Iată că a trecut exact un an de cînd am murit. Am murit pe 21 mai 2008. 

Atunci situaţia era cam aşa.

Date tehnice la închidere, 20 mai 2008:

911 posturi din octombrie 2006 pînă în 20 mai 2008
31 de categorii
129 etichete
………………
Peste 767000 de accesări. (recordul: Luna ianuarie 2008 cu 128.498 click-uri.)
Peste 21.300 de comentarii.
……………….
Media de vizitatori pe zi la închiderea blogului: 1096
Media de accesări pe zi: 2962 (recordul cf. wordpress: 7380/zi, 4 ianuarie 2008 )
cf. Sitemeter.
…………….
Nr. de accesări în 20 mai: 3813
cf. WordPress
……………..
comentarii spam: 5661
cf. wordpress.

Astăzi, după un an de zile fix şi exact, după ce am urmărit cu stupoare ce se întîmplă unui blog mort, am hotărît să împărtăşesc aceste date, poate foloseşte cuiva. 

Iată situaţia la zi:

891 posturi, asta pentru că am retras mai multe postări în care am greşit sau care au fost greşite de la rău început. 
31 de categorii
129 etichete
………………
Peste 951.000 de accesări. (acum cifra este greşită. s-a întîmplat ceva cu contorul, mi-a retras vreo 20.000 de accesări. Am înţeles că se lucrează la stats şi din această cauză s-au dat peste cap cîteva cifre. Dar asta nu este important. Oricum ideea este că în tot acest an au fost peste 184000 de accesări, ceea ce înseamnă cam 500 pe zi). 

Ei aici este chestiunea. Cum şi de ce se  întîmplă 500 de click-uri pe un blog mort? Asta nu pot pricepe! Poate că mă luminaţi voi. 

Peste 22.000 de comentarii. Asta înseamnă că s-a mai comentat între timp. Măsuraţi voi: de la 21.300 la 22.000, cam 700 de comentarii, asta înseamnă cam 2 pe zi. 
……………….
Media de vizitatori pe zi după sitemeter: 280-300 cu variaţii. 
Media de accesări pe zi: în jur de 500, tot după sitemeter. 
cf. Sitemeter.
…………….
Nr. de accesări în 20 mai 2009: 285
cf. WordPress
……………..
comentarii spam: 19050
cf. wordpress.

 

Ce înseamnă toate aceste lucruri? Nu ştiu! Mă întreb şi eu ca un mort, clipind repede din gene. 

Analize suplimentare, comentarii, observaţii? Nu ştiu, nu cred, poate că este totuşi prea devreme pentru asta. Că Pătrăţosu a fost un fenomen interesant cu asta am căzut de acord cu toţii. Că a funcţionat ca un pionier în blogosfera evanghelică? Şi cu asta tind să fiu de acord. Că au fost greşeli. Asta o ştie toată lumea, mai ales că unii au ţinut neapărat să exploateze şi să amendeze ORICE greşeală. 

Se va putea reedita vreodată Pătrăţosu? Nu cred şi nu trebuie. Atunci situaţia era diferită. Blogosfera evanghelică românească era foarte săracă, eram cel mai tare din parcare şi parcarea era goală. Acum situaţia este diferită din multe puncte de vedere. 

Va reînvia Pătrăţosu? Nu, cu siguranţă. De aceea vă rog să comentaţi la www.mariuscruceru.ro, dacă doreşte cineva să se esprimeze asupra celor constatate. 

Să-i fie ţărîna uşoară!

Unii spun că a murit! Că a avut un accident în timpul testărilor!

Nuuuuuuu, de fapt s-a întîmplat cam aşa:

De atunci nu mai ştie nimeni de el. A plecat!

S-ar putea să îl vedeţi umblînd fantomatic ici şi colo, deghizat din argintiu în negru..urcînd pentru puţin deal în topuri (fără să vrea s-a cocoţat iar pe locul I ), coborînd în canioane şi, din cînd în cînd mai dă iarăşi prin bălţi… de data asta se va stropi numai pe el însuşi…. din cauza singurătăţii.

Este o singurătate de alergător de cursă lungă. Maşinile astea ating uşor un milion de km la bord. Era cît pe ce….

Va fi departe şi totuşi pe-aproape…

Oare se va mai întoarce vreodată?

Cu regrete:

Păcubosu, fratele lu Pătrăţosu….

PS.

Cam în patruj de zile vom deschide testamentul să vedem dacă a lăsat vreo explicaţie pentru evadarea lui din laboratorul cu experimente.

Şi acum mă întreb de ce n-au făcut zidul ăla mai solid…

PPS.

Slavă Domnului, că acum, la închiderea Pătrăţosului, a apărut şi site-ul Uniunii Baptiste.

Semne bune anul are!
………………………………….

Date tehnice la închidere, 20 mai 2008:

911 posturi din octombrie 2006 pînă în 20 mai 2008
31 de categorii
129 etichete
………………
Peste 767000 de accesări. (recordul: Luna ianuarie cu 128.498 click-uri.)
Peste 21.300 de comentarii.
……………….
Media de vizitatori pe zi la închiderea blogului: 1096
Media de accesări pe zi: 2962 (recordul cf. wordpress: 7380/zi, 4 ianuarie 2008 )
cf. Sitemeter.
…………….
Nr. de accesări în 20 mai: 3813
cf. WordPress
……………..
comentarii spam: 5661
cf. wordpress.

……………………………..

Acest ultim post a ieşit la 20.00, atunci cînd ieşea “jertfa de seară”, dacă erau două posturi pe zi, jertfa de dimineaţă şi jertfa de seară.
În urmă cu un an de zile, această zi a fost prima zi de spital a Pătrăţosului, pe cînd persoana din spatele personajului era să moară de-adevăratelea…. de inimă

………………..

Disclaimer: acest post este vechi şi nu era destinat publicarii in aceasta forma. In urma unor discutii pe privat si in urma unui comentariu, caruia i-am dat drumul spre seara, vezi AICI, am hotarit sa public aceasta apologie, desi nu as fi vrut sa închei în această notă. Acest text a fost scris in contextul scrisorii pe care Beniamin Lup a trimis-o catre Consiliul Uniunii. Cred ca, acum la final de cursă, chiar dacă am greşit, cred că merit acelaşi tratament, fără a fi discriminat în vreun fel, cu foştii securişti.

…………………….

Iată că am încheiat cu blogul, fericirea multora. Da, ştiu că “păcatele” mă vor urmări muuuultă vreme. Dosarul mi se va face întotdeauna cu citate din blog etc., chestie demnă de Alin Cristea, lăudat şi apreciat de grupul de păstori, de oameni ca dînsul şi ca dînşii, păstrînd totuşi categoriile diferite.

Ei, acum am şi eu pretenţii şi tupeu. După atîtea “scandaluri”, după atîtea greşeli, după atîtea scădinţe, am şi eu o singură dorinţă înainte de moarte.

Vreau să fiu tratat la fel ca un SECURIST, la fel ca un informator. Pe bune!

Atît vreau. Vreau şi eu să mă bucur de aceleaşi drepturi ca şi ei.

……………………………………..

Să presupunem că am greşit cu blogul acesta. Să presupunem. (Eu nu presupun, am avut multe greşeli pe care le ştiu mai bine decît cei care mă vrăjmăşesc)

Să presupunem că am ridicat acuzaţii împotriva presbiterilor, că am murdărit pe fraţi, că am atentat la imaginea lor publică, că unii nu mai pot să se apere, că am aruncat noroiul lor în sus, că am tulburat nisipul din fundurile butoaielor.

Să admitem!

Să presupunem că din cauza mea unii şi-au pierdut slujbele sau alţii vor fi murit. Să presupunem!

Atunci vreau să fiu tratat la fel ca un fost informator.

Cu aceeaşi măsură şi cu aceleaşi îngăduinţe.

Să nu fiu silit să îmi cer scuze, să nu fiu îndemnat la pocăinţă. Se poate?

Pe mine de ce mă vreţi la frigare? Mie de ce mi se pune embargou? (aud că deja într-o comunitate sînt declarat persona non grata…) Iată că acum sînt două!

Să mi se dea aceleaşi iertări, pentru că la dragoste, acoperire şi iertare m-aţi îndemnat, chiar şi fără ca aceia să fi cerut iertare…atunci cînd am discutat problema securiştilor.

Vreau tratamentul pe care li-l aplicaţi lor, exact acelaşi.

Ce mi-aţi cerut mie faţă de ei acelaşi lucru aştept acum din partea voastră faţă de mine.

Aceeaşi măsură fără să fie clătinată şi îndesată 17 ani ca în cazul lor ce 17, 60 de ani….

Acelaşi tratament vreau, fără nici un fel de măsură diferită.

Vreau să fiu suportat în continuare în consiliile voastre, la şedinţele voastre, să zîmbesc condescendent şi vreau şi eu să pot face pe martirul, fără ca nimeni să îmi sară în cap, fără să fiu interzis, fără să fiu pus la punct, fără să mi se ia cuvîntul, aştept şi eu să mă lasaţi în continuare în pace şi în autoritate, să dau învăţătură şi să nu fiu tras la socoteală.

Se poate?

Fără să îmi aduceţi aminte “păcatele tinereţii”? “uite-l pe Pătrăţosu, ăla care s-a legat de securişti şi de …. unul şi de altul… “

Aştept şi eu aceeaşi trei martori de care vorbiţi, aştept şi eu dovezile şi marea judecată şi venirea Domnului ca să răspund pentru faptele mele.

Veţi spune că nu se pot compara faptele?

Dar comparaţi 15 articole despre subiectele menţionate din 900 scrise într-un singur an, cu notele lor de protocol şi de informare date atîţia zeci de ani … Comparaţi faptele!

Pot şi eu să fac pe martirul? „Sînt dus ca un miel la tăiere”?

Pot să mă declar şi eu ofensat, chiar dacă voi fi făcut rău imaginii fraţilor? Pot să cer scuze public?

Pot să cer socoteală celor care mă acuză, să le spun „bîrfitorii baptiştilor”? Pot!

Vreau şi eu să fiu tratat cu aceeaşi îngăduinţă care mi s-a sugerat faţă de liota de informatori foşti şi actuali, trecuţi şi petrecuţi.

Daţi-mi voie să mă solidarizez cu foştii informatori de pe urma cărora au suferit fraţii, iar unii şi-au pierdut viaţa….

Trataţi-mă la fel ca pe ei, sîntem din aceeaşi categorie… “fraţi, care au greşit, e adevărat”, dar care au nevoie de îngăduinţa voastră, a celor ce mă judecaţi acum.

Suportaţi-mă, îngăduitorilor, treceţi-mă cu vederea, prefaceţi-vă că nu s-a întîmplat nimic….

Aş dori să fiu tratat aşa cum ar fi fost tratat şi tatăl meu, dacă nu ar fi recunoscut trădarea (oh, asta înseamnă că ar fi trăi azi, bine merci), şi dacă şi-ar fi continuat “fără jenă” activitatea pastorală. Acordaţi-mi mie şansa pe care i-aţi fi acordat-o lui şi pe care aţi dăruit-o altora cu generozitate.

Aşa să vă ajute Dumnezeu!

Un prieten mi-a făcut o supriză. Mi-a trimis o fotografie de prin 1990. N-am ştiut cînd a făcut-o, cu ce a făcut-o, că pe vremea aia nu erau aparate digitale.

Mi s-a pus un nod în gît. Ce prietenie frumoasă! Ce zile, în care stăteam să memorăm paradigme în greacă şi ebraică, să discutăm rîzînd sau luîndu-ne de gulere despre tot felul de lucruri: poezie, sculptură, religie, om, anatomie, Babel, creaţie, stupi, însurătoare…

Acesta a fost primul meu birou. Memoram împreună

Acum, în aceste zile în care îmi merge numărătoarea inversă, îmi face foarte bine această fotografie.

Nu-mi plac fotografiile cu mine, dar asta îmi face bine pentru că “văd” în ea chipul prietenului meu, nasul turtit pe aparat şi retina roşie, amprentată cu această imagine.

Nu-i important că mă văd eu aici, este important că m-a văzut cine m-a văzut

În foarte puţin timp de aici înainte urmează să apară o carte pe care am aşteptat-o mult în limba română. Locul ei în biblioteca mea este undeva între Jurnalul Fericirii şi Confesiunile lui Augustin. Povestea felului în care C.S. Lewis a trecut “de la ateism la creştinism” este realizată cu aceeaşi măiestrie pe care am admirat-o în alte lucrări ale sale.

Tema centrală a cărţii este descoperirea creştinismului ca o religie a bucuriei. Prin aceasta, prin felul în care înţelege “vocaţia fericirii”, se înrudeşte cu jurnalul steinhardtdian şi cu “hedonismul” lui Piper, pe care îl precede în acestă “tradiţie a bucuriei”.

Deşi autorul se distanţează de Confesiuni, prin felul în care abordează chestiuni extrabiografice, “semănînd tot mai puţin cu o autobiografie generală”, o problematică menită să aducă cititorul prin ademenire spre chestiuni care privesc propria înţelegere asupra vieţii în general şi modului în care ne raportăm la Dumnezeu.

Aşa cum spune însuşi autorul, pînă acum rare sînt acele biografii care să acorde atîta atenţie anilor de început, copilăriei, în vederea înţelegerii vieţii “ca rest”, ca o continuare a copilăriei.

Traducerea lui Emanuel Contac este remarcabilă. Se vede sudoarea şi cumpănirea fiecărui termen cu o acribie de exeget.

Sper din toată inima ca acestă carte să devină îşi găsească locul în bibliotecile celor din generaţia mea şi mai ales în bibliotecile celor din generaţiile care îmi urmează, generaţii din ce în ce mai lipsite de “vocaţia fericirii” şi cu totul lipsiţi de talentul de a ne bucura.

Cred că cine doreşte să se apuce de Scrisorile lui Zgîndărilă ar trebui să citească întîi autobiografia lui Lewis pentru a înţelege de ce acreala, ursuzenia şi mohorala este un păcat.

Frica, după Steinhardt, citînd Apocalipsa, este cel mai mare păcat, pentru că frica alungă bucuria.

Bucuria în libertate şi fără gustul închisorii este mult mai grea. Cu Lewis descoperim bucuria obţinută ca o luptă continuă cu raţionea, cu pesimismul spiritului analitic.

Cu Steinhardt ne-am bucurat imediat după ieşirea din comunism şi cred că Jurnalul este greu de înţeles fără experienţa opresiunii, cu Lewis păşim în lumea bucuriei cîştigate în lupta grea cu sinele în preumblările meditative de prin parcurile înnorate din Wallaby sau orice alt parc al “libertăţii”, la intersectarea drumurilor pe care le parcurg în noi Voinţa şi Emoţia, Raţiunea şi Sentimentul.

Drumul de la Socrate la Cristos, de la filozofie la religie, de la Spirit la Dumnezeu, trece, pentru Lewis, prin redescoperirea şi acceptarea Emoţiei, Bucuria, pe care atît de încăpăţînat o refuzate anterior.

Credinţa se descoperă celor care manifestă propensiune spre bucurie, bucuria le este dată doar celor credincioşi.

Ranchiunoşii, pizmaşii, răutăcioşii, acriturile, urîcioşii, supăraţii sînt departe de Împărăţie, împărăţie care se ia cu restaurarea capacităţii de atenţie şi cu restaurarea spiritului luidic.

Am văzut demult un SF. Se făcea că, printr-un dispozitiv electronic complicat ai fi putut să îţi cumperi “amintiri”. Te aşezai pe un scaun şi ţi se împrumutau amintiri. Contra cost, se înţelege! Puteai avea amintiri cu o excursie în Grand Canyon, în Colorado, în Amazon.

…………………..

Eu aş scrie scenariul unui SF în care s-ar putea cumpăra timp. N-aţi fost tentaţi niciodată de acestă idee?

Să cumperi timp, aşa cum ar fi trebuit să cumpere fecioarele neînţelepte din Evanghelia după Matei cap. 25. Să cumperi undelemnul-timp.

Se fabrică de toate, haine, maşini, de toate, un singur lucru nu se poate cumpăra: timpul.

………………………

Investiţia în timp este cea mai bună investiţie. Investiţia în lucrurile netransferabile. Care sînt acestea? Sănătatea, mîntuirea, timpul…

A doua categorie de lucruri în care merită să investeşti sînt lucrurile create de Dumnezeu şi care cresc versus lucrurile create de om şi care nu cresc.

uite: o investiţie bună este în terenuri, dar mai bună, în oameni.

