii lui Dumnezeu, al autorităţii - Calea, Isus este acum noul preot, care îl înlocuieşte şi pe Aron şi pe Moise şi care ne conduce prin Noul Exod.

Vasul cu mană - Viaţa

În Chivot era Mana - Viaţa, ceea ce le-a întreţinut viaţa în timpul Exodului, El este Mana cea Cerească.

Tablele Legii - Adevărul

În Chivot erau tablele Legi. Adevărul. Adevărul lui Dumnezeu este Cuvîntul lui Dumnezeu. Prima formă a mesajului transmis de Dumnezeu către poporul Său a fost în Tablele Legii..

Acum avem Noile Table, Cuvîntul

Însuşi Isus Cristos, este CAlea-Toiag, Adevărul-Table, Viaţa-Mana, noul Chivot!

Religia creştină nu este o religie.

Religia creştină este El.

El Însuşi pretinde a fi RĂSPUNSUL la orice întrebare.

În felul acesta este garantată consistenţa, coerenţa şi consecvenţa întregului set de răspunsuri.

De aceea, în-creştinătatea este o cultură alternativă, este o religie alternativă, pentru că oferă alte răspnsuri la întrebările legitimabile, alte răspunsuri faţă de orice altă cultură, faţă de orice altă religie şi răspunsurile sînt ÎNTRUPATE într-o PERSOANĂ.

Iată ce am primit zilele trecute de la un student.

Intr-o zi niste frati din SUA s-au gandit sa faca o bucurie fratelui Moldoveanu si l-au dus in cateva biserici din Europa.

In acest micut turneu, s-au oprit intr-o capitala, la cel mai mare hotel - Hilton.

Cand fratele a intrat si a vazut tot luxul de acolo, toata mancarea si tot ceea ce ochiul roman rar poate vedea, privind cele 5 stele ale hotelului a exclamat: “Atatea stele si nici un soare!”

Dezamagirea fratelui a fost ca toti bani se puteau cheltui pe tiparirea de carti, pe ajutorarea saracilor şi alte lucrari duhovnicesti.

Prima zi a fost in regula. A doua zi a rezistat. A treia zi s- a simtit ca la Gherla.

Si din a treia zi a inceput: “Vreau langa frati!”… Nimeni nu putea sta de vorba cu el pentru ca voia langa frati. S-au gandit ca daca pleaca, ar fi fost foarte greu pentru el si nu va rezista drumului, dar fratele a spus: “Vreau sa mor intre frati, nicidecum intre stele!”… au plecat si au ajuns la biserica dupa un drum lung.

Bucuria a fost mare si serviciul din adunare s-a prelungit, pentru ca era intre frati. Acela era mediul lui. Cred ca daca ar fi avut de ales intre Hilton singur si Gherla cu fratii, ar fi ales Gherla.

Iată acum ultima cantare pe care fr Niculita a scris-o… si pe scaun e sfeterul pe care l-a lasat el, exact asa cum l-a lasat - nimeni nu l-a clintit.

Am stat putin la ei… am plans, am ras, am cantat, ne-am rugat, ne-am salutat… am intrebat-o pe sora Lena cum e cu credinta si mi-a zis: “De la varsta de 16 ani m-am intors la Domnul.

Ma lupt zilnic ca nu cumva sa ma abat. Trebuie sa fiu foarte atenta, zilnic!”

Am intrebat-o cum l-a ajutat la scris pe fratele, mi-a spus: “Am lucrat in asa fel incat sa nu il deranjez! L-am lasat sa scrie!” - cu exceptia zilelor de inchisoare, totdeauna s-au rugat inainte de culcare… Am mai intrebat-o daca regreta ceva din viata si daca ar lua viata de la inceput, ce ar alege? mi-a spus: “Aceleasi suferinte” - sora are acuma 85.

M-am uitat la sora, ce sfanta, L-am vazut pe El in viata ei!

