Despre „aflarea în treabă la români” şi „datul cu părerea”

Expresia „aflarea în treabă la români” îi aparţine lui Petre Ţuţea. Am auzit-o la începutul anilor 90 într-un interviu pe care i l-a acordat domnului Liiceanu.

Bătrînul lucid a intuit una dintre problemele neamului românesc. Ne place să ne băgăm în orice şi să atingem nivelul maxim de incompetenţă în problemele care ne privesc cel mai puţin şi la care ne pricepem cel mai puţin, ba mai mult, pe care dorim să le probăm cu fapta cel mai puţin.

Românul este diletantul care şi-a perfectat arta improvizaţiei, el improvizează la moment o soluţie pentru altul. Este gata să urle soluţii pentru Mutu din tribunele stadioanelor de fotbal şi să se lovească a necaz cu palma peste pulpă că nu a fost auzit. Îl înjură vîrtos pe Piţurcă. S-ar pricepe mai bine în scaunul lui de antrenor. La o cană de vin sau la un ţoi de ţuică se rezolvă tot: problemele uniunii europene, demiterea lui Băsescu, problema fondurilor pentru agricultură. Ca-n Moromeţii. La un ziar citit în comun şi ameţiţi de aburii de alcool şi de propriile vorbe, românii rezolvă în mintea lor absolut tot. Au soluţii, numai că nu găsesc pe aceia care să le şi pună în aplicare.

Românul poate vorbi orice, orîcînd, oriunde, cu oricine despre orice numai ca să se afle în treabă. Asta înseamnă că nu este leneş? Nu, pentru că „aflarea în treabă” nu este totuna cu treaba însăşi. Aflarea în treabă este periferică şi exterioară lucrării în sine. Cel care se află în treabă stă pe marginea şanţului şi rîde pe sub mustăţi în timp ce joacă table cu colegii strigînd „Mai tare, Dorele? Mai ai, mă? Ne ţii pînă seara acilea?”. Dorel se electrocutează. Băieţii rîd pe înfundate. Dorel a făcut treabă. Ei s-au aflat în treabă. La spital, bînd tuica se află toţi în treabă.

Aflare în treabă s-a extins de o vreme încoace, mai precis din vara trecută şi peste noi. Unii care n-au săpat niciodată şanţul ne ţin teoria lopeţii „inima lui Stalin” (numai cei care au fost pe şantier înţeleg conceptul) şi a tîrnăcopului cu coada scurtă. Masa rotundă 1 a fost un astfel de forum în care 700 de oameni au strigat la vreo 50-60 despre cum ar trebui făcută treaba în cultul baptist, cum ar trebui predicată evanghelia de la amvoane etc. O mulţime care a ascultat strigătele a cîtorva lideri de galerie cu fularele cu insemnele echipei după gît, dar împovăraţi de pop-corn şi de burţi rotunde (şi eu am una acasă 😉 ) care i-ar fi împiedicat să intre pe teren şi să facă treaba alergînd după balonul rotund. Ba, mai mult, dacă cineva şutează mingea spre ei se feresc, nu cumva să le strice nasul.

Imaginea Footballers of the future David Murtagh

Ca la fotbal, agricultură, maşini, politică, românul îşi dă cu părerea în stînga şi în dreapta şi de la stînga şi de la dreapta (puteţi citi eşichierul politic aici). El nu are păreri proprii, pentru că acestea sunt greu de articulat, necesită gîndirea şi i se spunea lui Alice din Ţara Minunilor („am auzit că a gîndi este un proces foarte dureros!”, confirmăm, aşa este), dar românul „îşi dă cu părerea”. Ia părerea altuia şi dă cu ea. Nu contează unde şi în ce. Poate să fie contra părerii bunicilor, părinţilor, înaintaşilor. Dacă a prins o părere destul de ţeapănă dă cu ea peste tot şi în toţi adversarii, „las că ştiu ei de ce….”.

„Datul cu părerea” proprie sau a altuia şi cu „aflarea în treabă” sunt nu numai „detrimentale” şi neavenite pentru cultivarea unui spaţiu intelectual decent şi responsabil în gîndosfera românească, ci sunt cu totul toxice pentru împlinirea şi aducerea în fiinţă a actelor noastre.

Ni s-a dat şansa să construim microistoria noastră şi avem şansa de a dialoga, de a ne spune părerea în mod liber, de a trage concluzii sau confuzii, fiecare după cum poate. Irosim aceste şanse atunci cînd, cu agresivitate verbală, purtînd războaie la care nu am fost chemaţi deviem direcţia discuţiilor dinspre esenţe şi subţiem consistenţa dialogului numai pentru a demonstra că suntem demni de ascultat. Cui prodest?

„Părerea mea” este că acum avem oportunitatea de a discuta într-adevăr la subiect şi esenţe. Părea mea este că din cauza faptului că vorbim doar ca să ne „aflăm în treabă” deviem spre neesenţial şi spre subiecte colaterale. Pe blogul lui Adi Vidu, din păcate, discuţia care începuse promiţător în jurul celor două programe, pardon, numai în dreptul uneia dintre ele, s-a blocat pentru că se discută o falsă problemă şi o discută cei care se află în treabă, nu cei care sapă şanţurile.

Este o falsă problemă pentru că nici unul dintre candidaţi nu pot schimba hotărîrea de la Deva. Modalitatea şi subiectele abordate arată clar că cei implicaţi în dialog nu prea cunosc statutul, job-description-ul preşedintelui, consiliului uniunii, conferinţei pastorale, congresului, nu prea doresc să se uite la argumentele din scripturi şi nici măcar la istoria recentă, dacă de cea mai veche facem abstracţie. Deci, dacă nici unul dintre programe nu spune mai mult decît că oricare dintre candidaţi va sprijini hotărîrea frăţietăţii, discutăm degeaba. Ne aflăm în treabă, ca să spunem aşa!

Apoi, mai interesant lucru decît acesta este că cei care nu sunt plăţiţi de biserici ca păstori, Silviu Tatu şi Adonis Vidu, sunt campionii argumentaţiilor prin care s-ar crea premisele unei situaţii în care ne-am putea imagina plata păstorilor de la stat. Eu şi Otniel Vereş, păstori în cultul baptist, spunem că nu avem nevoie de plata de la stat. În acest meci de „tenis la dublu” cum îi place să creadă lui Silviu Tatu (cum că Oti calchiază opiniile mele), doi suntem păstori, doi nu. Dar cei care nu sunt păstori încearcă să ne convingă că ne va fi mai bine dacă vom păstori în continuare Mireasa lui Cristos flirtînd cu Statul. Oare nu ar trebui întrebat şi pacientul? Oare nu ar trebui întrebat specialistul?

Nu vi se pare că iar dăm peste „aflarea în treabă” şi „datul cu părerea”? Mie da. Cu siguranţă există foarte multe chestiuni despre care cei doi respectabili teologi îşi pot exprima opiniile însă s-au trezit angajaţi într-o bătălie pe care, cu regret şi cu tristă anticipaţi o spun, o vor părăsi imediat ce nu mai prezintă interes electoral. Noi vom rămîne pe acelaşi teren, slujind aceleaşi biserici, plăţiţi, nădăjduim cu toată inima, din acelaşi buzunar al văduvei. Dacă văduva nu mai simte să pună cei doi bănuţi, atunci trebuie să ne mustre Domnul prin tirmiterea în pustie, să slujim înaintea corbilor.

vom reveni cu „deşteptăciunea la români!”

DEŞTEAPTĂ-TE ROMÂNE! Ne vom cînta imnul pînă vom vede în sfîrşit ceva schimbări!