Investiţii proaste, în care pierzi aproape întotdeauna? Maşini, computere!

………………………….

Timpul şi Raiul?

Cum este Raiul pentru mine? Ce mai mare bucurie la anticipiarea Raiului, în afară de întîlnirea şi vederea faţă către faţă a Dumnezeului meu este eternitatea.

Raiului îi este anulată curgerea timpului. Cu alte cuvinte: vom avea timp! Timp să dialoghezi, să contempli pe Dumnezeu, să lucrezi pentru Dumnezeu lucrarea de laudă pentru Împăratul. Voi avea timp să scriu tot ce ar fi trebuit să-I scriu.

Anularea timpului şi belşugul de timp va anula iadul în care trăim acum: stress-ul că nu mai este timp.

………………………….

Raiul şi amintirile? Vom avea amintiri în Rai? Nici pe cele bune?

Scriptura spune că Dumnezeu Însuşi va şterge orice lacrimă cu degetul Lui. Mare lucru. Cel mai mare. Nu îmi trebuie altă răsplată decît să mă las îmbrăţişat, legănat şi şters de smiorcăiali şi lacrimi autentice de Însuşi Domnul.

Dar amintirile? Cum vom putea pricepe eternitatea fără amintirea timpului curgător (Kronos-ul devorator de copii), cum vom putea pricepe fericirea fără amintirea nefericirii.

Martirii cinstiţi de Domnul îşi vor aduce amint ce au pătimit şi pentru ce sînt onoraţi?

………………

Acum, la închiderea blogului, mă năpădesc tot felul de amintiri.

Unele ar putea fi descrise precum sînt cîntate amintirile alhambreze.

Cu Narciso Yepes sînt aşa

Aşa este cu Pepe, dar nu cu Pepele nostru, ci cu Pepe al lor:

şi John Williams

Este ultima duminica de blogger . Întotdeauna duminica m-am abţinut de la blogging. Bine am făcut, dar în fiecare duminică obişnuies să stau să evaluez, aşa cum fac asupra tuturor lucrurilor: ce a fost bine, ce a fost rău în săptămîna care a trecut? Ce ar fi fost mai bine, ce ar fi fost cel mai rău? Ce este foarte bine, ce este foarte foarte rău?

Mi-a venit în minte un articol-epilog, care se potriveşte foarte bine ca epilog şi la acest blog. Eu cred că o posibilă cheie de interpretare a cărţii Eclesiast este “bine şi rău, mai bine şi mai rău, cel mai bine şi cel mai rău”. Nu ştiu cît este de convingător, dar mie mi-a plăcut .

S-au întîmplat multe în acest an, dar zilele astea îmi fac o evaluare cît de poate de rece, pentru a intra într-o odihnă ca cea de Sabat ca blogger.

Ce a fost bine, rău, cel mai bine, cel mai rău, foarte bine, foarte rău? Poate că mă ajutaţi şi voi, prieteni?

Mi-ar fi de mare folos. Poate că vreodată voi reveni în spaţiul electronic, dar sper să fie mai bine.

Iată articolul AICI.

Am ascultat cu deosebit interes emisiunea lui Robert Turcescu de ieri despre declaraţia celui care conduce observatorul astronomic al Vaticanului.

Din nou demonstrăm că sîntem un neam de isterici. Vorba lui CAragiale, în ţara noastră nu se munceşte mult, nu se gîndeşte mult, dar se vorbeşte mult.

Ce-a înţeles lumea: VATICANUL A RECUNOSCUT EXISTENŢA EXTRATEREŞTRILOR. Asta nu-i o problemă de teologie, este o problemă de hermenutică.

Ei, vaticanii, ne pregătesc deja pentru a ne întîlni cu un omuleţ mic şi verde pe care îl au conservat deja în frigiderele de prin Cetate.:) Să fim serioşi. La fel de adevărată ca autopsia celebră deja a extraterestrului de prin anii 50 la care rîde şi un student la medicină în anul I.

Nu, Vaticanul nu a recunoscut nimic. Ce să recunoască? E aşa de uşor să punem vorbe în gura omului şi apoi să ne batem cu fantoşe de noi inventate. După un an de blogging deja m-am obişnuit cu procedeul. L-am văzut de nenumărate ori. Iar despre isterizare? …. Am dovezi imbatabile. Un an întreg de cercetare asupra fascinantului nostru popor.

……………………….

Un om de ştiinţă, care se întîmple să lucreze la Vatican, a spus ceva de genul: nu este improbabil din punct de vedere statistic ca, într-un univers care are atîtea miliarde de stele, galaxii etc., să fie undeva viaţă asemănătoare din punct de vedere biologic vieţii umane. Asta nu presupune admiterea teoriei evoluţioniste, nu presupune că Vaticanul posedă fotografii cu extratereştrii, ci presupune o problemă teologică.

Problema teologică este ce vom face acum: le vom spune ca Francis, fratello şi sorella?

…………………………

Ce facem dacă există alte fiinţe în univers? CE să facem, nimic!

Cu ce schimbă asta planul de mîntuire al lui Dumnezeu pentru om?

Biblia nu ne spune nimic despre extratereştrii, cum nu ne spune nimic despre fumat, avort sau masturbaţie sau alte lucruri. Absolut nimic, pentru că, Dumnezeu, care ne-a creat după chipul şi asemănarea SA, adică fiinţe inteligente şi cu bun simţ, ne creează cadrul de gîndire după care ne lasă să tragem singuri concluziile. Unii trag doar “confuziile”

Deci: există extratereştrii? Nu ştiu. Nici Vaticanul “n-a recunoscut-o”.

Dacă există, ei cum sînt mîntuiţi? Tot prin jertfa lui Cristos?

Dacă există şi n-au păcătuit şi n-au nevoie de jertfă? Dacă trăiesc ca Adam dinainte de cădere? (vorba cuiva ieri: dacă există, sper să nu ne semene)

Întrebări fără răspuns.

Dacă Dumnezeu a creat sau nu şi alte fiinţe şi lumi în acest univers uriaş…. nu ştiu, mă pot gîndi, pot imagina. Eu una ştiu: a creat lumea în care trăim şi are un plan de mîntuire pentru ea. Existenţa altor fiinţe şi lumi nu schimbă cu nimic datele problemei despre lumea în care trăiesc: şi anume că este păcătoasă şi că are nevoie de mîntuire prin Fiul.

…………………………

PRoblema mea nu este dacă există sau nu extratereştrii. Întrebarea fundamentală a fiinţei umane este: există sau nu Dumnezeu şi ce are de gînd cu privire la noi?

Ba, “m-am rîs” o grămadă. Am întîlnit interlocutori care sînt gata să creadă în omuleţi mici şi verzi cu ochii mari, pe care nu i-au întîlnit niciodată, decît gata să creadă în Dumnezeu, pe care Îl poţi întîlni la orice pas.

Se pare că extratereştrii există pentru cei care îi caută cu tot dinadinsul.

Dumnezeu există doar pentru cel care Îl caută cu tot dinadinsul.

Pentru cei care se ascund de Dumnezeu, Dumnezeu se ascunde.

Iată ce spune unul dintre cei mai cunoscuţi cercetători ai genomului uman. AICI.

Italienii spun că la ei nu este deşi capitala ţării este Rroma! Ieri au încercat să le dea foc! Napoletanii, destul de bruneţi şi dînşii, trimişi de “Naşi” au aruncat nişte sticle incendiare în taberele rromilor din jurul oraşului.

Papa a încercat să spună cîte ceva împotriva xenofobiei. Nimic. A fost ridiculizat de presa oficială şi de bloggeri deopotrivă.

Cu evreii aproape că s-a terminat, la ţigani mai durează. Şi pe ei voia să îi omoare Hitler.

Aşa cum comenta BBC-ul dimineaţa: “prima epurare etnică a noului regim italian a decurs fără probleme”. Cinic, ironic?

………………………………

Unde-i patria rromilor? De unde au plecat? Putem aproxima? Care-i destinaţia lor? Unde merge acest neam neliniştit tot timpul, spre ce ţintă călătoresc?

După părerea mea cel mai bine se asortează în Rromînika. Aici sînt cel mai bine primiţi. Ne-am obişnuit cu ei.

Nu vedeţi că un român cîntă foarte bine Reihardt?

Veniţi înapoi acasă, dragi rromi şi poate, cu Evanghelia, ca în unele sate din Oltenia, poate cu Evanghelia ne schimbăm şi noi şi voi.

…………………………….

Unde-i cel mai potrivit loc al rromilor? Care-i destinaţia lor finală? Părerea mea este că acolo unde se spune, în Apocalipsa cap. 7 despre toate neamurile şi seminţiile…vom auzi şi ceva în genul lacrimilor care trebuie şterse în stilul lui Django Reinhardt. Nu ştiu dacă îl vom auzi pe el şi Minor Swing-ul lui, dar ceva în genul acela va fi la marea adunare a seminţiilor.

Cineva a decis că muzica “ţigănească” nu-i duhovnicească, că numai Bach este duhovnicesc. Nu discut acestă decizie, deşi am impresia vagă, destul de vagă că unele sounds and feelings vor fi prezente la Marele Tron de slavă împreună cu lacrimile adunate de-alungul istoriei. A lui Django? Jimmy, chitaristul de 13 ani? Nu ştiu, dar ceva asemănător sigur va fi acolo.

Apocalipsa 7:9 După acestea am văzut, şi iată, gloată mare, din tot neamul, şi seminţiile, şi noroadele, şi limbile, stând înaintea Scaunului, şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în Veşminte albe şi finici în mâinile lor.
10 Şi strigau cu glas mare, zicând: Mântuirea Dumnezeului nostru celui ce şade pre Scaun, şi Mielului.
11 Şi toţi Îngerii stau împrejurul Scaunului, şi a Bătrânilor, şi a celor patru Vieţuitori, şi au căzut înaintea Scaunului pre feţele sale, şi s-au închinat lui Dumnezeu.
12 Zicând: Amin. Bună cuvântarea, şi slava, şi înţelepciunea, şi mulţămita, şi cinstea, şi puterea, şi tăria Dumnezeului nostru, în vecii vecilor Amin.
13 Şi a răspuns unul din cei Bătrâni, zicându-mi mie: Aceştia care sunt îmbrăcaţi cu Veşmintele cele albe, cine sunt şi de unde au venit?
14 Şi am zis lui: Doamne, tu ştii. Şi mi-a zis mie: Aceştia sunt cei ce vin din necazul cel mare, şi şi-au spălat Veşmintele sale, şi şi-au albit Veşmintele sale cu Sângele Mielului.
15 Pentru aceasta sunt înaintea Scaunului lui Dumnezeu, şi slujesc lui ziua şi noaptea în Biserica lui; şi cel ce şade pre Scaun, se va sălăşlui preste ei.
16 Nu vor flămânzi mai mult, nici vor însetoşa mai mult, nici va mai cădea preste ei Soarele, nici tot zăduful.
17 Că Mielul cel din mijlocul Scaunului va paşte pre ei, şi îi va povăţui pre ei la izvoară de ape vii, şi va şterge Dumnezeu toată lacrăma de la ochii lor.

Ce loc! Ce promisiune! Iată ţara rromilor, iată ţara rromînilor. Bruneţi în haine albe. negrii în haine albe, albi în haine albe.

Ah, un gînd care face exerciţii la paralele, missing the point, vorba cuiva (părerea mea este că tocmai aia-i fain la interpretarea Evangheliei tu mis ză point, pointul bine format al altora, point-ul bine înţepenit al interpreţilor de ocazie sau profesionişti, să ratezi punctul de vedere tradiţional şi să schimbi punctul de vedere cu un altul.)

Iată gîndul paralel: aţi observat că starea edenică şi prebabeliană nu este recuperabilă. Adam şi Evan, chiar Cristos, ba chiar Dumnezeu Însuşi, toată lumea este îmbrăcată? Michelangelo l-a pictat pe Dumnezeu dezbrăcat. Cu Adam a avut dreptate…. dar Dumnezeu este îmbrăcat.

Al doilea Adam, Cristos, a fost dezbrăcat la cruce…. la final toţi vom fi îmbrăcaţi. Toţi, în haine albe, de nuntă, după modelul Mirelui, toţi vom fi la uniformă. Dezbrăcarea edenică… salut, irecuperabilă! Limba unică, salut, irecuperabilă…

Dumnezeu este îmbrăcat în măreţie şi slavă. Domnul în Apocalipsa 1 este încins şi îmbrăcat în haină albă strălucitoare.

Dumnezeu se va bucura de diversitatea limbilor, cîntărilor, manifestărilor etnice. Uniformul şi diversul se vor fi adunat acolo.

De aceea cred că este loc pentru ţigani. Este loc în sufletul meu, este loc în Rai pentru ei, de ce n-ar fi loc în ţara mea?

Şi aşa sîntem o salată de neamuri la care au participat şi ei. Punem pariu că un sfert de români au cel puţin un sfert de sînge de ţigan prin ei?

………………………………..

Tiganii au următoarea legendă legată de etnogenetă:

Dumnezeu a făcut un om din lut şi l-a pus în cuptor: Nu l-a lăsat destul acolo şi a ieşit cam necopt şi alb. Aşa au ieşit albii.

Apoi a mai făcut un om, l-a prăjit prea tare. Aşa au ieşit negrii.

A mai încercat o dată. L-a rotisat numai bine. Aşa au ieşit ţiganii.

……………………………………..

Care-i cel mai potrivit loc pentru ţigani? La Bug? Nu, la picioarele crucii! Care-i destinaţia lor finală, spre ce aleargă…. Păi, părerea mea este să alergăm împreună spre Canaanul ceresc. Nu?

Cineva mi-a trimis aceste “perle” prin email! Nu întotdeauna citesc acest fel de scrisori trimise la grămadă, dar de data asta m-am uitat cu atenţie şi mi-am adus aminte de cuvintele lui Isus:

Marcu 10:14 Iar văzând Iisus, nu i-a părut bine, şi a zis lor: Lăsaţi pruncii să vină la mine, şi nu-i opriţi pre ei; că a unora ca acestora este Împărăţia lui Dumnezeu. 15 Că amin zic vouă: Oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca pruncul, nu va intra întru ea.

Matei 19:14 Iar Iisus a zis lor: Lăsaţi pruncii, şi nu-i opriţi pre ei a veni la mine; că a unora ca acestora este Împărăţia Cerurilor.

Ce înseamnă să primim Împărăţia “ca pruncul”?

După părerea mea Domnul nu ne spune “să nu fim cumva” cînd se referă la copii… ne spune cum să fim. Ne vorbeşte despre o atitudine, nu despre o listă de fapte.

Am ascultat de multe ori exerciţii exegetice asupra acestor versete şi toţi predicatorii aminteau de “bunătatea” şi “puritatea” copiilor. Capacitatea lor de a ierta etc.

Copiii sînt răutăcioşi. Foarte. Înrăutăţiţi! Copiii au perversităţile şi şmecheriile lor.

Numai cine n-a crescut copii poate spune: să fim transparenţi şi sinceri, buni, să uităm repede ca nişte copii. N-aţi fost minţiţi niciodată de un copil care are doar trei săptămîni! Asta-i!

Trăsătura fundamentală a copiilor nu este bunătatea. Nebunia este lipită de inima copiilor. (Proverbe 22:15 Dacă nebunia se pripăşeşte în inima celui tânăr, numai varga certării o va îndepărta de el.)

Nu! Trăsătura fundamentală a copilului nu este nici sinceritatea şi nici bunătatea. Copiii pot ascunde multe, copiii ţin minte răul, ţin minte nedreptatea. Copiii se răzbună cumplit.

…………………………….

Am căutat nume pentru fetiţa noastră în aşa fel încît să nu fie poreclită la şcoală. I-am căutat un nume frumos şi rar , dar simplu, Neriah, care în traducere din ebraică înseamnă Lumina sau Lampa lui Dumnezeu.

A mers cu emoţie la grădiniţă şi încă din prima zi copiii i-au găsit porecla: “Neria-PEria, Neria-Peria”. Nici nu ştiau să zică bine fonemele, dar au găsit porecla.

…………………………….

Veţi spune: Copiii sînt puri! Poveşti! În păcat m-a zămislit mama mea. Nu am fost niciodată pur. Nu mai ţin minte! (Psalmi 51:5 Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a zămislit mama mea). Răul este lipit de noi din pîntecele maicilor noastre. Copii sînt drăgălaşi, dar nu puri.

Nuuuu! Copiii sînt foarte răi şi răzbunători. Altceva este important la copii.

Trăsătura esenţială a copiilor este CREATIVITATEA!