AS

Din pricina

1. virulenţei tot mai mari a comentariilor, care includ la pachet jigniri personale, devieri de la subiect, etc.

2. devierii de la subiect.

3. problemelor de înţelegere dezvoltate în jurul postului Isus “loser”?

4. dorinţei de a medita în linişte la cele transmise de diverşii comentatori..

am retras postul pe privat.

1. îmi cer iertare faţă de prietenii care m-am înţeles greşit. Pentru un act de comunicare este nevoie de doi, un emitator şi un receptor. Dacă un act de comunicare este ratat se poate ca problema să fie şi la emitator.

2. nu sînt convins că am greşit în cele spuse, dar dacă o mîncare poticneşte…
atunci mai bine n-o mănînc. După acest principiu am trăit pînă acum şi am sfătuit şi pe alţii să trăiască.

3. îmi pare extrem de rău că postarea mea a fost interpretată greşit, ca o lipsă de reverenţă faţă de Numele şi Persoana Mîntuitorului.

cu drag pentru toţi,

acelaşi…

PS.

Crina, am primit mesajul tău, am pus în sertar şi nu l-am închis

Niciodată. Am văzut “talibani”, fanatici, sclifosiţi, moftangii, dar n-am văzut credincioşi proşti. Credinţa nu este un dar “de la natură”, nu este o chestie care “îţi vine” natural.

Credinţa, nădejdea şi dragostea, (1 Cor. 13) toate trei se comportă la fel. Fiecare dintre ele ţin de voinţă, determinare, disciplină şi muuuultă…. minte! Oamenii cu-minţi pot iubi, spera şi crede. În această ordine.

Dacă nu iubeşti, faci doar sex, dacă nu nădăjduieşti, disperi şi singura alternativă a disperatului este înşelarea simţurilor prin orice fel de stupefiant dar… dacă nu crezi, crezi. Orice om crede. Nu exsită fiinţă umană care să nu creadă.

“Dacă nu crezi în Dumnezeu, atunci crezi în orice”, spunea cineva.

Toţi credem. Sîntem făcuţi pentru credinţă. Credinţa ne este constitutivă ontologic. Mai puţină omenitate fără credinţă. Şi ca să rezolvi o problemă simplă de matematică trebuie să crezi: să crezi că două drepte paralele nu se întîlnesc niciodată, dacă eşti pesimist, iar, dacă eşti optimist, să crezi că se vor întîlni la infinit

Şi ateii cred, ei CRED că nu există Dumnezeu, în ciuda faptului că nu există dovezi obiective că n-ar exista, în afara lui Iuri Gagarin, care a văzut negru înaintea ochilor cînd a zburat în afara atmosferei şi ne-a spus adevărul: că acolo-i Nimeni!

………………………………………………………………………….

Pentru a crede trebuie să munceşti serios. Cam tot la fel de serios cît trebuie să munceşti ca să-ţi menţii omenitatea în limitele decenţei, adică să nu ne porcăim. De aceea abstinenţa este una dintre verişoarele bune ale credinţei.

Adevăratul credincios are o memorie de fier, o percepţie spirituală ascuţită ca un bisturiu de neurochirug şi o minte mai deschisă decît Grand Canyon.

Sînt multe feluri de credincioşi, dar mai multe de necredincioşi. O taxonomizare completă mi-ar lua prea mult timp.

Doctorul Luca ne oferă, în capitolul 24 din Evanghelia sa trei trepte posibile ale credinţei.

1. versetul 8: Memoria cuvintelor Lui. “Şi-au adus aminte de cuvintele Lui” Luca 24:8 καὶ ἐμνήσθησαν τῶν ῥημάτων αὐτοῦ. Femeilor nu le-a fost aduse în minte de către îngeri, întîmplările dulci cu Isus, actele şi faptele lui, ci Cuvintele Lui.

