Archive for aprilie 2007

h1

Poţi să vezi şi stelele pătrate…

aprilie 30, 2007

Uitaţi-vă la ASTA, dacă nu credeţi… . Da, poţi să vezi stele luminînd pătrat, stele roşii, dar este deja o evidenţă că norii de pe Saturn îşi păstrează forma hexagonală în mod misterios, iată AICI

La asta ce să mai zicem? Tot joc de lumini? Tot manipulare de lentile?

Mare-i puterea lui Dumnezeu, dar şi simţul umorului Său… De 20 de ani se chinuie savanţii să afle cum de se păstrează forma hexagonală a norilor lui Saturn, formă în care pot să încapă fix patru Pămînturi întregi. Acolo patru pămînturi ar forma un pătrat înscris în hexagonul buclucaş… 🙂

Nu trebuie să mă chinui prea mult să văd universul „în colţuri” de pe lume rotunjită… Perspectiva mi se dăruieşte singură, pe tavă…

h1

„Sînt frumos şi mă mai fac!”

aprilie 29, 2007

Tata socru.

Are 63 de ani.

Este încă un om frumos. Un exemplar superb. A fost petrolist, e tîmplar, şi marea lui dragoste sînt stupii cu albine. Înalt, solid, ochi albaştri. Zîmbeşte tot timpul. A crescut 10 copii. Anul trecut a rămas văduv după 38 de ani de căsătorie.

Una dintre fete i-a spus ca în regat „Mă, tată, eşti frumos!”

Răspunde „SÎNT FRUMOS ŞI MĂ MAI FAC!”

La fel răspunde la orice laudă şi cînd îi spui că e harnic, că e bun, că e tare.

Nu face caz de o falsă smerenie cum fac alţii: „Ehe, nu-i adevărat” sau chestii de-astea, dar gudurîndu-se pe dinlăuntru cum facem noi, majoritatea.

Acceptă aprecierea cu demnitate şi smerenia stă în faptul că tînjeşte după ce mai urmează „mă mai fac!”.

Asta îl ţine. Spiritul care nu se lasă pe tînjală, ci tînjeşte după mai mult. O dinamică şi forţă lăuntrică arzînd încă.

Majoritatea bătrînilor se înmoaie, mai ales după ce rămîn singuri. Nu mai urmează nimic. Spun „ehe, bă, tată, bă, ce ştiţi voi, pă vremea mea…” şi lăcrămează, oftînd.

23-septembrie.jpg

Nu! Pentru el încă mai urmează… „Mă mai fac” Este încă tînăr pe dinăuntru şi asta dă pe dinafară. La fel cu hărnicia, cu duhovnicia, cu toate.

N-am întîlnit om mai cuminte şi cu minte ca el. Smerit, cumsecade şi la locul lui. De asta sună atît de natural în gura lui ceea ce în gura oricui altcuiva ar suna prost. Are o bucurie de dincolo de el însuşi pe care nici unul dintre necazurile care urmează creşterii celor 10 copii şi nici chiar moartea soţiei iubite n-a răpit-o.

De ce e aşa?

Într-unul dintre cele mai triste momente din viaţa lui l-am auzit zicînd: „Am avut preţ în ochii Domnului!”

Cea mai frumoasă poză pe care o avem cu el este una în care poartă o şapcă pe care scrie „FEELING GLAD ALL OVER…!”. Nu ştie engleză, habar n-avea ce scrie pe şapcă, dar e mai adevărat pentru el decît pentru oricine citeşte şi ştie „păsăreasca aia”.

feeling-good.jpg

h1

Din nou despre generatia katehontica!

aprilie 27, 2007

Adi Papahagi a fost la Emanuel! Bonom, aplecat spre dialog, seren, cu voce inceata si ridincind din cind in cind privirea din lap-top, ca un timid, ne-a delectat vorbind cu pornire de la Hesiod pina la Boethius despre Moira, Destin, Viata.

adrian-papahagi.jpg

A vorbit inalt, dar pe inteles, a vorbit bine informat stiintific, dar nu plictisitor. Ne-a delectat auzul cu pronuntarea in engleza veche (ar merita sa intre intr-o fonoteca de aur chestia asta). Greacă Veche, Latină, Engleză Veche, Franceză, Sanskrită, Germană … o latură a lui Adi, savantul. Smerit, cuminte, cumsecade.

Altă latură este cea a luptătorului, polemistului.

Iată un fragment, care arată această latură a lui Adrian, fragment reprodus cu acordul autorului şi pe care l-am recuperat cu ajutorul lui Daniel Stuparu din recenziile lui, merita citit în întregime şi promovat, transmis. Este un text programatic.

Citez din fragmentele recuperate de Stuparu (pe Adevarul literar si artistic sint decupate deja)

Read the rest of this entry ?

h1

Emoţionantă susţinere de doctorat la clasice!

aprilie 26, 2007

Mîine are loc un eveniment la care aş fi vrut să ajung.
Constantin Georgescu şi Teodor Georgescu sînt gemeni.