………………………….

Aici este cheia Evangheliei, după umila mea părere! Nu putem înţele absolut nimic din ce spune Isus fără creativitate.

Aceasta le-a lipsit ucenicilor atunci cînd n-au priceput ce a vrut Isus să spună. Nu curăţia de inimă, ci creativitatea.

Copii sînt în stare să privească lumea dintr-un alt unghi. Nu lipsa de prejudecăţi este creativitate, ci capacitatea de a crea noutatea şi noutatea este creată prin re-construirea lumii.

Creativitatea este una dintre valorile care mi-au ghidat viaţa de la vîrsta adolescenţei de cînd am devenit creştin. Am considerat-o şi o consider una dintre valorile centrale ale creştinismului.

Am fost fascinat de cursurile lui Dave DeWitt, autor al Cărţii bărbatului matur, prelegeri care mi-au cimentat convingerea că orice creştin ar trebui să-şi cultive creativitatea în aceeaşi măsură în care îşi cultivă viaţa de rugăciune, de citire a Scripturilor, postul, solitudinea.

Creativitatea este obiect al disciplinei spirituale. Ar trebui pusă lîngă celelalte discipline spirituale, cele clasice.

…………………………….

Cîntaţi Domnului o cîntare nouă! (Psalmi 98:1 (Un psalm) Cântaţi Domnului o cântare nouă, căci El a făcut minuni. Dreapta şi braţul Lui cel Sfânt I-au venit în ajutor.)

Creativitatea mi-a devenit atitudine fundamentală şi stil de viaţă. De asta m-am apucat de desen, de pictură, de sculptură, de cîntat (deşi am fost diagnosticat ca afon e o poveste lungă pentru care nu îmi mai rămîne timp din cauza timpului care mi s-a scurs… ).

Aceasta este parte din explicaţie pentru “sprinţăreala” Pătrăţosului. Unii i-au spus spirit ludic, joc! Pentru mine a fost un exerciţiu serios, parte integrantă a Evangheliei.

Aceasta este una dintre cauzele pentru care am făcut blogging de performanţă. Dacă veţi căuta în urmă veţi găsi peste tot acest strigăt pentru “cîntarea nouă!”. Nu întotdeauna am reuşit, dar a fost parte din ceea ce a ţinut coloana vertebrală a acestui discurs aparent haotic.

Am vrut să privesc Împărăţia ca pruncu, din puncte de vedere cu totul noi. Perspectiva a fost şocantă pentru unii, dar a fost parte din căutarea acordurilor pentru cîntarea aceea nouă compusă pentru Isus.

(Ah… Isus n-a fost doar Răspunsul… El a fost şi întrebarea)

Iată demonstraţia, iată ce înseamnă să fii precum copiii!

………………………………

De ce circula singele in corp?
Sangele umbla prin corp, ca sa ii prinda pe microbi si sa ii inece.(6 ani).

…………………………….

La ce folosesc sprancenele?

Sprancenele folosesc ca sa tina fruntea sus, sa nu-i vina fruntea pe ochi. (6 ani)

…………………………….

De ce ne spalam cu sapun?

Noi ne spalam, ca sa dam sapun in ochi la microbi. (5 ani)

…………………………….

Ce sunt amprentele?
Amprentele e cand punem mana pe o clanta si raman degetele acolo si le gaseste politia. (8 ani)

…………………………….

Ce este sufletul?

Suflet e cand iti pune mama prajituri pe farfurie si ii lasi prajituri si lu ala mic. (8 ani)

Sufletul are o forma de inima. (8 ani)

…………………………….

Ce este tristetea?

Tristete inseamna cand un om vine la altul si bea mult. (7 ani)

…………………………….

De ce sa pun potcoave la cai?

La cal se pune potcoave, sa nu cada calul pe spate, atunci cand pune frana calul se intepeneste in potcoave. (9 ani)

…………………………….

Ce inseamna cuvantul ‘modern’?

Modern e cand vezi ceva frumos si e scump si n-ai bani. (7 ani)

…………………………….

Cum se face parfumul?

Parfumul se face din apa, dop si din parfum. (5 ani)

…………………………….

Cum se inteleg pasarile sau animalele intre ele, daca noi, oamenii, vorbim si de multe ori nu ne intelegem?

Pasarile sau animalele vin unele langa altele si vorbesc in soapta si noua ne spun numai ‘miau’. (10 ani)

…………………………….

Ce este timpul?

Timpul este o vreme care trece tot timpul. (5 ani)

…………………………….

Ce sunt buruienile?

Buruienile sunt niste plante folositoare doar lor. (12 ani)

…………………………….

Ce este acela un secret?

Secretul este atunci cand nu trebuie sa stie militia. (6 ani)

…………………………….

Ce este zambetul?

A zambi inseamna sa razi parca in gandul tau. (8 ani)

A zambi este cand niste oameni rad cu gura inchisa, ca sa nu deranjeze oamenii de la bloc. (7ani)

…………………………….

La ce foloseste steagul?

Steagul foloseste, ca atunci cand veneau turcii peste noi, ei nu stiau pe ce tara veneau si atunci noi le aratam steagul si dupa aia ei stiau.

…………………………….

Ce este acela un minister?

Minister inseamna, ca sa te duci acolo sa te razbuni. (9 ani)

Minister este o incapere mare unde se aduna toti ministrii ca sa faca sedinte pentru a imbunatati cartierul lor. (9 ani)

…………………………….

Ce este igiena?

Igiena este cand vin neamurile si vad ce curat e in casa. (7 ani)

…………………………….

Din ce se face sapunul?

Sapunul se face din mai multi clabuci, la un loc. (6 ani)

…………………………….

De ce isi fac oamenii cadouri?
Oamenii isi fac cadouri, ca sa nu fie nesimtiti. (7 ani)

…………………………….

De ce da dirijorul din maini, cu un bat, cand dirijeaza?

Dirijorul da din maini, ca sa arate ducerea sunetului. (11 ani)

Dirijorul are un bat in mana, ca e urat sa arate cu degetul, la ala care canta cu contrabasul ca sa vada cum merge simfonia. (10 ani)

…………………………….

De ce gaina nu zboara pe sus, ca celelalte pasari?

Gaina nu zboara pe sus ca celelalte pasari, pentru ca-i e frica sa nu scape oul, cand ii vine sa-l faca. (10 ani)

…………………………….

şi mai sînt…

copiii sînt inepuizabili…

Probabil că aşa ar trebui să fim şi noi… Nu?

Am învăţat multe despre creaţie şi creativitate în acest an de zile.

Pentru mine a fost un exerciţiu spiritual, dar şi un experiment, o serie de experimente.

Îmi cer iertare pentru aşchiile sărite în urma experimentelor mele, pentru soluţiile acide vărsate din greşeală prin “laborator”, pentru fum şi accidente, pentru lutul şi pensulele arse sau irosite.

Vă mulţumesc tuturor pentru călătoria prin “pruncia bătrînească”!

Cineva spunea că cea mai mare pedeapsă atunci cînd faci pe prostu este să rămîi aşa…

Eu m-am copilărit un an, mare mirare pentru toţi cei care mă cunosc, mai ales pentru studenţii care ştiu că pot spune orice glumă încruntat ca un Sfinx, m-am “copilărit”, sper să rămîn aşa….

În cadrul Universităţii Emanuel din Oradea, în data de 15 mai 2008, are loc Sesiunea de Comunicări Ştiinţifice cu tema “Sanctitatea Vieţii”.

Lucrările se desfăşoară între orele 10-12, lucrările în plen şi 15-16.30, prima parte a lucrărilor pe secţiuni şi 17-19, a doua parte a lucrărilor pe secţiuni.

Astă seară, la Fabrica de bărbaţi începem să discutăm despre Şcoala Rugăciunii. Întîlnirea va fi la ora 20.00, la Campusul Universităţii Emanuel din Oradea, sala C 3.

Ce este rugăciunea?

Cui ne rugăm?

Cît să ne rugăm?

Cum să ne rugăm?

Există vreo postură standard în care putem să ne rugăm?

Ce limbaj putem adopta în rugăciune?

Există vreun ghid în privinţa rugăciunii?

Trebuie să ne rugăm diferit dacă ne rugăm singuri, în Biserică, cu familia?

Rugăciunile noastre, dacă sînt greşit, le corectează cineva înainte de a ajunge la Tronul lui Dumnezeu?

Ascultă Dumnezeu toate rugăciunile? Pot să mă rog chiar tot ce-mi trece prin cap?

Există rugăciune “interzisă”?

Există rugăciune “corectă”?

Pot folosi rugăciunile altora, cărţi de rugăciuni?

Cum recunosc vocea Domnului? Cum îmi răspunde El?

Nu sîntem în primejdia autosugestiei şi auto-masajului psihologic atunci cînd credem că ne rugăm?

Ce rol are tradiţia Bisericii în învăţarea rugăciunii?

şi … altele

Dacă nu credeţi asta, citiţi cartea lui Iov.

Uite ce cred eu despre asta.

După ce citeşti Iov, nu poţi să nu rămîi netulburat, atîtea tensiuni, atîtea întrebări, atîtea neclarităţi. Oare nu este aşa viaţa însăşi?

Cine poate răspunde la întrebarea DE CE? Acesta este una dintre temele din cartea Iov. De ce Domnul dă suferinţă unora şi pe alţii îi lasă cu coapsele pline de osînză?

Care este nebunia prietenilor lui Iov? Dau răspunsuri proaste la întrebarea De ce? Nu cred! Problema lor este una care se leagă direct de Dumnezeu!

Ce spui ei?

La prima vedere teologia le este impecabilă.

Dumnezeu este mare, sfînt, măreţ, poate cineva să îşi ia apărarea în faţa lui Dumnezeu?

Ne-ai muls ca pe lapte şi ne-ai închegat ca pe brînză. O închegare de pămînt, asta este omul.

Tot ce spun prietenii lui Iov pare că este corect, Dumnezeu este bun, omul este rău…

Dar este ceva ciudat în capitolele 12 pînă la 15

Iată un discurs al lui Iov care arată esenţa cuvintelor drepte ale lui Iov, pentru ca în 15 să se arate nebunia unuia dintre prietenii lui.

„Iov 13:6 Acum, ascultaţi, vă rog, apărarea mea şi luaţi aminte la răspunsul buzelor mele! 7 Vreţi să vorbiţi lucruri nedrepte din dragoste pentru Dumnezeu? Şi să spuneţi minciuni, ca să-L apăraţi? 8 Vreţi să ţineţi cu El şi să faceţi pe apărătorii lui Dumnezeu? 9 Dacă vă va cerceta El, va găsi bine oare? Sau vreţi să-L înşelaţi cum înşelaţi pe un om? 10 Nu, nu; ci El vă va osândi, dacă în ascuns nu lucraţi decât părtinindu-L pe El. 11 Nu vă înfricoşează măreţia Lui? Şi nu cade groaza Lui peste voi? 12 Părerile voastre sunt păreri de cenuşă, întăriturile voastre sunt întărituri de lut.”

Nu-i aşa că este ciudat textul?

Vedeţi care este problema?

Din perspectivă omenească Dumnezeu face un lucru nedrept şi aşa este: NEDREPT! Şi Iov nu vrea să Îl linguşească pe Dumnezeu. Îi spune drept că e nedrept. Îl trage la socoteală pe Însuşi Dumnezeu.

Îndreaptă pumnul în sus şi îşi mustră prietenii că se fac apărători ai lui Dumnezeu, nişte lingăi şi mincinoşi. Vreţi să vorbiţi de bine de Dumnezeu spunînd minciuni? Credeţi că Îl puteţi duce cu vorba ca pe un om: Domnu Şefu, vedeţi că aţi avut o scamă pe costum… eu tocmai am luat-o sînteţi mai frumos aşa! Deştept ca dvs. nu este nime!

……………………………..

El este suveran, este stăpîn şi aşteaptă să vadă ce spun supuşii lui despre el.

Ce face Iov? Spune ce crede despre Dumnezeu şi Dumnezeu pare să jubileze. Aşa Iov, dă cu pumnu în palma mea, fiule. Exact aşa cum mă jucam eu cu Naum! Dă, tati, descarcă-te. Loveşte, dă-mă jos! Hai să facem trîntă în nisip!

Ce fac prietenii lui Iov? Atitudinea balcaniului: scuipă în jos şi linge în sus! Linguşeala faţă de cei superiori şi nedreptate faţă de subalterni, dispreţ faţă de egali.

Domnul urăşte linguşeala. Dacă mie îmi este scîrbă de linguşeală, credeţi că Dumnezeu nu este la fel.

Prefer confruntarea şi dialogul în locul linguşelii.

Vreţi să ţineţi cu El? Da? Dar nu-L cunoaşteţi, prieteni dragi. Nu-L cunoaşteţi aşa de bine ca mine, spune Iov. Am petrecut timp cu El. Face ce vrea şi nu explică nimănui, asta vreau eu să vă explic, că Dumnezeu este inexplicabil în acţiunile Sale.

Are nevoie Dumnezeu de părtinire şi de plecăciuni gratuite? Are nevoie un astfel de Dumnezeu de temenelile noastre, de gudurătura noastră.

Are nevoie de epiteletele noastre umflate, de metaforele gonflate, de bombeurile frecate cu atitudine de slugă cînd El ne-a invitat să-i fim prieteni? (Căci nu vă mai numesc robi, ci vă numesc prieteni! Ioan 15:15 De acum nu vă mai zic vouă slugi; că sluga nu ştie, ce face Domnul său; ci pre voi v-am zis prieteni; că toate câte am auzit de la Tatăl meu, am arătat vouă.)

…………………………………

Domnul a cercetat şi a văzut că nu este bine ce făceau prietenii lui Iov.

Din toată povestea lipseşte unul, cel mai tînăr şi cel mai tupeist.

Uitaţi-vă şi la discursul acestuia.

…………………………………

Corectă în atitutinea lui Iov este înfiorarea în faţa lui Dumnezeu şi în faţa măreţiei Lui, dar Iov are aceeaşi atitutine ca David – îndrăzneala de a se lua de piept cu Dumnezeu, îndrăzneala de a lua cerul de mînere şi de a striga către El: nu-mi place ce faci! Eşti un Dumnezeu cu care aş vrea să mă lupt!

“Doamne fă-mi dreptate şi vezi că sînt în mijlocul vrăjmaşilor!”

Cîtă îndrănezală să spui astfel de lucruri în faţa lui Dumnezeu cu revoltă, o revoltă legitimă – “să le rămînă copiii orfani, sparge-le dinţii, dar tot El adaugă vezi dacă sînt pe o cale bună şi du-mă pe calea veşniciei. (PS 58:6) Mai încercaţi şi Psalmul 109.

Ideea este că Iov, ca şi David îi spune lui Dumnezeu, cu mare tupeu, despre sine şi alţii, cam tot ce-l doare.

Este onest, îi dă cinste lui Dumnezeu pentru că este cinstit cu Dumnezeu, nu este doar respectuos, ci transparent şi sincer.

……………………………………

Dacă ţi se pare că ţi s-a făcut o nedpretate întreabă-L pe El. Spune-i tot ce te doare!

Nu îmi spune mie! Spune-i direct Lui!

Cînd cineva mă întreabă în biroul pastoral: PAstore, spune-mi, te rog, de ce sufăr atît, cum de îngăduie Dumnezeu aşa ceva, cum puteţi să îmi spuneţi că este bun!

“N-am spus că este bun, îi răspund, n-am spus nimic, dar am o întrebare… pe El, pe El, direct… pe El L-aţi întrebat cumva?”

“Cum să-L întreb?”

“Exact aşa cum mă întrebaţi pe mine: Cum de te numeşti un Dumnezeu bun, dacă mă faci sufăr atît, cum de îngădui aşa ceva.. de ce eşti un Dumnezeu aşa… şi aşa…. şi aşa….. “

“Pot să Îi spun aşa …. direct?”

“Păi ce aveţi de pierdut?”

“Dacă mă bate?”

“Mai rău ca pe Iov, pe Iov a încetat să-L bată după ce s-a răstit la Dumnezeu. Eu zic să încercaţi şi dvs. la fel…”

Nu aşa spune cîntarea noastră?

„E obrazul tău brăzdat de lacrimi

De ţi-e teamă că furtuna vine

Spune-i lui Isus, Spune-i lui Isus”

……………………………………..

Noi dispreţuim pe fraţi şi linguşim pe Domnul.

Domnul nu are nevoie de laude gratuite dintr-o gură mincinoasă, din aceeaşi gură a izvorului să curgă şi apă pentru fraţi amară şi apă pentru Domnul, dulce.