E mult de vorbă aici despre prostirea generaţiei noastre gogălizate, care nu mai interiorizează informaţia, ci o exteriorizează… dar alt post despre asta.

Femeile şi-au adus aminte cuvintele lui Isus, aşa cum nouă astăzi Duhul ne aduce aminte cuvintele Lui.

Ioan 14:26 Dar mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.

Ei, problema este că Dumnezeu lucrează cu materialul clientului şi nu se poate naşte credinţa într-un creier gol. Memoria se foloseşte de cele memorate. Pentru a putea crede

2. versetul 31: Privirea spirituală. “Li s-au deschis ochii”…. Luk 24:31 αὐτῶν δὲ διηνοίχθησαν οἱ ὀφθαλμοὶ, καὶ ἐπέγνωσαν αὐτόν· καὶ αὐτὸς ἄφαντος ἐγένετο ἀπ᾿ αὐτῶν.

Isus improvizează o mică biserică, o promisiune a Miresei care îşi va ridica vălul în ziua Cincizecimii pregătindu-se pentru logodna asta de cîteva mii de ani şi acolo, spre Emaus, se naşte o mică comunitatea care prefigurează Comunitatea Euharistică, Comunitatea Duhului.

O mică comunitate interpretativă, o comunitate a siguranţei hermeneutice în care El le tîlcuieşte din Moise şi prooroci.

3. versetul 44. Mintea deschisă. “Li s-a deschis mintea… ” Luk 24:45 τότε διήνοιξεν αὐτῶν τὸν νοῦν τοῦ συνιέναι τὰς γραφάς· Li s-a deschis mintea să înţeleagă Scripturile.

A treia fază este superbă.

Stau la masă cu El. El le aduce aminte (vezi pasul 1), le tîlcuieşte din Moise, prooroci şi … mai adaugă ceva, psalmi (vezi pasul 2, Emausul) şi …. după ce mănîncă de faţă cu ei (la fel ca în Emaus la masa prefigurativ-euharistică) li se deschide mintea să înţeleagă …. ceeee????

Tot Cuvîntul.

vedeţi, peste tot textul lui Luca musteşte de Scripturi, cuvintele lui, Moise, prooroci, Moise, Prooroci, Psalmi.

Cuvîntul scris tălmăcit de Cuvîntul Întrupat la Frîngerea Trupului.

……………………………………………………………………………………..

În capitolul ăsta avem toată “reţeta” credinţei. Am spus reţetă pentru că textul este scris de un medic (Răsvan, Ciprian? any comments )

Credinţa nu se poate naşte decît în urma lecturării şi interiorizării Cuvintelor Lui prin Duhul, participării la o Comunitate a Euharistiei, Comunitatea Duhului, Biserica şi prin conlocuirea Cu El, Cuvîntul-Întrupat.

Dacă vrei să crezi se poate!

Trebuie să ai curajul să fugi măcar la mormînt ca femeile, dacă nu ai curajul de a urca spre Golgota. Dar, ca ele, cu ale SAle cuvinte “în cap”. (Luca 24:1)

Trebuie să ai curajul să îl inviţi pe El să rămînă cu tine, că e spre seară, e seara vieţii tale şi se face întuneric, ca cei doi spre Emaus, (Luca 24:29)

TRebuie să ai curajul să ieşi în căutarea Lui cu mintea şi El va veni în întîmpinarea ta cu îngerii.

Trebuie să ai îndrăzneala să îi ceri să rămînă un pic îjn întunericul vieţii tale şi va ieşi spre tine cu Pîinea.

Trebuie să ai naivitatea să te bucuri “ca prostu” în faţa Lui, în timp ce-ţi mănîncă fagurii şi peştele, ca îţi deschidă mintea, să te deştepte.

………………………………………………………………………………..

De aceea spun că nu mai credincioşii au mintea deschisă, elastică, disciplinată, bine pusă-n raft.