Apăsăm pe fraţi şi facem temenele balcanice Regelui regilor? N-are nevoie Dumnezeu de aşa ceva. Era cît pe ce să îi omoare pe prietenii lui Iov.

De ce?

Pentru că “nu aţi vorbit aşa de drept despre Mine cum a vorbit robul meu Iov”.

Cum au vorbit ei? Corect! L-au “lăudat” pe Domnul!

Cum a vorbit Iov? “Incorect!” S-a “răstit” la Domnul!

Credeţi că El nu rezistă la apăsarea noastră şi la dialogul nostru cu El?

………………………………

Ce-ar fi să vii aşa înaintea Domnului: “S-ar putea ca eu să nu am toată perspectiva, dar „Doamne, nu este corect, nu este drept, dar luminează-mă Tu”

Nu vreau să-mi anulez simţul dreptăţii şi nici inteligenţa şi ştiu că nici Ţie nu-Ţi place să ai în faţă o momîie programată să te laude în orice situaţie. Nu-mi convine ce îmi faci. Pur şi simplu! Uite, am spus-o!

Îmi pare rău că Te iau prin “surprindere” şi nu vin întodeauna cu laude înaintea Ta, dar ştiu că nici Ţie nu-ţi plac laudele previzibile.

Nu vreau să Te plictisesc, Doamne, cu lucrurile pe care le ştii despre Tine: eşti Mare, eşti Tare…. etc. Mă poţi asculta cu nişte lucruri pe care oricum le ştii despre mine, dar pe care nu le pot accepta?

……………………………………..

Dumnezeu ne lasă pe noi să îi judecăm faptele. Ce har! Ce mare pogorămînt!

Vrea să ştie ce credem despre El.

Şi El îmi spune:

Ştiu că nu ai toată perspectiva, că nu ai totă cunoaşterea, dar vreau să ţin cont de părerea ta, Mă interesează foarte mult dialogul cu tine, pui de ţărînă, fiul Meu, Eu am ales să te pun la masă, oaie cu scaieţi şi să te fac rege, aşa că spune…. spune… spune…

Vrei să ne luptăm?

Ştii că tocmai de asta mi-a plăcut Iacov-Israel? Ne-am distrat o noapte întreagă!

E adevărat, fiule, nu-mi plac lingăii, momîile, iubesc tăiaţii împrejur cu inima, dar pe cei care s-au castrat sentimental.

……………………………….

Atunci de ce mai discută Domnul cu Iona?

“Bine faci tu că te mînii?”

“Da, bine fac” răspunde Iona, şi mă voi mai mînia că nu mi-ai făcut aşa cum am vrut eu.

Dacă ăsta nu-i tupeu, atunci care este? Iona se poartă ca un copil alintat.

Ce face Dumnezeu?

Stă la vorbă cu el!

Şi Domnul stă la negocieri cu el, şi îi dă lecţii cu curcubetele.

………………………………

Noi sîntem baptişti şi ce credem şi practicăm noi este relaţia directă şi nemijlocită creativă cu El.

Dar unde am dus acum acest tip de relaţie?

La un fel de expresii standard, rugăciuni previzibile, la o atitudine Ce mă doare este că ascultăm rugăciuni standard, liturgice

De cînd n-aţi mai auzit: Doamne m-ai lovit, nu-mi convine, dacă ai fi aici, te-aş întreba şi ţi-aş spune în faţă… Nu-mi place ce faci, dar privesc ca un rob la mîna stăpînăului….

De cînd nu ţi-ai maistrigat lac rimile şi necazutile înainte Lui?

Ştiu că eşti drept, dar mie mi se pare că ai făcut ceva nedrept. Cerceteată-mă şi pătrunde-mi gîndul înainte să se nască el….

………………

Elifaz din Teman în cap 15 – pînă la v. 4.

“Iov 15:4 Tu nimiceşti chiar şi frica de Dumnezeu, nimiceşti orice simţire de evlavie faţă de Dumnezeu. 5 Nelegiuirea ta îţi cârmuieşte gura şi împrumuţi vorbirea oamenilor vicleni. 6 Nu eu, ci gura ta te osândeşte, buzele tale mărturisesc împotriva ta. 7 Tu eşti omul care s-a născut întâi? Te-ai născut tu înaintea dealurilor? 8 Ai fost tu la sfaturile lui Dumnezeu; şi ai sorbit din ele înţelepciune pentru tine?”

Unde are dreptate, în a doua parte, dar n-are dreptate în prima.

Domnul s-a uitat la cuvintele lui Iov şi n-a găsiit nici o greşeală. Nimic!

Uitaţi-vă la toată cartea lui Iov şi vă rog să vă întrebaţi cum a suportat Dumnezeu toata revolta omului?

Cum de l-a răbdat? Cum s-a raportat Dumnezeu la cuvintele grele şi nepotrivite într-o rugăciune?

……………………………………….

Ce răspuns extraordinar al lui Iov în cap. 16 şi 17.

Trăim într-o vreme a formulelor, a expresiilor fixe, rugăciunilor prefabricate şi copierilor, ne rătăcim că nu mai citim Scritpurile, ne rătăcim şi în rugăciune pentru că nu ne ispirăm din Sfintele Cărţi.

Noi sîntem sfinţi prin credinţă ca Avram, putem negocia ca Avram cu Dumnezeu!

Noi sîntem regi ca David, atunci ca David să vorbim!

Noi sîntem profeţi călători ca Moise, atunci ca Moise să ne apropiem de Dumnezeu pînă ni se luminează faţa de Lumina Lui!

Noi sîntem oameni ca Iov, dar n-avem curajul lui Iov?

Oare Dumnezeu n-avea altă treabă decît să piardă timpul cu Avram, cu Moise, cu David şi cu Iov? Avem un dumnezeu care îi place să piardă timpul cu noi! El vrea să stea de vrbă cu noi în termenii noştri!

Dar tu îi vorbeşti Lui? Cine îi mai vorbeşte Lui şi cît de pe placul Lui?

El este Regele, dar nu Tiranul medieval care are nevoie de clowni.

Dacă îi vorbeşti, atunci cum?

Îndrăziţi, ne spune Cristosul-Mijlocitorul, îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea….

Să îndrăznim, prin El şi în Duhul, către Tatăl! Să îndrăznim!

Îndrăzniţi să intraţi într-o relaţie sinceră, transparentă , curată, frumoasă! Nu vă temeţi să puneţi toate poverile înaintea Lui, nu vă temeţi să puneţi toate frustrările şi mîniile împotriva lui.

Scăunelul de rugăciune duce mai multe decît canapeaua psihanalistului şi Cuvîntul ajută mai mult decît mintea împăiată cu Freud a doctorului care se freacă cu pixul în barbă.

El le-a purtat pe toate, suferinţele, nervii, frustrările, necazurtile noastre. Toate le-a purtat, cum spune Isaia 53. Ne ştie cu totul în în toate.

S-a întrupat şi a purtat cu demnitate toate cele nouă deschideri ale corpului nostru. Să venim cu îndrăzneală, cu mai mare îndrăzneală decît Iov, acum cînd Îl avem şi pe Cristos de partea noastră!

…………………..

Vino înaintea Lui cu nervii tăi, nu înaintea soţiei, bate cu pumnul în masă înaintea Lui, nu înaintea copiilor, revarsă-ţi frustrările înaintea Lui, nu înaintea subalternilor, războieşte-te cu El, nu cu cei mai slabi ca tine.

Dacă n-ai vorbit cu El pînă acum aşa, vorbesşte cu Dumnezeu ca Iov şi ca David şi El va găsi de bine …

Iov 42:7 După ce a vorbit Domnul aceste cuvinte lui Iov, i-a zis lui Elifaz din Teman: „Mânia Mea s-a aprins împotriva ta şi împotriva celor doi prieteni ai tăi, pentru că n-aţi vorbit aşa de drept de Mine, cum a vorbit robul Meu Iov.
8 Luaţi acum şapte viţei şi şapte berbeci, duceţi-vă la robul Meu Iov şi aduceţi o ardere de tot pentru voi. Robul Meu Iov să se roage pentru voi şi numai în vederea lui nu vă voi face după nebunia voastră; căci n-aţi vorbit aşa de drept despre Mine, cum a vorbit robul Meu Iov.”
9 Elifaz din Teman, Bildad din Şuah şi Ţofar din Naama s-au dus şi au făcut cum le spusese Domnul. Şi Domnul a ascultat rugăciunea lui Iov.
10 Domnul a adus pe Iov iarăşi în starea lui de la început, după ce s-a rugat Iov pentru prietenii săi. Şi Domnul i-a dat înapoi îndoit decât tot ce avusese.

Că tot veni vorba despre modalitatea de apropiere de oameni în contextul conferinţelor din ultima vreme. Iată un articol foarte interesant AICI.

Vă mai amintiţi de “Cărbuni”? Cărbunii Eulaliei?

Ce-i asta?

Care-i legătura cu fanii Poli şi toată povestea asta?

Explicaţi-mi, vă rog, care este legătura cu Evanghelia?

Lămuriţi-mă şi pe mine:

Care este relaţia dintre cool, imagine, Evanghelie?

Care este relaţia dintre timiditate, siguranţă şi Evanghelie?

Pînă şi afirmaţia manelistului “supărat sînt, Doamne, supărat” conţine mai multă apropiere de o afirmaţie teologică decît această penibilă invitaţie care îi ia pe oameni drept stupizi.

Şi de cînd, mă rog, Evanghelia are de-a face cu ne-supărarea? Ba, omul firesc este supărat de Evanghelia autentică, întristat şi zdrobit. Abia apoi vine, prin Duhul, bucuria în suflet.

Domnul ne-a chemat să fim pescari de oameni, nu de peşti. Asta înseamnă că trebuie să îi tratăm pe oameni cu respect, presupunînd că şi ei au tot atîta minte ca şi noi, nu cît nişte animale mute. Pescuirea oamenilor nu presupune prostirea şi manipularea lor. Evanghelizarea este o proclamare a lui Cristos cel răstignit, nu ca soluţie psihologizantă, masaj de ego pentru o generaţie care nu poate fi atrasă decît cu semi-adevăruri.

Pavel nu i-a considerat pe atenieni lipsiţi de idee, de asta a folosit retorica, a citat din poeţii lor… şi tot nu s-au prins.

Evanghelia este întotdeauna de la bun început despre Cruce şi Cristosul Răstignit. Omul trebuie să ştie, dacă eşti onest, cinstit, cu cine şi cu ce are de-a face.

M-am considerat jignit cînd un prieten adventist mi-a spus că vrea să mă invite la o conferinţă despre sănătate şi probleme cardiace pentru a descoperi că toată conferinţa era de fapt o prezentare a credinţei adventiste cu mai multe citate din Helen White decît din literatura de specialitate.

În orice discuţie cu un om despre Cristos trebuie să îl consider cel puţin la fel de inteligent ca şi mine, cel puţin la fel de treaz din punct de vedere hermeneutic ca şi mine. S-ar putea să îl supraestimez. Şi ce dacă? Asta-i smerenie…

Ducerea cu preşul nu este evanghelizare este prostire pe faţă. La aşa ceva, mulţumesc, nu, nu vreau să fiu parte.

Eu unul, m-am pus în locul unuia care ar primi acest fel de bilet şi aş considera că sînt luat de prost fără drept de apel.

De ce? Sper că nu mai trebuie să explic!

Îmi este ruşine de acest fel de abordare şi acest fel de acţiuni împreună cu alte motive pe care nu vreau să le fac publice m-au făcut să mă decid în privinţa participării în vreun fel la Festivalul din această vară.

Nu vreau să împiedic în nici un fel lucrarea Domnului, dar nici să fiu parte la ceva despre care nu am toată încredinţarea că reprezintă felul în care bisericile pe care le păstorim înţeleg lucrarea Domnului.

Fraţii şi surorile din biserica mea nu se vor fi simţit bine în cadrul unei seri ca cea de sîmbăta trecută. Vezi AICI.

Şi vă rog să mă lămuriţi şi cu alte lucuri.

Lămuriţi-mă şi pe mine:

Discuţiile din timpul conferinţei naţionale n-au avut nici un fel de efect asupra organizatorilor?

Deci se merge înainte în acelaşi stil, da? Ok! Atunci, dacă este de la Domnul să se meargă înainte, dar bănuiesc că mai multe biserici vor sta de-o parte.

Lămuriţi-mă şi pe mine:

Probabil unii se vor întreba şi care este legătura între Commando Viola Ultra Curva Sud şi Festival. Lămuriri aveţi aici.

Lămuriţi-mă şi pe mine:

Dacă toate biletele sînt gratuite, atunci cele pentru fanii Poli Timişoara sînt mai gratuite?

Şi mai am şi alte nelămuriri, dar le păstrez pentru mine.

…..

M-a întrebat cineva ce voi face cu Festivalul?

Mă voi ruga! Pe asta puteţi conta!

am mai adăugat un subiect de rugăciune: înţelepciune pentru organizatori!

Din pepenii mei pătraţi.

Mi-am “ieşit din pepeni”… Ce expresie! Alături de altele… “gras pepene”, “gras ca un pepene” (aşa fusei), mi-am pierdut răbdarea cu cineva… mi-am ieşit din fire…

Mi-am ieşit din ţîţîni…

Zilele trecute mi-am ieşit din pepeni, dar m-am abţinut.

Imaginaţi-vă!

Stai ascuns în pepenii copţi.

De ce? De răul hoţilor.

Oriunde în ţărişoara asta dragă, cînd dau în copt rotundele şaflice pline cu apă şi zahăr, apar hoţii. Dau tîrcoale.

Din această pricină proprietarii “holdei” trebuie să se mute efectiv pe tarla. TRebuie să doarmă acolo noaptea, să stea de pază ziua. Mănîncă pîine cu pepeni.

Stai ascuns! Pîndeşti! (e greu să stai ascuns în “lanu” cu pepeni, că te vezi, dar te tupilezi între vrejuri, lungit cît eşti de scurt, în cazul meu… )

Vine hoţul ….. trage căruţa, începe să încarce….

şi îţi dai seama că este cumnatu, vecinu,

Atunci ieşi din pepeni şi alergi după dînsul…. spunînd:……………………………………..

………………………………………

Săptămînile trecute mi-am ieşit din pepeni…. şi am hotărît să ies definitiv din afacerea cu pepeni pătraţi…

….. tot 9. Ce urmează nu-i de rîs, este de plîns!

Oamenii vor să-l ajute!

“Lăsaţi-mă în pace, ştiu eu!”

Aia-i o altă boală românească: daţi-ne banii, ştim noi ce să facem cu ei! Lăsaţi-ne, ştim noi mai bine!

Multe lucruri ne lipsesc ca naţie, dar unul ne este dat din belşug: siguranţa de sine!

Există şi instrumente de măsură pentru această calitate mixată şi amestecată în sîngele nostru de, aşa se spune, latini: cineva a propus, nu-s deloc original, să fie măsurate cu becalul şi vanghelul (1000 de vangheli este egal cu un becal, 1000 de becali este egal cu un …..). Tupeul, siguranţa de sine, impertinenţa, lipsa de complexe…

Noi le ştim pe toate: agricultură, fotbal, politică… ca-n Moromeţii. Nu ştie multă lume să citească ziarul, dar toţi înţeleg.

Avertisment 1: post lung şi complicat.

Avertisment 2: inainte de a posta comentarii, cititi tot articolul nu numai titlul!

Avertisment 3: în cazul în care sensibilitatea lingvistică şi receptivitatea la concepte vă trădează, abandonaţi acest post şi încercaţi postul de anul trecut pe vremea asta!

………………………………………

Ablativul absolut este între virgule, una dintre cele mai grele cruci ale limbii latine. Atîtea posibilităţi de traducere… Ablativul absolut, într-un sens, este liber, în alt sens, nu, este silit de context.

Libertatea în sensul dezlegării de orice, libertatea “absolută” nu există. Dumnezeu Însuşi nu este absolut în sensul etimologic al cuvîntului.

Absolutus în limba latină înseamnă “dezlegat”. Vine de la absolvo, absolvere care înseamă liber, care nu comportă nici o restricţie, necondiţionat.

Relativus înseamnă relativ la ceva, care se raportează la ceva. Relativismul implică relaţia.

Să ne gîndim la Absolut şi Relativ în contextul lui Isus Cristos.

Este Isus Adevărul absolut? Da! Este Isus absolutus? Nu!

Este Isus relativ. Nu! Este Isus Relativus? Da!

De ce?

Oare cît de şocant trebuie să fie din nou ceea ce spun? Sper să fim înţeleşi bine.

După cum am mai spus, Einstein nu spune că totul este relativ, ci totul este relativ la un sistem de referinţă. Dacă sîntem în tren, pentru noi picăturile de apă cad oblic, dacă sîntem în gară, picăturile de apă cad drept.

Cine are dreptate, cel din gară sau cel din tren? Amîndoi au dreptate, dar din perspectiva sistemului de referinţă la care se raportează. Fiul este cel care este din veşnicii, în afara trenului nostru, dar a trăit în carne şi sînge în trenul nostru, în întrupare.

Isus este Adevărul Absolut din trenul nostru pentru că El este şi în tren şi în gară în acelaşi timp. El este sistem de referinţă pentru Sine şi Cel care defineşte veridicitatea oricărui adevăr. Îşi este proprie măsură pentru adevăr, dar nu propria măsură fără Tatăl şi Duhul. Isus Însuşi s-a relaţionat tot timpul la Celelalte Două Persoane ale Trinităţii toată viaţa şi lucrarea şi cuvîntarea Sa.

Din această perspectivă Fiul este Relativ. Este relativ Tatălui. El nu este absolutus, nu este dezlegat de Tatăl, El este ceea ce este pentru că întotdeauna se relaţionează la Tatăl şi la Duhul.

Fiul este Adevărul Relativ în acest sens, este Relativ la Tatăl, pentru că El este ceea ce este pentru că este doar şi numai în relaţie cu Tatăl şi cu Duhul. Nu putem imagina Fiul fără Tată şi relaţia dintre Fiu şi Tată în absenţa Duhului (CApadocienii, Augustin, Stăniloae, Gunton … vezi toate liniile)

Isus este Adevărat în relaţie cu El Înşuşi şi este El Însuşi ceea ce este pentru că este în relaţie cu Tatăl şi Duhul, iar Tatăl este ceea ce este pentru că este în relaţie cu Fiul şi Duhul, iar Duhul este ceea ce este pentru că este în relaţie cu Fiul şi cu Tatăl.

În consecinţă Adevărul Absolut nu este absolutus, nefiind dezlegat de un sistem de referinţă.

………………………………………..

Dumnezeu este Dumnezeu pentru că Îşi este Sieşi sistem de referinţă şi este absolut faţă de lume, faţă de tot ce este exterior Dumnezeirii….. dar…. dar… în “lăuntrul Dumnezeirii”? În primul sens Dumnezeu este absolutus faţă de lume, dar nu este Absolut faţă de Sine.

El se relaţionează la Sine în Fiinţa Sa, fiindu-Şi Sieşi suficient faţă de lume, dar în Sine, ca Treime, nu este Absolut pentru că Fiecare dintre Persoanele Treimii este Relativă la Cealaltă, în sensul relaţionării.

Relaţia este constitutivă Persoanei; dacă Tatăl, Fiul şi Duhul n-ar fi în relaţie, Dumnezeirea aşa cum ne-o descoperă Sfintele Scripturi, n-ar putea exista ca Treime şi dacă Dumnezeirea n-ar exista ca Treime n-ar exista deloc. (afirmaţia este geamănă cu Un Isus neînviat nu este Fiul)

Fiecare dintre Persoane este Ceea ce este în cauza relaţiei.

…………………………………..

Pentru Dumnezeu nu este măsură ultimă în afară de Dumnezeirea Însăşi.

Pentru Fiecare dintre Persoane “măsura” este în Celelalte Două.

Pentru Om lucrurile stau altfel. Măsura omenităţii mele este relativă nu la delfin sau porc, ci la Dumnezeu. Omenitatea este “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”.

Nu sînt om pentru că nu sînt cîine, sînt om pentru că nu sînt Dumnezeu. Relativitatea mea se îndreaptă pentru definire spre Dumnezeu, spre nimic altceva sau altcineva.

Relativitatea lui Dumnezeu se defineşte spre nimic altceva decît spre lăuntrul Lui!

Sînt om nu pentru că sînt biped, fără pene şi gheare întoarse! Sînt om pentru că mă pot uita în sus şi porcul nu poate? Din ce sistem de referinţă definim omenitatea? O definim apofatic? Sînt om pentru că nu sînt plantă, nu sînt insectă, că nu sînt carnivor patruped? O trestie gînditoare?

Sistemul de referinţă pentru om este Dumnezeu Însuşi. Sîntem după chipul şi asemănarea Lui.

Unitatea de măsură a umanităţii noastre, după întrupare mai ales, devine al doilea Adam, Cristosul Întrupat.

Omul este relativ la Cristosul Întrupat şi Fiul este relativ la Tatăl. De aceea singurul mijlocitor, relator, între Om şi Dumnezeu este Fiul, Dumnezeul-Om şi singurul mijlocitor între moarte şi viaţă este Întrupatul care nu mai moare.

Nu sînt om pentru că sînt raţional. Om este şi idiotul şi copilul născut cu inima în afară şi fără cap. Nu raţionalitatea, inteligenţa, sănătatea mentală, “caracteristicile” aristotelic definite mă fac om, ci modul în care am fost creaţi, cu toate tarele păcatului asupra nostră. Tot ce iese din om este Om, aşa cum ceea ce iese din Dumnezeu, Dumnezeu este.

Păcatul prin care se nasc copiii cu malformaţii şi din care eu îmbătrînesc şi mor este purtat la cruce şi omenitatea îmi este răscumpărată din pricina Omului-Dumnezeu care a venit să moară pentru a Învia.

…………………………………

Există ceva mai mare ca Dumnezeu care să-L măsoare pe Dumnezeu? Nu!

Există ceva la care să se raporteze Dumnezeu în afară de Dumnezeu? NU!

Există Cineva mai mare, considerînd în întrupare, ca Fiul, DA! TAtăl!

Există Cineva la care să se raporteze Fiul în afară de Fiul? DA! TAtăl şi Duhul.

Dumnezeu este “absolvabil” faţă de noi şi creaţie, dar este relativ la kosmos şi la omenitate pentru că aşa a ales El, dar nu este Absolutus, considerînd relaţia Treimică, pentru că altfel decît în relaţie nu poate exista.

Iată ceva ce Dumnezeu-Tatăl, Fiul şi Duhul nu “poate”: Tatăl nu POATE exista altfel decît în relaţie. , Triadologia nu poate admite absolutismul intratrinitar, dezlegarea de părtăşia perichoretică întru Treime.

Iată felul în care Dumnezeu Însuşi există “relativist”. Relaţionîndu-Se la Sine, Sine şi Sine.

În acest sens şi numai în acesta Isus nu este “absolut”, dar este relativ. În acest sens şi numai în acest sens Dumnezeul-Treime nu este absolut întru Sine, dar este Relativ în Sine. Ba, Dumnezeu nu este absolut nici faţă de lume, nu este dezlegat, pentru că aşa a ales, din pricina iubirii Sale:

“Ioan 3:16 Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, cât şi pre Fiul său cel Unul născut l-a dat, ca tot cel ce crede întru el, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
17 Că nu a trimis Dumnezeu pre Fiul său în lume, ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin el.”

…………………..

Sistemul de referinţă la care mă raportez pe mine ca adevăr relativ este Dumnezeu Însuşi, precum Cristos se relaţionează pe Sine ca Adevăr Relativ la Dumnezeu Tatăl.

Eu sînt un adevăr relativ, eu nu sînt un adevăr absolut.

Cristos Însuşi este Adevărul Relativ faţă de mine şi Tatăl şi Duhul!

Slavă lui Cristos că nu S-a dezlegat pe Sine de mine şi că nu s-a absolutizat faţă de lume şi că nu-i “absolvit” de Tatăl şi de Duhul.

………………….

Ce este Omul ca să te gîndeşti la el?

“Evrei 2:6 Şi a mărturisit oareunde oarecine zicând: Ce este omul, că îl pomeneşti pre el? Sau Fiul Omului, că-l cercetezi pre el?” “Iov 7:17 Ce este omul, ca să-Ţi pese atât de mult de el, ca să iei seama la el,” Psalmi 8:4 îmi zic: „Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? Psalmi 144:3 Doamne, ce este omul, ca să iei cunoştinţă de el, fiul omului ca să iei seama la el? Eccleziastul 6:10 Ce este omul, se cunoaşte după numele care i s-a dat de mult: se ştie că este din pământ şi nu poate să se judece cu cel ce este mai tare decât el.”

Ba uite ce face Trinitatea, se relaţionează la Om, ba mai mult, vine şi locuieşte în Om. Cristos în noi, nădejdea slavei (Coloseni 1:27 cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei.)… Duhul ne locuieşte ca într-un TEmplu (1 Corinteni 6:19 Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri?)

Ioan 14:23 Drept răspuns, Isus i-a zis: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el.

Ce religie din lumea asta mai vede “practicantul” ca ospeţit de Dumnezeire, locuit de Dumnezeire, luînd Dumnezeirea înlăuntru.

Poate locui Fiul fără Duhul, poate locui Duhul fără Fiul, putem fi locuiţi de Fiul şi Duhul fără a primi pe Tatăl? (Ioan 10:30 Eu şi Tatăl una suntem.”)

Omul “închide” Dumnezeirea în sine, poartă infinitul, carnea suportă Duhul, mintea concepe negînditul.

Nu, nu m-am senilizat . Ştiu că am mai povestit istoria lui RAvi, dar mi se pare important să reluăm tema din următoarele puncte de vedere:

1. nu cred că-i cazul să ne batem joc de postmodernism, cum îmi spunea un prieten. Aş întreba: cine face asta şi de ce? Pînă la urmă blogul este un produs postmodern, da?

2. este important, cred eu, să înţelegem ce oferă şi ce ne răpeşte postmodernismul.

3. cred că este important de sesizat paradoxul inconsecvenţei. Postmodernul nu pretinde consecvenţa, dar mintea noastră, aşa cum a fost creată dînsa, o solicită co obrăznicie. Cum facem pace?

Iată istorioara:

Într-un oraş s-a construit prima clădire a cărei arhitecturi reprezintă cel mai bine postmodernismul. Fiecare fereastră avea altă formă, ferestrele erau nealiniate, erau scări care nu duceau nicăieri, uşi care nu se deschideau, stîlpi care nu sprijineau nimic, totul în numele ludicului, jocului.

Ghidul era foarte mîndru de faptul că această clădire era în oraşul în care locuia dînsul.

“Vedeţi? Ce realizare…

La care unul dintre vizitatori spune:

Vă rog să mă scuzaţi, am şi eu o întrebare: Văd că sînt faorte multe lucruri interesante aici, fascinant, se pare că toată clădirea oglindeşte extrem de bine spiritul postmodern, dar… aţi putea să îmi răspundeţi unei frămîntări de inginer: la fel au făcut şi cu fundaţia? Din cîte văd eu, fundaţia a fost “clasică”.”

Postmodernismul pretinde jocul, dar jocul trebuie să respecte regulile jocului.

Filozofii postmoderni ai limbajului încearcă să ne convingă de faptul că limbajul este un joc şi că nu are sens să ne batem capul să înţelegem, dar se folosesc de lexeme cu sensuri bine definitite, de limbaj tehnic, de gramatică, de limbajul însuşi pentru a ne convinge că limbajul este mort …

Care sînt fundamentele noastre? Ce anume nu poate fi negociabil pentru ca “jocul” să poată exista?

Şi, a propos…

Trăiască regele! La Mihai mă refer!

Unii ştiu de ce spun asta chiar de 10 mai!

Nu-i propunerea mea, nu-s original, dar o susţin. Ravi Zaccharias comentează faptul într-una dintre cărţile sale, Deliver Us from Evil, carte căreia îi scriu un răspuns în aceste luni.

Emil Brunner a propus, cinic de altfel, dar cîtă dreptate este în propunerea sa….: să i se dea un doctorat în teologie post-mortem lui Hitler.

De ce?

S-au dat doctorate în teologie pentru te miri ce prostii, pentru demonstraţii inutile fără a rezolva probleme grele ca musca şi undelemnul sfinţit sau îngerii de pe un fir de ac… de ce să nu îi dăm un doctorat în teologie lui Hitler care ne-a demonstrat atît de clar nu cum ar arăta… nu potenţialmente, ci cum a FOST lumea fără creştinism.

Merită! Un doctorat în teologie creştină. Poate că este una dintre cele mai valoroase achiziţii ale cunoaşterii umane din ultimul secol… şi cît de scumpă. Cel mai scump plătită.

Dacă s-ar scrie numai prenumele tuturor celor ucişi din cauza lui Hitler, volumele ar umple rafturi întregi de bilbiotecă.

Cine acceptă să fie în comisie?

Să i se dea doctoratul şi apoi să i se ia … pentru lipsă de originalitate, pentru plagiatu Diavolului.

Hitler este un plagiator care “a scris” mai mult şi mai “adînc” în carnea umanităţii.

Un hoţ de idee, dar apărut la momentul oportun şi foarte harnic. Să i se dea şi să să i se ia în următoarea zi.

Asta-i!

PS.

Propun acelaşi lucru pentru Stalin, al cărui ultim gest pe pămînt a fost pumnul îndreptat spre cer…

Ia apăsaţi aici să vedeţi ce vine. După ce m-am preumblat puţin aseară din nou pe la Dan prin site, după ce am chemat-o pe Neriah, care acum învaţă la flaut să o audă pe Ioana, am dat peste site-ul lui Alexandru, fratele ei.

Alexandru cîntă la vibrafon.

Fascinant instrument, dar mai fascinantă este tehnica de folosire a “maletelor”.

Priviţi cum le desface şi le adună, controlînd intensitatea percuţiei.

Atingerile sînt în lungul receptorului de aluminiu, în diagonală, în lat, în “măturare”, apoi… desertul: cu arcuşuri de violoncel.

De ce oare îmi aduce aminte tehnica asta de Eduard-Omul Foarfecă, vă aduceţi aminte filmul?

Maletele devin o prelungire a degetelor instrumentistului, dar degete greu de controlat.

Alexandru îmi demonstrează că vibrafonul nu se potriveşte numai cu Jazzul (Martin Fabricius, Gary Burton, Henry Manning) şi caffe-concert-ul, ci şi cu instrumentele orchestrei simfonice.

Am stat şi am ascultat cu Natalia şi copiii, înţelegînd poate mai mult decît cei care n-au pus mîna pe vreun instrument vreodată cîtă disciplină şi cîte ore de muncă sînt în spatele acelor atingeri cu maletele.

Cum citeşte un vibrafonist o partitură? trebuie să o memoreze. Nu are încotro. Vibrafonul îi stă împotrivă şi nu are suport de partitură ca pianul. Nu este îngust precum chitara.

Şi cum îl cară, cum îl montează… Se acordează?

Alexadru a făcut să vibreze aluminiul şi nu numai o timpanele noastre….

Probabil că şi pentru a face blogging de performanţă îţi trebuie reflexe de vibrafonist…

Aşa cred eu…

La cererea “ascultătorilor”, cu mare frică şi timiditate, am pus şi varianta audio a mesajului de la Cluj, Calea, Adevărul şi Viaţa. Sînt şi celelalte pentru cei interesaţi. Îi mulţumesc lui Pety pentru munca de editare. Excelentă muncă.

Este o predică despre Noul Chivot – Isus. El este noul Toiag – Cale, este noul Vas cu Mană – Viaţă, este noua Tablă a Legii – Adevărul.

Nu ştiu dacă trebuie să îmi cer scuze pentru accentul moldovenesc. Dimpotrivă

În rest, editaţi voi bîlbele şi parantezele.

Da, am vorbit alert pentru că m-am luptat cu timpul. Nu strig de obicei la lume. Nu-mi place, dar de data asta mă alerga limba mare de la ceas.

Iată AICI.

Avertizare: această scenă este fictivă!

Eşti în faţa medicului. Se uită la pantofii tăi, la cravata ta, la nasturi, dar nu în ochi…

“Pot vorbi sincer cu dumneavoastră?… “

“Da, vă rog, am văzut morţi, am stat lîngă muribunzi, am văzut destule la viaţa mea… este rău nu-i aşa?”

“……..dumneavoastră…de fapt este mult mai grav…sînt complicaţii…”

“Cît?”

“Trei săptămîni, poate mai puţin… dar ultimele zile vă veţi simţi foarte rău.. de fapt mai aveţi foarte puţin”

“Nu se poate face nimic, nu-i aşa?”

“Este foarte agresivă… “

…………………………………………………………………….