N-am văzut credincioşi proşti …. dar pe unii i-am auzit, pe alţii i-am citit

Nu erau cu totul credincioşi, adică cu o memorie îmbunătăţită în Cuvintele Lui, cu o privire spirituală ascuţită prin Moise şi Prooroci, şi cu o minte deschisă în Comunitatea Închisă Euharistic.

Dumnezeu poate fi cunoscut între doi pereţi, ba chiar trei, de care mă dau cu capul tot timpul ca să îmi vină mintea credinţei, Cuvîntul Întrupat (Cristosul Înviat în prezenţă mistică) Cuvîntul Duhului (Cuvintele lui Dumnezeu), Comunitatea Euharistică a Duhului (Biserica, asta include şi tradiţia interpretativă a bisericii. ). Între acestea “mă mişc” vorba lui Petre Ţuţea.

Oricine nu poate crede ar trebui să citească măcar o dată Biblia de la un cap la altul, aşa … ca pe orice altă carte, fără alte intenţii, apoi să caute comunitatea hermenutică, o Comunitate Euharistică şi să-L provoace pe Cristos la o întîlnire frontală faţă în Faţă..

Poate fi acesta şi duel….

Lui Dumnezeu Îi plac tupeştii. Căldiceii nu-I plac, dar obraznicii, tupeiştii, curajoşii… da!

Vă mai amintiţi, Mor după tine 1?

Ei, am văzut acest lucru încă o dată.

Am văzut în sfîrşit sicriul cu cea mai mare cifră.

Am stat la căpătîiul lui. 95 de ani. Asta s-a întîmplat trei luni în urmă.

Domocoş Florian, a trăit 95 de ani, aşa scria în ianuarie pe sicriu!

Eva, nevastă-sa avea ochii uscaţi de plîns atunci. O bătrînă mică, chircită, 90 de ani.

A venit primăvara între timp. Pentru Eva a venit toamna. S-a uscat în fiecare zi, timp de 90 de zile, cîte o zi pentru fiecare an pe care l-a trăit. S-a uscat de dor după Florian, iubitul tinereţii ei.

Murea de drag după el şi-a “murit după el”.

Am înmormîntat-o în Joia Mare. A fost o înmormîntare însorită, cu zîmbete.

Ca un mir de nard curat le-a fost viaţa.

Florian 95 de ani,

Eva, 90 de ani.

72 de ani de căsnicie!

60 de ani pe calea credinţei…

Cele mai frumoase poveşti de dragoste pe care le ştiu sînt cu bătrîni… Mai am cîteva, dar …. nu mai am timp!!!

Merită o dedicaţie, uite aşa, ca la radio.

Lor li s-a terminat numărătoarea inversă… mie abia-mi începu…

De asta şi Evanghelia este scrisă ca un “blog”. Isus şi-a petrecut foarte interesant timpul. În aparenţă pierdea timp cu carul, dădea senzaţia că ar fi avut vreme grămadă la dispoziţie, deşi avea de mîntuit o lume întreagă în cam trei ani şi jumătate.

Scandalos, absolut scandalos.

De unde o fi avut atîta timp să stea de vorbă cu toţi rataţii? cu toate ratatele, cu toţi damnaţii, cu toate păcătoasele?

De unde o fi avut atîta timp de simpozioanele alea (în sens etimologic, sym-posion, a băut împreună cu ei…). A mîncat şi a băut cu ei şi a stat pînă tîrziu la nimic altceva… decît … discuţii. Discuţii, discuţii, discuţii, discuţii.

Mai multe discuţii decît minuni, mai multe discuţii decît vindecări, mai multe discuţii decît predici. Viaţa lui Isus a fost mustindă de dialoguri. Le-a dat o temă de gîndire ucenicilor. Pilda spusă de Semănător, Pilda SEmănătorului (atenţie la genitiv! ) şi … n-au priceput nimic, s-au lungit la comentarii… şi tot n-au priceput, pentru a aştepta dezlegarea Lui.