Am plecat spre casă, casă pentru încă puţin timp, casă de pus în rînduială…

……………………………………………………………………

Ce-ai face dacă ai mai avea două săptămîni de trăit?

Nu este vorba de cîntecul lui Florin Chilian. Ce urmează este o cîntare, nu un cîntec. Este un fel de bocet. Este un alt “Chiar dacă”. Zilele trecute am auzit-o cîntată “corect” de un muzician profesionist, dar suna prost cu play back şi solouri de chitară electrică…

Această cîntare se cîntă cu ochii legaţi, cu gluga de condamnat la moarte pe faţă, cu pumnul în gură, printre dinţii scuipaţi şi sînge. Se cîntă la chitară spartă cu patul Kalaşnikovului.

Eu am cîntat-o incorect, aproximativ, amatoriceşte, cu voce tremurîndă, pipăind notele ca la “focul de tabără” dintr-un lagăr de concentrare. Am cîntat greşit, ştiu, dar corect în mood, zic eu. Trebuie cîntată într-un mood rusesc (iată oximoronul), cu “retrăire” (perijvati)

Cîntarea trebuie cîntată cu lacrimi. Neapărat.

Pentru că asta este o cîntare care a fost compusă cu perspectiva arestului, cu un Kalaşnikov la ureche, cu gîndul la deportare în Bărăgan, confiscarea bunurilor, a pierderii celor dragi şi vieţii, de aceea nu se cîntă cu playback şi nici cu orchestraţii, briz-briz-uri, ci cu acorduri simple, glissando-uri şi cu improvizaţie la fiecare strofă. Ecoul de stepă se potriveşte … ecoul de peşteră şi de cameră de puşcărie.

Folclor curat. Fiecare interpret cîntă alt cîntec.

Eu l-am pus în cîntec pe unchiul cu puşcăria lui, pe tata mort, sîngele care i-a curs din cap pînă în bocanci prin cămaşa de corp şi izmene, am pus ameninţările, şantajul, fiecare pune cîte ceva. Eu am avut puţin, foarte puţin de pus.

IAtă cîntecul AICI. Iertaţi interpretarea şi înregistrarea. Este live, în Biserica din Cluj, la sfîrşitul mesajului despre Calea, Adevărul şi Viaţa. Scuzaţi aplauzele. Nici ele nu se potrivesc aici.

La un moment dat o femeie a izbucnit în plîns. A fost acompaniamentul potrivit. Cineva mi-a spus că tocmai pierduse pe cineva drag cu ceva săptămîni în urmă.

Iată versurile:

Chiar daca-ar fi să-ndur din greu dureri

Şi lacrimi şi ruşine

Ajută-mi, Dumnezeul meu, să nu

Pot să mă las de Tine

Chiar daca-ar fi să mi se ia tot ce-am

Avut pe lîngă mine

Sărac şi gol de-aş rămînea să nu

Pot să mă las de Tine

Repetă

Chiar daca-ar fi să zac flămînd, bolnav

Şi-uitat la uşi străine

Lovit şi alungat nicicînd să nu

Pot să mă las de Tine

Chiar daca-ar fi cei dragi ai mei răpiţi

Şi duşi de lîngă mine

Zdrobit de dorul după ei nicicînd

Să nu mă las de Tine

Chiar daca-ar fi să ştiu că mor departe

Dus în zări străine

Tînjînd de-al casei mele dor să nu

Pot să mă las de Tine

Repetă

Chiar daca-ar fi să fiu ucis de cei

Cu mîini de sînge pline

Pîn la sfîrşit să spun deschis că nu

Pot să mă las de Tine

Iar pentru toate acestea sus tot ce

Doresc eu de la Tine

E ca să ştiu atunci Isus că nici

Tu nu te laşi de mine

Oamenii aceia care au compus cîntarea asta au înţeles foarte bine pentru ce merită să-ţi dai viaţa.

Iată AICI proverbele Avvei Sebastian.

Aşa cum ştiţi, am început un pateric împreună. Probabil îl vom continua, dar în tăcere şi ascundere. În orbire. În ascundere faţă de lume şi în orbire faţă de noi înşine.

Acest text este un început şi un sfîrşit …. Răspunsul meu va veni în ascuns.

…………………………………………………………………………….

Iată ce scriam în iulie

În urmă cu vreo opt luni luni ne-a mai trecut prin minte o idee. Din mintea mea în mintea lui şi apoi, invers. A trecut dintr-o parte în alta. S-a întors. A trecut din nou şi s-a înţepenit în mintea amîndurora. Gînd tare la cerbice.

Dacă vrei să înţelegi un Pateric, atunci trebuie să copiezi unul. După ce îl vei fi copiat, poate că poţi îngîna, precum pruncii, spusele celor înţelepţi. Nu aşa învaţă copiii noştri să vorbească, ne imită şi îngînă? Aşa să facem şi noi!

Ne-a băgat în cap duşmanul că trebuie să fim originali. Noutatea desenului urmează disciplinatei trasări pe calc.

Aici este o pagină “ruptă” din Pateric.

Nu-i pateric de postmodern, adică nu este nici scris de o minte postmodernizată, sperăm noi, şi nici pentru postmoderni nu este. Este un pateric de post, adică de abstinenţă, dar postul acesta este un post special. O abstragere dintr-un spaţiu mental în care ne-a încercuit şi asediat modernitatea.

Patericul acesta este scris în perioade de post din faţa acelor ispite care ne-au determinat a deveni ceea ce am ajuns.

Iată cîteva rînduri din partea unui prieten foarte bun care s-a semnat …. Ansamblov. Unii îşi vor da seama imediat despre cine este vorba.

A făcut o analiză asupra celor întîmplate pe acest blog în ultima vreme. Este perspectiva lui, sînt cuvintele lui.

Nu vă spun ce cred eu deocamdată despre ce spune el.

Acesta este textul

Salutare la toti

Citeva mici observatii apropo de ce se intimpla pe blogul patratosului:

- unii postatori (mai ales neoprotestanti) par ca apeleaza foarte usor la un limbaj foarte colorat cind nu au altceva mai bun la indemina

- aceiasi postatori, imediat ce vad ca cineva a facut o greseala, trebuie sa intervina toti ca sa-l corecteze pe gresit

- rectitudinea teologica a tuturor (si conforma cu teologia lor), e vitala pentru unii postatori

- toate greselile altora sint monumentale si urgente – se posteaza o suta de comentarii pe zi, fara pauze, cooling down etc.

- orice mentiune a unui lucru rau trebuie condamnata ferm in acelasi text; daca postatorul nu face asta, ceilalti trag concluzia ca autorul nu are o atitudine destul de dura fata de acel lucru rau, deci este un crestin cu probleme

- cind credinta este atacata in orice punct (care sint multe), postatorul credincios incepe sa isi apere credinta, dar se apara chiar cu pretul atacului necredinciosilor, uitind evanghelizarea, dragostea, smerenia etc.; ca si cum o mica afirmatie a unui om pe un blog rastoarna crestinismul

- cind limbajul devine neinteligibil sau argumentele prea complicate, unii credinciosi revin la formule sigure, curate, certificate de la amvon, indiferent cit sint ele de irelevante pentru subiectul discutat

- mi se pare ca unii postatori gasesc ca un ateu/necredincios in dialog (critic) cu crestinismul este un lucru rau si respectivele persoane trebuiesc ‘puse la locul lor’

- ghilimelele sint folosite de multe ori pentru a pune distanta intre ce se gindeste si ce se scrie, ca si cum o expresie e mai putin jignitoare daca e in ghilimele, ca si cum a fost mai putin gindita, a trecut mai rapid prin neuronii autorului; (apropo de “Isus va fi fost un ‘loser’ “, aici ghilimelele au fost folosite corect, pt ca era vorba de un citat din alta persoana; in rest, nici macar in acest caz nu trebuie ghilimele – realitatea cuvintului ‘loser’ este devastatoare, la fel de devastatoare pe cit a fost si coborirea Fiului intr-un trup care transpira, procesa alimente, putea fi lovit, ii era somn, tusea etc.); la fel cu patlagelele ; zimbetul scuza rautatea limbajului? daca face cineva o gluma nu e inteligibila ca gluma decit daca e urmata de o patlagica? fragila comunicare…

- ce e lung sau complicat nu se citeste; aparent, blogul este pentru interpelari scurte si simple – asa ‘va fi fost’ de la inceput acest blog? asa l-a inceput patratosul?

- blogul patratosului este considerat mai ‘sfint’ decit alte bloguri; aici trebuie sa fim cuminti; nu conteaza ce se spune pe alte bloguri, aici – liniste de catedrala si vorbim intre noi cu psalmi; nu avem voie sa argumentam linistit, sa evaluam cinstit, sa folosim termeni tehnici sau limbaj lumesc; asa cum zicea cineva (parafrazez) ‘crestinismul de azi merge inainte ca si cum Nietzsche nu a existat’, asa pun si eu intrebarea: un blog ‘crestin’ trebuie scris ca si cum bloguri ca a lui mangaloy sau Lorena nu exista?

Concluzia mea: vad o lipsa de flexibilitate, dificultatea de a mentine in tensiune credinta noastra cu realitatea exterioara si cu credinta sau necredinta altora. Dar amintiti-va ca, desi exista oameni ne-‘salvati’ (majoritatea!), toti sint ‘salvabili’. De aceea va implor in genunchi: fiti verzi precum crengile tinere, ca uscati ne rupem (asta e o imagine tarkovskyana, unora le place acest autor). Lasati-va indoiti sub povara indoielii altora, suportati-le necredinta si iubiti-i. Asa ar face si Hristos.

God bless us all!

Al vostru,

Ansamblov

Avertizare: Post lung şi încîlcit.

îmi cer scuze pentru caracterul dezlînat al acestor rînduri. Nu reprezintă altceva decît o schiţă de predică. Aş fi împărţit-o în 10 mini eseuri, dar nu mai am timp…

Am postat-o pentru că a fost solicitată de cîţiva prieteni.

Umplutura? Diseară la Iris

Introducere – din nou la fundamente

Ce este cultura?
Ce este religia?
Ce este adevărul?

Creştinism versus Creştini? Ismele? „În-creştinătatea”

Pacea ca răspuns la nevoia sentimentală – să nu vi se tulbure inima

Credinţa-încredere ca răspuns al raţiunii
Credinţa-perspectivă ca răspuns la nevoia de comuniune

Creştinism sau Cristos?
Creştin sau Creştinism?

Calea
Adevărul
Viaţa

La capătul Căii, dincolo de Adevăr, dincolo de Viaţă?
Religia creştină o religie care te învaţă cum să mori

Isus – Chivotul

Toiagul – Calea
Vasul cu mană – Viaţa
Tablele Legii – Adevărul

De ce nu a crezut Toma? Probabil pentru că nu avea întrebarea potrivită pentru a primi răspunsul potrivit…

Ioan 14:1 Să nu se tulbure inima voastră; credeţi întru Dumnezeu, şi întru mine credeţi.
2 În casa Tatălui meu multe lăcaşuri sunt; iar de nu, aş fi zis vouă, voi să merg să gătesc vouă loc.
3 Şi de voi merge să gătesc vouă loc, iarăşi voi veni; şi vă voi lua pre voi la mine, ca unde sunt eu, şi voi să fiţi.
4 Şi unde eu merg ştiţi, şi calea ştiţi.
5 Zis-a Toma lui: Doamne, nu ştim unde mergi; şi cum putem să ştim calea?
6 Zis-a Iisus lui: Eu sunt Calea, şi Adevărul, şi Viaţa; nimeni nu vine la Tatăl, fără numai prin mine.
7 De m-aţi fi cunoscut pre mine, şi pre Tatăl meu aţi fi cunoscut; şi de acum îl cunoaşteţi pre el, şi l-aţi văzut pre el.
8 Zis-a Filip lui: Doamne, arată nouă pre Tatăl, şi ne va ajunge nouă.
9 Zis-a Iisus lui: Atâta vreme cu voi sunt, şi nu m-ai cunoscut pre mine Filipe? Cel ce m-a văzut pre mine, a văzut pre Tatăl; şi cum tu zici: Arată nouă pre Tatăl?

Ce este comun culturii şi religiei? Ambele sînt rezultat al întrebărilor. Întrebările necesare (Eliade)

Cultură? Religie? Care este diferenţa dintre ele?

Ce este cultura?

„Cultura reprezintă efortul de a alcătui un set de răspunsuri coerente la situaţiile existenţiale fundamentale care confruntă toate fiinţele umane în trecerea lor prin viaţă” Daniel Bell.

(Care sînt acestea? Moartea, viaţa, sacru-profan etc. )

Întrebările sînt aceleaşi pentru toate culturile, răspunsurile sînt diferite. De aici se creează culturile diferite.

Adevărul stă în întrebare în primul rînd, nu în răspuns. Coerenţa este scopul culturii, nu răspunsurie.

Ce este religia?

De ce există religii diferite şi care este relaţia dintre cultură şi religie?

Religia oare nu pretinde acelaşi lucru?

Religia reprezintă încercarea de a articula un sistem de răspunsuri caracterizate de consistenţă, coerenţă şi consecvenţă la întrebări fundamentale cum ar fi: Dumnezeu, Om, Creaţie etc.

Şi religia pretinde răspunsul la întrebări fundamentale, dar nu coerenţa este scopul de această dată ci obţinerea păcii, ca sentiment, sensului pentru raţiune, credinţei ca răspuns la dorinţa de proiecţie, protecţie şi comuniune.

Dar, religia pretinde veridicitatea răspunsului.

Şi pentru a închide cercul, aparent vicios, religia presupune revelaţia.

Ce este adevărul?

Cultura presupune răspunsuri la situaţii de viaţă.

Religia presupune răspunsuri adevărate la întrebările validabile.

Religia presupune, în numele revelaţiei, acel tip de răspuns care are pretenţia de adevăr incontestabil. Propunerea este o modalitate unică de concepere a lumii şi vieţii, fără alternative şi, în consecinţă, un ethos, un stil de viaţă în armonie cu adevărul acceptat ca răspuns, cu modalitatea de explicare a lumii.

Şi cultura şi religia presupun răspunsuri.

Religia presupune validarea adevărului şi validarea întrebărilor.

Problema fundamnetală nu este unde căutăm răspunsurile, ci anume CINE ne poate valida întrebările şi adevărul răspunsurilor.

Noi?

Aici este ceea ce am numi relativism.

Şi atunci, dacă este să admitem relativismul, relativ la ce sau la cine definim ceea ce este adevăratul?

„Există mai multe căi, mai multe adevăruri fundamentale, mai multe moduri de a-ţi petrece viaţa?

Toate căile sînt egale, totul este relativ? Relativ la ce?

Relativ la calea aleasă de tine, la adevărul tău, la modul tău de a înţelege viaţa?„

Ce poate asigura coerenţa, consistenţa şi consecvenţa răspunsurilor noastre în afară de cel care este consistent cu Sine, fiind Cel ce este, consecvent cu Sine şi coerent în actele Sale.

„Adevărul există în măsura în care există ceva care să-i măsoare veridicitatea, în măsura în care putem separa eroarea de adevăr. Un standard obiectiv la care ne putem raporta.

Adevărul absolut există doar în măsura în care există o unitate de măsură absolută.

Unitatea de măsură absolută pentru Adevărul absolut este Dumnezeu Însuşi, Adevărul.„

În acest fel, religia creştină pare a se învîrti într-un cerc vicios…

…………………………………………………………………

Isus a venit să propună o altă paradigmă culturală, un alt
set de răspunsuri la un alt set de întrebări.

Isus a venit nu pentru a naşte un nou “ism”, ci pentru a se defini pe sine ca RĂSPUNSUL!

Isus a dăruit lumii o religie în termenii în care aşteptăm o religie: împlinirea unei nevoi sentimentale (pace lăuntrică), coerenţa raţională, perspectivă escatologică, protecţie şi comuniune, dar mai ales articularea unei soteriologii consistente.

………………………………………………………………….

Pacea ca răspuns la nevoia sentimentală

„Să nu vi se tulbure inima.”

Nu sînt adeptul împărţirilor eului după modelul lui Platon şi nici Augustin, dar voi folosi un model clasic pe care îl găsim şi prin broşurele noastre care propun înţelegerea omenităţii lăuntrice ca fiind compusă din sentiment, raţiune, voinţă.

Religia doreşte să dea pacea, dar Isus schimbă paradigma.

Isus este dătătorul păcii. Pacea nu vine în urma urmării unui ism, ci în urma urmării lui Isus ca dăruitor al păcii prin imperativ.

Primul semn al unui creştin autentic este pacea care nu ţi-o poate lua puşcăria sau boala.

Esychia, linişte, pace, ca suprafaţa unui lac pe care nu cade nici o frunză.

Aceşti ciudaţi de pocăiţi nu spun salut, servus, pa, ci PACE, insemn ethos-ului comunităţii noastre, o pace care întrece orice priceperee, o pace pe care diazepanele şi extraveralele nu o pot da.

Pune mîna pe cap, pe inimă, dacă nu ai pacea, te-ai etichetat greşit. Nu eşti creştin. Eşti urmaş al unui ism, dar nu încreştinat. Pacea care trebuie să se reverse, viaţa care să se reverse spre viaţa veşnică.

Credinţa-încredere ca răspuns al raţiunii

„Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine.”

Credinţa este în El, nu într-o serie de afirmaţii. Nu stă în urmarea unui catechism.

Aici credinţa este definită ca încredere. Aveţi încredere în Mine şi în Tatăl pentru că voi face ce am spus.

Pacea şi credinţa sînt înlănţuite.

Un credincios autentic este liniştit nu pentru că este drogat sau liniştit degeaba.. Un credincios are pace pentru că are CREDINŢĂ ÎN CRISTOS. Noi nu am învăţat aşa PE Cristos, spune apostolul Pavel.

Nu despre Cristos, noi învăţăm PE CRISTOS. Credem ÎN , nu DESPRE Isus. Numai aşa ai pace, fundamentul oricărei învăţături este relaţia personală cu Isus Cristos.

Pacea credinţei este neschimbată pentru că această Pace este ancorată în credinţă şi credinţa este în Sfînta Treime, eternul Dumnezeu.

Credinţa ca încredere în Cel nevăzut, dar nemişcat, Acelaşi este cea mai mare provocare a raţiunii, dar şi cel mai mare confort al acesteia.

Încrederea este singurul răspuns raţional la nevăzut şi veşnic.

Credinţa-perspectivă ca răspuns la nevoia de comuniune

Isus este dătătorul păcii. Pacea însăşi.

Isus se defineşte pe Sine drept „creatorul de locaşuri” (S. Thaci).

Dar El este chiar Locul Însuşi. Rămîneţi în Mine, ne spune în Ioan cap. 15. 4 şi 7.

În El sîntem. Isus propune o aşteptare ca răspuns la nevoia noastră de comuniune.

Nu ne propune o sectă, ci ne propune conlocuirea cu El. În locaşul pregătit de El.

Nu ne propune un Rai în care este o prezenţă a peisajelor şi o mare Absenţă, a Lui,

Ci ne propune o Mare Prezentţă, a Lui, exclusivă.

Asta-i caracteristica în-creştinătăţii,

2 În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc.

3 Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.

Un credincios autentic are pace pentru că are credinţă, dar are credinţă pentru că ştie Cine s-a dus, chiar dacă nu ştie cum e unde-le, ştie Cine va veni după el, ştie cu cine va locui şi Unde .

Dumnezeu s-a dus să ne pregătească un loc. Dacă în 7 zile, spunea R. Wurbrand, a făcut aşa ceva, vă imaginaţi ce meştereşte de 2000 de ani. La mintea omului nu s-a suit şi ochiul omului n-a văzut.

Casa şi locaşurile neimaginabile sînt nimic faţă de perspectiva locuirii cu El, acele lucruri îmi dau pace acum, departe şi înstrăinat de el.

Credinţa legată de Cu cine-le şi Unde-le este ceea ce îmi dăruieşte pacea, pentru că perspectiva escatologică este rezolvată într-o cheie care, deşi lasă şi mai multe întrebări, mulţumeşte prin perspectiva COMUNIUNII CU EL. „acolo unde sînt Eu să fiţi şi voi”

Iată cum Isus ne lasă nu un „ism”, un creştinism, nici un isusism, ci posibilitatea în-creştinării, proces prin care căpătăm tot ce ar putea o oferi o religie şi mai mult decît atît.

Pacea lăuntrică – El porunceşte pacea, nu o sugerează în virtutea unei reţete.

Încredere-credinţă – Credinţa în Tatăl şi Fiul

Credinţă-perspectivă – vederea lui Atunci şi Acolo şi a Unde-lui,

Perspectivă escatologică – conlocuirea

Comuniune

Dar mai ales, ceea ce urmează

Soteriologia: Calea, Viaţa.

Isus nu numai că răspunde la întrebări ca: ce poate aduce pace, în ce zeu poţi avea încredere, ce va fi, unde este cel mai ferice loc, care este calea, cum se poate petrece cel mai bine viaţa?

El se defineşte pe Sine ca sursa păcii, ţinta încrederii, recipientul credinţei, locul cel mai ferice, iniţiatorul comuniunii.

Creştinism sau Cristos?

Oferta lui Isus este imposibil de refuzat, dar creştinismul este fascinant în primul rînd nu datorită ofertei Lui religioase, ci mai ales datorită pretenţiilor Sale radicale.

Mai ales pentru Cine spune El că este.

Este ademenitor creştinismul pentru că nu sînt ancorat de aici, de timpul curgător, ci ştiu unde şi cu Cine merg şi cu Cine şi Unde voi locui eternitatea, nu trăiesc după planul cincinal şi nu inventariez cîştigurile de o clipă.

Nici măcar Raiul nu este ademenitor aşa cum este Cel care se însoţeşte deopotrivă cu geniul şi idiotul, ambii credincioşi.

Noi ştim DUPĂ cine vom merge, ştim după Cine tînjim.

Ştim ÎN cine credem,

Ştim DUPĂ Cine vine după noi…,

Ştim UNDE ne ducem. ,

Ştim CU cine vom locui.

Isus ne invită la o altă relaţie decît cea simplu-dialogică cu El, ne invită la conlocuirea escatologică împreună cu El, dar mai mult, ne invită la ÎN-LOCUIREA SA în noi, ÎN cristos, după Cristos, cu Cristos, vom trăi acolo, cu El, dar pînă atunci El trăieşte în noi.

Viaţa este scurtă, ca un lat de palmă, ca un abur, scînteia care arde pînă se stinge, suferă pînă trece. La fel este viaţa oricărui practicant al creştinismului, la fel de scurtă ca viaţa oricărui păgîn. Diferenţa este una de calitate a vieţuirii.

Creştinul nu practică creştinismul, ci practică prezenţa lui Cristos ÎN El.

Creştinul are pace pentru că are credinţă ÎN Cristos, tînjeşte DUPĂ Cristos şi de aceea cîrligul nostru în viaţa este agăţat de cer şi ne balansăm în realitatea de aici ca într-un scrînciob, atingînd-o din cînd în cînd cu piciorul. Asta-i viaţa, ca atingerea colbului cu vîrful de picior a unui copil care se dă în leagăn.

Viaţa aici este definită nu urmîndu-L pe El (creştinism), ci vieţuind ÎN El, ca în-creştinătate.

Noi credem în Dumnezeu şi credem că acel locaş este cuprins în El

Abia aştept să văd nu CUM va fi acolo, CINE VA FI ACOLO, cu Cine vom fi acolo?

ESTE O STARE DIALOGICĂ, cu El povestim, în faţa Lui ne închinăm, Cine nu a avut o relaţie personală, se va plictisi cumplit în ceruri, dacă in absurdum va fi ajuns acolo.

Este foarte important de definit această stare a creştinului pentru a înţelege de ce afirmaţiile creştinismului sînt atît de radicale.

Creştin sau Creştinism?

Lumea este sătulă de isme. Lumea este sătulă şi de religii şi chiar de religia creştină ca ism. Lumea vrea să vadă creştini.

Problema este că noi am definit religia noastră ca o înşiruire de afirmaţii pe care le pretindem adevărate, ca o perspectivă asupra lumii, vieţii, asupra relaţiei dintre om şi Dumnezeu.

Nimeni nu are nevoie de creştinism. Lumea are nevoie de oameni locuiţi de Isus. De în-Isusaţi, de în-Creştinaţi.

Once when the missionary E. Stanley Jones met with Ghandi he asked him, “Mr. Ghandi, though you quote the words of Christ often, why is that you appear to so adamantly reject becoming his follower?”

Ghandi replied, “Oh, I don’t reject your Christ. I love your Christ. It’s just that so many of you Christians are so unlike your Christ.”[1]

Ce înseamă a fi creştin?

A fi creştin înseamă a fi locuit de Cristos.

Nu există religie în lume care să emită această pretenţie ca practicantul să fie locuit de divinitate.

Creştinul se pretinde theofor, purtător de Dumnezeu.

ATUNCI – CINE ESTE ACEST CRISTOS, ÎN care eşti, DUPĂ care tînjeşti, împreună CU el locuind o veşnicie?

RELIGIA Lui ca orice altă religie pretinde o Cale, are pretenţia de lămuri Adevărul, pretinde o nouă ordine a vieţii,

Religia noastră este Cristos Însuşi.

Calea

5. Ştiţi Calea într-acolo.

Urmează un citat care este de găsit în toate enciclopediile de citatele din lume: „Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa!”

Să ne întoarcem la fundamente, între atîtea căi şi nelinişti. Între atîtea culte şi biserici, cu o piaţă de religii, între atîtea căi şi religii, să ne amintim:

CE NU ESTE CREŞTINISMUL – nu este o ideologie, un ism.

Marxismul, comunismul a fost ideologie, cînd creştinismul a devenit ideologie a fost inchizitoriu, creştinismul nu este o mişcare politică sau socială, nu este nici măcar un mod de viaţă alternativ.

Unii au liste de ce să nu faci, sînt creştini pentru că au liste de nu-uri, dacă asta îţi satisface identitatea foarte curînd vei intra în criză.

Identitatea nu are de-a face cu listele, nici măcar cu etica, cu normele, ci cu ontologia.

Sînt budişti mai cumsecade decît orice creştin, dar nu asta este important. Ei merg pe o cale.

Noi sîntem ÎN CALE.

Noi nu facem acestea pentru că am cunoscut o cale, pentru că avem liste de prescrieri şi proscrieri, lista noastră are un singur Nume şi umblarea ÎN CALE presupune cunoaşterea personală a Cristosului.

Noi sîntem ÎN Cale şi CALEA NOASTRĂ ESTE O PERSOANĂ.

Nu îţi trebue presiuni etice ca să poţi urma calea pentru că deja ai o ethică a căii înguste şi pe care este o minoritate.

Cei care sînt PE CALE, nu au ezitări, calcă pe urmele Domnului şi se vede o cale dreaptă.

Nu le aduci aminte că trebuie să îşi îngusteze singuri căile.

Etica noastră este determinată nu de limite şi restricţii, ci de faptul că este ÎN noi Calea şi noi sîntem ÎN Cale.

Prin acest tip de relaţie personală cu divinitatea noastră se explică pretenţia radicală a lui Isus: Eu sînt Calea, nu una dintre căi, ci SINGURA CALE.

Isus face o afirmaţie revoluţionară: nu propune o altă Cale, ci se propune pe Sine ca singura Cale.

Adevărul

Noi spunem că adevărul este o proprietate a expresiei.

Isus, în discuţia cu Pilat schimbă perspectiva: adevărul nu este o proprietate a unei afirmaţii.

Adevărul este UN CEVA. Ce este Adevărul? Aceasta este întrebarea.

Pilat pune foarte bine întrebarea. Nu întreabă dacă este adevărat ce spune Isus, ci întreabă Ce este adevărul.

Problema este că nu aşteaptă răspunsul: stătea cu Adevărul înaintea Sa.

De aceea problema lui Pilat, aşa cum este repoziţionat de Isus este că starea de adevărat sau fals devine modul de raportare la Isus.

El este întruparea Adevărului…

Încrederea în El demonstrează ce este în inima ta…

Dacă ai citit dialogurile lui Platon sau Fiinţă şi Timp a lui Heidegger ai citit jumătate de biblioteca, ţi-ai făcut lecturile,

În momentul în care ai cunoscut Adevărul, ai cunoscut fundamentele ştiinţei, dacă L-ai cunoscut pe Isus, ai citit toate bibliotecile, că atîta este că nu ajunge să umpli toată lumea cu cărţile care s-au scris. (Ioan 21:25 Mai sunt multe alte lucruri pe care le-a făcut Isus, care, dacă s-ar fi scris cu de amănuntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea cărţile care s-ar fi scris. Amin.)

L-ai cunoscut pe El, toate adevărurile se integrează.

Nu aruncaţi cărţile pe foc, ridicaţi raftul de cărţi pe care l-ai luat spre lectură, pune dedesubt Adevărul, ca să ţi se liniştească nu numai drumul pentru că ai cunoscut calea, ci şi mintea pentru că ai cunoscut adevărul.

Isus a fost atît de radical în pretenţiile Sale pentru că a schimbat paradigma prin care înţelegem ideea de adevăr-adevărat.

ADEVĂRUL NOSTRU ESTE UN CINE, NU O SERIE DE AFIRMAŢII PROPOZIŢIONALE.

Viaţa

Ce este viaţa? O succesiune de evenimente din viaţa unui individ?

„Asta-i viaţa?” ar spune cineva venind de la o petrecere, avînd împlinite cîteva dorinţe.

„Dacă simţi că este imperativ să îţi împlineşti toate dorinţele şi aceste dorinţe sînt contradictorii ori în conflict cu libertatea altora sau simplu de neîmplinit, atunci frustrarea este consecinţa directă. ” R. Zaccharias

„Ce am dori noi? carieră, dar şi căsnicie reuşită, şi copii, şi libertate de amanţi, şi autonomie şi comuniune, şi un stil de viaţă boem, dar şi bani, şi viaţă urbană şi viaţă la ţară şi simplitate, dar şi singurătate şi prieteni……. şi şi şi .. „

Individul nu este „împlinit” în dorinţele lui decît după ce devine complet autonom, dar dacă merge în direcţia aceea devine psihotic, şi „pierderea sinelui este singurul mod de a ne regăsi sinele “

Să pierzi sinele în ce sau în Cine…

VIAŢA. Sînteţi nişte fraieri, „voi creştinii sînteţi fraieri”, aşa ni se spune, sînteţi nişte înguşti, nu vă bucuraţi de „viaţă”.

Dar etimonul este de la a fi liber, din germană. Ce înseamnă libertatea, să faci ce vrei, domnule şi doamnă care intraţi la o nuntă parfumaţi şi ieşiţi în patru labe murdari de propria vomitătură. Noi nu ne trăim viaţă, cei cu etica îngustă, care fugim de mocirlă scroafei şi de vărsătura cîinelui.

Falsa libertate în care îţi împlineşti toate dorinţele sau cît mai multe este dulce pe buze dar amară în pîntece.

Noi nu ne trăim viaţa, NOI ŞTIM CINE ESTE VIAŢA.

Viaţa pentru noi nu este un mod alternativ de a trăi, ESTE UN CINE.

El este Viaţa.

Din nou Isus răstoarnă tot ce ştim despre viaţă: viaţa nu este o înşiruire de evenimente, nu este un şir de dorinţe împlinite, El este sursa vieţii, dar şi ţinta vieţii.

La capătul Căii, dincolo de Adevăr,

dincolo de Viaţă?

DAR nu ne ajunge, nu-i aşa?

Este prea simplu, mult prea simplu, chiar nu trebuie să plătim termopanele la biserică ca să fim iertaţi?

Doamne, arată-ne pe Tatăl şi ne este de ajuns! Asta este pretenţia după ce încă nu ne-am revenit de pe urma afirmaţiei „Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa… “

Nu ne ajunge simplul şi fundamentalul, nu are destul piper şi sare, toate bucuriile sînt cu El şi se încheie cu el, este alfa şi omega, nu avem răbdare pe cale, vrem direct destinaţia, nu dorim adevărul, ci abstracţiunea, nu viaţa, ci vrei izvorul vieţii, nevăzutul, cînd în faţa lor era cel care se putea atinge.

Doamne, arată-ne de-necunoscutul, cînd tu eşti Adevărul!

Pilat întreabă ce este adevărul şi FUGE.

Ucenicii au adevărul, dar Îl vor pe

Cel ce este dincolo de Viaţă (Cel Neîntrupat),

dincolo de Adevăr (Tatăl e de priceput doar în Fiul),

capătul Căi (Tatăl Capul lui Cristos)

Ai venit într-adevăr curios să afli ce este adevărul sau vrei să întrebi şi să fugi, eşti gata să aştepţi răspunsul? Atitudinea inimii faţă de adevăr, disponibilitatea şi vulnerabilitatea la adevăr este mai importantă decît să fii obiectiv sigur de veridicitatea unei afirmaţii.