Isus a trăit o viaţă care în aparenţă n-are nici un sens. Repet, în aparenţă, şi cu ghilimelele de rigoare, adică analizată după canoanele “ordinii” noastre haotice.

Ceea ce la Dumnezeu este kosmos la noi este haos, şi atunci cînd noi considerăm totul haotic, aceea este ordinea lui desăvîrşită.

Nepotrivitul este momentul exact pentru El, adică “la vreme”. Pierderea noastră de timp este vreme răscumpărată pentru El.

La şcoală nu s-a dus, carieră n-a făcut, “realizări”… ioc, a fost un călător pasionat şi pus pe vorbă, dialogant, “a pierdut efectiv timpul” cu samariteance, cu nicodimi, cu ologi, cu orbi, cu vameşi, femei vindecate de patimi, cu leproşi, marii, marte.

Isus a avut o agendă dezastruoasă. Absolut dezastruoasă.

Unde sînt audienţele lui? Unde sînt orele de birou? Unde sînt planurile strategice, şedinţele de bord?

Este catastrofal la planning, groaznic la managementul timpului, iar managementul resurselor umane ineficient? Doi cîte doi… simplu!

A “programat” de pe un moment pe altul… “Duceţi-vă şi veţi găsi în satul dinaintea voastră…” Toată viaţa Lui pare o improvizaţie de azi pe mîine. “Ajunge zilei necazul ei… “.

Fiul omului n-are unde să-şi plece capul. Isus nu ştia unde va dormi următoarea noapte şi a fost sponsorizat de un puşti de vreo 12 ani cu pîini şi peşti pentru una dintre cele mai glorioase minuni ale Sale.

Mă şi mir că a reuşit!

Nu i-a citit pe Maxwell şi pe alţii ca el.

Pur şi simplu.. Isus Crisos nu a avut doctorat… E sigur că ştia să scrie. Singurele rînduri care ne-au rămas de la El au fost pe …. nisip… un material foarte “solid”

Exact… toată lumea se mira de unde are Isus Ăsta atîta timp de stă de vorbă cu toată lumea şi să se ocupe de “prostii”.

Eu cred că astăzi Isus ar fi fost ŞI blogger… pe lîngă ce a făcut pentru umanitate.

Ar fi stat de vorbă cu toată lumea şi ar fi fost judecat de toţi fariseii vremii de azi… că “pierde” timpul în loc să facă … ce fac ei.

Ce făceau ei? Mai nimic, numai cîteva chestiuţe de ochii lumii. Zeciuială din izmă şi din mărar şi din chimen.

Vă puteţi imagina ce important este să numeri 9 pliculeţe cu ceai de mentă pentru tine şi 1 pentru Dumnezeu, sau 9 bobiţe de chimen plus una sau firul de mărar pentru Iahve şi 9 pentru mine?

Astea-s chestiunile importante. Lozincăraia, politichia pe la pilaţii lumii acesteia şi pe la fiii veacului acestuia, spălatul ritualic pe mîini şi în rest… să notăm în agendă, poate Îl prindem cumva. Fariseii veacului au pierdut pur si simplu prea mult timp, şi-au pierdut însăşi viaţa, urmărindu-L pe Isus, vînîndu-L în ce face şi mai ales ce nu face. Ce nu a făcut ca ei, ce a făcut dincolo de ce ei n-ar fi făcut ei niciodată.

Isus “a pierdut timpul” cu oamenii, in dialog în orice moment, cu aproape oricine, în locuri din cele mai ciudate…
Isus a fost un fel de blogger al vremii Sale.

De aceea şi Evanghelia, aşa cum o citim astăzi seamănă cu un blog, un jurnal de călărie, care are posturi disparate în aparenţă, lipsite, la o privire superficială, de coerenţă internă şi multe comentarii, cele mai multe trecute la “spam” :)  apoi o grămadă de alte comentarii pe marginea “posturilor” de trecut de noi la spam, comentarii care se află pe toate rafturile bibliotecilor teologice din lume şi cîteva comentarii pe care probabil Isus le-ar fi aprobat, dar noi am fi fost scandalizaţi.