Veridicitatea afirmaţiilor lui Isus nu se poate proba decît în relaţia personală cu El, trăind în El, Viaţa fiind, umblînd pe El, Calea fiind.

Pretenţia de a atinge destinaţia înainte de a fi gata să mergi pe CALE, necesitatea absolului şi abstractulului înainte de a fi gata să înţelegi adevărul, îţi trebuie izvorul vieţii, înainte de a-ţi fi trăit şi consumat viaţa ÎNTRU VIAŢĂ.

Ce uşoară ar fi o cale cu limite, fără cunoaşterea Însăşi a CĂII,

Ce uşoară uşoară ar fi o filozofie a afirmaţiilor, fără cunoaşterea ADEVĂRULUI ÎNSUŞI,

Ce uşoară ar fi viaţa fără implicarea IZVORULUI ÎNSUŞI AL VIEŢII?

Întoarcerea la Cristos Însuşi, Calea, Adevărul şi Viaţa ne poate întoarce din cale, ne redefineşte adevărul şi ne produce „haos” în viaţă, dar haosul lui Dumnezeu este cea mai bună rînduială pentru noi.

Creştinismul nu este o cale, o serie de dogme, o listă de adevăruri, o listă de nu-uri sau da-uri, nu este nici măcar un mod alternativ de viaţă ci este consecinţa unei întîlniri cu o Persoană care te absoarbe, te confiscă, te pulverizează, pentru a te reconstrui iarăşi, noi am murit împreună cu Cristos ca să trăim împreună cu El.

Religia creştină o religie care te învaţă

cum să mori

Religia creştină nu oferă răspuns doar la problemele vieţii, ci mai ales la ceea ce este dincolo de viaţă. De aceea Cristos s-a specializat în a sta ca păstorul între oi, între viaţă şi moarte prin crucificarea Sa şi prin Învierea Sa.

Nu ştiu de ce aţi ales creştinismul cînd sînt atîtea alte religii pe piaţă. Sînt mai multe motive, dar este unul în particular. Creştinismul nu este o religie care te ajută cum să trăieşti, ci cum să mori în fiecare zi faţă de tine şi cum să treci prin moarte.

Creştinismul acesta „În, după, cu, prin, pe, întru” Cristos, acesta este singura soluţie atunci cînd medicul îţi spune că mai ai puţin de trăit.

Creştinismul este singurul mod de Viaţă care te pregăteşte pentru moarte, pentru că Viaţa este El şi în El sîntem noi, vii sau morţi.

Este singura filozofie care te învaţă totul despre Adevăr. Pentru că nu cunoaştem nişte afirmaţii, ci sîntem în El, Adevărul, vii sau morţi.

Este singura Cale care te ajută să ajungi la capăt, pentru că sîntem în Cale, vii sau morţi.

Abia cînd ai priceput care este esenţa vieţii, cînd ai priceput că stai aici ca să te pregăteşti pentru Viaţă, nu stai aici ca să începi cariera,

Nu stai aici ca să înveţi adevărul că ştii care îţi este adevărul.

Creştinismul este cel care ajunge în faţă morţii ştiind care este esenţa vieţii.

Care îşi sfîrşeşte calea ştind care este calea,

Isus – Chivotul

Pînă atunci, avem, ca poporul Israel care mergea prin pustie, un nou chivot, dar nu un obiect care conţine trei obiecte, ci o Persoană vie care umblă împreună cu noi. (Chivotul era simbolul prezenţei lui Dumnezeu, luaţi aici symbol în sensul etimologic al cuvîntului, şi în acesta erau un toiag al lui Aron care înfrunzise, tablele legii, vasul cu mană, chivotul s-a pierdut. )

Chivotul a fost înlocuit, s-a pierdut. Acum avem un nou Chivot, pe Isus Cristos însuşi care se defineşte pe sine ca un Toiag-Cale, ca Table-Adevăr şi Vas-Viaţă.

Toiagul – Calea

În chivot erau toiagul lui Aron, cel înfrunzit, simbol al călăuzirii, conducerii lui Dumnezeu, al autorităţii – Calea, Isus este acum noul preot, care îl înlocuieşte şi pe Aron şi pe Moise şi care ne conduce prin Noul Exod.

Vasul cu mană – Viaţa

În Chivot era Mana – Viaţa, ceea ce le-a întreţinut viaţa în timpul Exodului, El este Mana cea Cerească.

Tablele Legii – Adevărul

În Chivot erau tablele Legi. Adevărul. Adevărul lui Dumnezeu este Cuvîntul lui Dumnezeu. Prima formă a mesajului transmis de Dumnezeu către poporul Său a fost în Tablele Legii..

Acum avem Noile Table, Cuvîntul

Însuşi Isus Cristos, este CAlea-Toiag, Adevărul-Table, Viaţa-Mana, noul Chivot!

Religia creştină nu este o religie.

Religia creştină este El.

El Însuşi pretinde a fi RĂSPUNSUL la orice întrebare.

În felul acesta este garantată consistenţa, coerenţa şi consecvenţa întregului set de răspunsuri.

De aceea, în-creştinătatea este o cultură alternativă, este o religie alternativă, pentru că oferă alte răspnsuri la întrebările legitimabile, alte răspunsuri faţă de orice altă cultură, faţă de orice altă religie şi răspunsurile sînt ÎNTRUPATE într-o PERSOANĂ.

Iată ce am primit zilele trecute de la un student.

Intr-o zi niste frati din SUA s-au gandit sa faca o bucurie fratelui Moldoveanu si l-au dus in cateva biserici din Europa.

In acest micut turneu, s-au oprit intr-o capitala, la cel mai mare hotel – Hilton.

Cand fratele a intrat si a vazut tot luxul de acolo, toata mancarea si tot ceea ce ochiul roman rar poate vedea, privind cele 5 stele ale hotelului a exclamat: “Atatea stele si nici un soare!”

Dezamagirea fratelui a fost ca toti bani se puteau cheltui pe tiparirea de carti, pe ajutorarea saracilor şi alte lucrari duhovnicesti.

Prima zi a fost in regula. A doua zi a rezistat. A treia zi s- a simtit ca la Gherla.

Si din a treia zi a inceput: “Vreau langa frati!”… Nimeni nu putea sta de vorba cu el pentru ca voia langa frati. S-au gandit ca daca pleaca, ar fi fost foarte greu pentru el si nu va rezista drumului, dar fratele a spus: “Vreau sa mor intre frati, nicidecum intre stele!”… au plecat si au ajuns la biserica dupa un drum lung.

Bucuria a fost mare si serviciul din adunare s-a prelungit, pentru ca era intre frati. Acela era mediul lui. Cred ca daca ar fi avut de ales intre Hilton singur si Gherla cu fratii, ar fi ales Gherla.

Iată acum ultima cantare pe care fr Niculita a scris-o… si pe scaun e sfeterul pe care l-a lasat el, exact asa cum l-a lasat – nimeni nu l-a clintit.

Am stat putin la ei… am plans, am ras, am cantat, ne-am rugat, ne-am salutat… am intrebat-o pe sora Lena cum e cu credinta si mi-a zis: “De la varsta de 16 ani m-am intors la Domnul.

Ma lupt zilnic ca nu cumva sa ma abat. Trebuie sa fiu foarte atenta, zilnic!”

Am intrebat-o cum l-a ajutat la scris pe fratele, mi-a spus: “Am lucrat in asa fel incat sa nu il deranjez! L-am lasat sa scrie!” – cu exceptia zilelor de inchisoare, totdeauna s-au rugat inainte de culcare… Am mai intrebat-o daca regreta ceva din viata si daca ar lua viata de la inceput, ce ar alege? mi-a spus: “Aceleasi suferinte” – sora are acuma 85.

M-am uitat la sora, ce sfanta, L-am vazut pe El in viata ei!

AS

Din pricina

1. virulenţei tot mai mari a comentariilor, care includ la pachet jigniri personale, devieri de la subiect, etc.

2. devierii de la subiect.

3. problemelor de înţelegere dezvoltate în jurul postului Isus “loser”?

4. dorinţei de a medita în linişte la cele transmise de diverşii comentatori..

am retras postul pe privat.

1. îmi cer iertare faţă de prietenii care m-am înţeles greşit. Pentru un act de comunicare este nevoie de doi, un emitator şi un receptor. Dacă un act de comunicare este ratat se poate ca problema să fie şi la emitator.

2. nu sînt convins că am greşit în cele spuse, dar dacă o mîncare poticneşte…
atunci mai bine n-o mănînc. După acest principiu am trăit pînă acum şi am sfătuit şi pe alţii să trăiască.

3. îmi pare extrem de rău că postarea mea a fost interpretată greşit, ca o lipsă de reverenţă faţă de Numele şi Persoana Mîntuitorului.

cu drag pentru toţi,

acelaşi…

PS.

Crina, am primit mesajul tău, am pus în sertar şi nu l-am închis

Niciodată. Am văzut “talibani”, fanatici, sclifosiţi, moftangii, dar n-am văzut credincioşi proşti. Credinţa nu este un dar “de la natură”, nu este o chestie care “îţi vine” natural.

Credinţa, nădejdea şi dragostea, (1 Cor. 13) toate trei se comportă la fel. Fiecare dintre ele ţin de voinţă, determinare, disciplină şi muuuultă…. minte! Oamenii cu-minţi pot iubi, spera şi crede. În această ordine.

Dacă nu iubeşti, faci doar sex, dacă nu nădăjduieşti, disperi şi singura alternativă a disperatului este înşelarea simţurilor prin orice fel de stupefiant dar… dacă nu crezi, crezi. Orice om crede. Nu exsită fiinţă umană care să nu creadă.

“Dacă nu crezi în Dumnezeu, atunci crezi în orice”, spunea cineva.

Toţi credem. Sîntem făcuţi pentru credinţă. Credinţa ne este constitutivă ontologic. Mai puţină omenitate fără credinţă. Şi ca să rezolvi o problemă simplă de matematică trebuie să crezi: să crezi că două drepte paralele nu se întîlnesc niciodată, dacă eşti pesimist, iar, dacă eşti optimist, să crezi că se vor întîlni la infinit

Şi ateii cred, ei CRED că nu există Dumnezeu, în ciuda faptului că nu există dovezi obiective că n-ar exista, în afara lui Iuri Gagarin, care a văzut negru înaintea ochilor cînd a zburat în afara atmosferei şi ne-a spus adevărul: că acolo-i Nimeni!

………………………………………………………………………….

Pentru a crede trebuie să munceşti serios. Cam tot la fel de serios cît trebuie să munceşti ca să-ţi menţii omenitatea în limitele decenţei, adică să nu ne porcăim. De aceea abstinenţa este una dintre verişoarele bune ale credinţei.

Adevăratul credincios are o memorie de fier, o percepţie spirituală ascuţită ca un bisturiu de neurochirug şi o minte mai deschisă decît Grand Canyon.

Sînt multe feluri de credincioşi, dar mai multe de necredincioşi. O taxonomizare completă mi-ar lua prea mult timp.

Doctorul Luca ne oferă, în capitolul 24 din Evanghelia sa trei trepte posibile ale credinţei.

1. versetul 8: Memoria cuvintelor Lui. “Şi-au adus aminte de cuvintele Lui” Luca 24:8 καὶ ἐμνήσθησαν τῶν ῥημάτων αὐτοῦ. Femeilor nu le-a fost aduse în minte de către îngeri, întîmplările dulci cu Isus, actele şi faptele lui, ci Cuvintele Lui.

E mult de vorbă aici despre prostirea generaţiei noastre gogălizate, care nu mai interiorizează informaţia, ci o exteriorizează… dar alt post despre asta.

Femeile şi-au adus aminte cuvintele lui Isus, aşa cum nouă astăzi Duhul ne aduce aminte cuvintele Lui.

Ioan 14:26 Dar mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.

Ei, problema este că Dumnezeu lucrează cu materialul clientului şi nu se poate naşte credinţa într-un creier gol. Memoria se foloseşte de cele memorate. Pentru a putea crede

2. versetul 31: Privirea spirituală. “Li s-au deschis ochii”…. Luk 24:31 αὐτῶν δὲ διηνοίχθησαν οἱ ὀφθαλμοὶ, καὶ ἐπέγνωσαν αὐτόν· καὶ αὐτὸς ἄφαντος ἐγένετο ἀπ᾿ αὐτῶν.

Isus improvizează o mică biserică, o promisiune a Miresei care îşi va ridica vălul în ziua Cincizecimii pregătindu-se pentru logodna asta de cîteva mii de ani şi acolo, spre Emaus, se naşte o mică comunitatea care prefigurează Comunitatea Euharistică, Comunitatea Duhului.

O mică comunitate interpretativă, o comunitate a siguranţei hermeneutice în care El le tîlcuieşte din Moise şi prooroci.

3. versetul 44. Mintea deschisă. “Li s-a deschis mintea… ” Luk 24:45 τότε διήνοιξεν αὐτῶν τὸν νοῦν τοῦ συνιέναι τὰς γραφάς· Li s-a deschis mintea să înţeleagă Scripturile.

A treia fază este superbă.

Stau la masă cu El. El le aduce aminte (vezi pasul 1), le tîlcuieşte din Moise, prooroci şi … mai adaugă ceva, psalmi (vezi pasul 2, Emausul) şi …. după ce mănîncă de faţă cu ei (la fel ca în Emaus la masa prefigurativ-euharistică) li se deschide mintea să înţeleagă …. ceeee????

Tot Cuvîntul.

vedeţi, peste tot textul lui Luca musteşte de Scripturi, cuvintele lui, Moise, prooroci, Moise, Prooroci, Psalmi.

Cuvîntul scris tălmăcit de Cuvîntul Întrupat la Frîngerea Trupului.

……………………………………………………………………………………..

În capitolul ăsta avem toată “reţeta” credinţei. Am spus reţetă pentru că textul este scris de un medic (Răsvan, Ciprian? any comments )

Credinţa nu se poate naşte decît în urma lecturării şi interiorizării Cuvintelor Lui prin Duhul, participării la o Comunitate a Euharistiei, Comunitatea Duhului, Biserica şi prin conlocuirea Cu El, Cuvîntul-Întrupat.

Dacă vrei să crezi se poate!

Trebuie să ai curajul să fugi măcar la mormînt ca femeile, dacă nu ai curajul de a urca spre Golgota. Dar, ca ele, cu ale SAle cuvinte “în cap”. (Luca 24:1)

Trebuie să ai curajul să îl inviţi pe El să rămînă cu tine, că e spre seară, e seara vieţii tale şi se face întuneric, ca cei doi spre Emaus, (Luca 24:29)

TRebuie să ai curajul să ieşi în căutarea Lui cu mintea şi El va veni în întîmpinarea ta cu îngerii.

Trebuie să ai îndrăzneala să îi ceri să rămînă un pic îjn întunericul vieţii tale şi va ieşi spre tine cu Pîinea.

Trebuie să ai naivitatea să te bucuri “ca prostu” în faţa Lui, în timp ce-ţi mănîncă fagurii şi peştele, ca îţi deschidă mintea, să te deştepte.

………………………………………………………………………………..

De aceea spun că nu mai credincioşii au mintea deschisă, elastică, disciplinată, bine pusă-n raft.

N-am văzut credincioşi proşti …. dar pe unii i-am auzit, pe alţii i-am citit

Nu erau cu totul credincioşi, adică cu o memorie îmbunătăţită în Cuvintele Lui, cu o privire spirituală ascuţită prin Moise şi Prooroci, şi cu o minte deschisă în Comunitatea Închisă Euharistic.

Dumnezeu poate fi cunoscut între doi pereţi, ba chiar trei, de care mă dau cu capul tot timpul ca să îmi vină mintea credinţei, Cuvîntul Întrupat (Cristosul Înviat în prezenţă mistică) Cuvîntul Duhului (Cuvintele lui Dumnezeu), Comunitatea Euharistică a Duhului (Biserica, asta include şi tradiţia interpretativă a bisericii. ). Între acestea “mă mişc” vorba lui Petre Ţuţea.

Oricine nu poate crede ar trebui să citească măcar o dată Biblia de la un cap la altul, aşa … ca pe orice altă carte, fără alte intenţii, apoi să caute comunitatea hermenutică, o Comunitate Euharistică şi să-L provoace pe Cristos la o întîlnire frontală faţă în Faţă..

Poate fi acesta şi duel….

Lui Dumnezeu Îi plac tupeştii. Căldiceii nu-I plac, dar obraznicii, tupeiştii, curajoşii… da!