Aşa-i Isus dialogantul, aşa-i Evanghelia, jurnal al timpului Său, kairos-ul

Cu ocazia asta, mi-am amintit de un alt text mai vechi.

Iată-l aici, poate că de data asta sînt mai pe-nţeles

În urmă cu ceva vreme, prin preajma unui “celebru” concurs unui artist-meşteşugar i s-a dat o comandă: o sculptură care să fie în legătură cumva cu Pătrăţosu. S-a gîndit omul, s-a gîndit, şi-a tocat creierii mărunt, aşa cum ne-a mărturisit, pînă cînd i-a venit o idee de care eu însumi nu sînt demn, dar care m-a încîntat de la prima explicaţie.

Am primit supriza cînd am fost la Beclean. Eu n-am ştiut nimic pînă în ziua primirii, dar nici omul de afaceri care a comandat lucrarea n-a ştiut ce va fi, cum va arăta, cum se va intitula.

Ne-am apropiat de maşină, o Dacie pick-up şi … meşterul a descărcat un ghips alb, neuscat încă, umed pe alocuri, fragil, dar greu, aşa cum a fost şi jerfa.

Amîndoi am fost uimiţi în momentul în care artistul ne-a arătat “obiectul” şi ne-a explicat despre ce este vorba:

Este răstignirea unui Pătrat… “Am fost răstignit împreună cu Cristos….. Pătratul este răstignit cu Cristos, dar Cristos este şi nu mai este acolo, dacă te uiţi de jos în sus, vezi că spaţiul de jos este gol… El este în ceruri, dar ne lasă răstignirea nouă, aici. Aici noi ne transformăm după chipul Său. Ne mulăm pe Cristos şi sîntem datori să purtăm urmele lui în carnea noastră. Aici, în ghipos este doar mulajul care a rămas ca o amprentă în pătrat, pe pătratul care a fost pus împreună cu El pe Cruce…”

L-am privit din toate părţile… Este greu, foarte greu, cred că are undeva pe la 30 de kg. M-am luptat cu el să-l duc spre biroul meu. Îmi trebuie un perete întreg pentru el. Nu poţi pune aşa ceva pe lîngă poze de familie sau alte chestii.

Este lemn vechi, aurit pe alocuri, ghips peste reţea de fibră de sticlă… undeva spre inimă este simbolul Treimii, dar cu vîrful în jos pentru a arăta pogorămîntul, Întruparea.

Gata! Pătratul a fost răstignit! Pentru ce să mai trăiască? Moartea şi Învierea sînt Legile după care creştinul trebuie să trăiască.

Îi mulţumesc celui care a comandat lucrarea, mulţumesc celui care a făcut-o şi mulţumesc mai ales pentru ideea de a mă răstigni pentru binele altuia!

Aşa voi face!

Notă:

1. nu am avut libertatea din partea artistului-meşteşugar de a-i deconspira numele.

2. nu am avut permisiunea “sponsorului” pentru a-l descoperi

3. Am pus acest post acum pentru că acesta îmi este adevăratul “premiu” după acest an şi 1 lună de blogging. Pe acesta îl consider cel mai autentic, de un simbolism care m-a încărcat de gînduri şi de planuri. Este un “premiu” pe care l-am primit ca pe un DAR, adică în afara oricărui concurs sau competiţii.

Nici artistul, nici sponsorul nu s-au calificat în autorităţi evaluatoare a felului în care eu am scris în acest an, din Paşte în Paşte, ci mi-au dăruit “o sugestie”, un sfat duhovnicesc, sfat pe care l-am luat deja cu mare seriozitate în inimă.

Galateni 2:20 Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pe Sine însuşi pentru mine.