Sînt fiii profesorului drag, blîndul şi bunul nostru, Constant Georgescu, om de o fineţe de caracter deosebită şi bună cunoaştere de carte. Ne-a fost profesor.

Constantin are o teză excelentă. Teodor va urma cu susţinerea tezei sale în scurt timp.

Drama şi marea ironie stă în faptul că săptămîna trecută, cu numai cîteva zile înainte de a acest eveniment, profesorul nostru a încetat din viaţă şi n-a mai apucat să îi vadă pe nici unul dintre fii călcîndu-i pe urme atît de strălucit.

Mîine se vor vărsa lacrimi la catedra de clasice. Sigur! Ca la prima susţinere de după dispariţia unui alt profesor, Iancu Fischer.Nu-i aşa că este trist?

Nu-i aşa că este frumos? Amîndoi băieţii au urmat cariera tatălui lor. Un omagiu deosebit pentru un om deosebit.

h1

Băsescu tătucul

aprilie 23, 2007

Am votat Băsescu. Alternativa era catastrofică.

Sînt gata să port unul dintre celebrele tricouri „cetăţean suspendat” din cauza circului parlamentar.

Dar…

În urmă cu ceva ani unul dintre intelectualii foarte citaţi din România spunea că românii şi nu numai, majoritatea naţiunilor din Est au nevoie de „tătuci”, de lideri autoritari, charismatici, puternici, coloraţi în limbaj şi gesturi, genul care „stă cu poporu, bea ca poporu”. Noi nu sîntem cehi!

Poporul are nevoie de tătuci la care le poate ierta una alta, ieşirile în decor, inconsecvenţele. „E, bă, cam necrescut, dar e de-al nostru!”

Cei care au fost obişnuiţi cu Stalin sau Ceauşescu sînt de înţeles.

Ce mă deranjează totuşi este suportabilitatea prea mare a tinerilor care prin natură au un organ foarte sensibil faţă de ipocrizie şi minciună şi disponibilitatea prea mare la a se lăsa „duşi cu zăhărelu” că oricum „altul mai bun nu avem” şi „altfel nu se poate”. Ştim cu toţi că Politica n-a fost niciodată o mironosiţă neprihănită şi mai ştim că moralitatea politică în România este o construcţie oximoronică şi totuşi… întotdeauna am sperat, cu fiecare vot, că va veni o vindecare prin apariţia unor cavaleri ai transparenţei şi ai dreptului cuvînt. Am sperat că se vor ridica oameni pentru care DA-ul este DA şi NU-ul este NU. Alfel mai avem vreo şansă să ieşim din marasmul în care am intrat.

Despre ce este vorba? Nu s-a gîndit Băsescu destul la implicaţiile afirmaţiilor lui sau ne-a minţit în faţă? Prima este acceptabilă, a doua îmi dă fiori.

1. Băsescu trebuia să se gîndească mai bine, dacă a fost sincer, la declaraţia „în cinci minute îmi dau demisia”. În sfîrşit, asta i se poate ierta, dacă este bine motivată, explicată clar şi cere iertare public. Cred ca sînt ceva motive să se răzgîndească: ce spuneţi de modificarea legii referendumului prin ordonanţă de urgenţă?

2. Dacă s-a gîndit bine, atunci a fost o cacialma, în traducere liberă, minciună.

Susţinerea aproape necondiţionată a unor tineri faţă de Băsescu şi uşurinţa pe care o manifestă în a trece peste episodul „şmecheriei” cu promisiunea încălcată, merită să ne dea fiori reci. Nu din cauza lui Băsescu, ci din cauza tinerilor. Faptul că situaţia tensionată din ţară le amorţeşte simţul autenticităţii şi al dreptăţii, asta este de grijă.

Să însemne asta că şi tinerii au nevoie de un tătuc? Sînt atît de disperaţi şi ei că sînt gata să înghită orice alunecare în imoralitate şi compromis, fie acestea într-o situaţie aproape imposibilă în care soluţiile normale sînt greu de găsit?

Probabil este nevoie de un tătuc puternic cu un asemenea parlament şi într-o asemenea conspiraţie a relelor.

Dacă nu putem fără tătuci, oare n-ar trebui să fim un pic mai aspri cu tătucul pe care îl avem spre a-l încuraja la o altfel de luptă. Un pic mai altfel decît şleahta care azi spune Da şi mîine Ba.

Cum vom vota la referendum? Ca în cazul Vadim Tudor contra lui Iliescu, probabil. Un rău mai mic împotriva unui rău mai mare.

Un tătuc este de preferat unei găşti.

Dar un tătuc hotărît care ştie ce face şi ce spune şi un tătuc onest al cărui Da este Da este de preferat unui tătuc şmecher. Oare va învăţa tătucu ceva din asta? Dar populaţia?

h1

Despre generaţia katehontică

aprilie 21, 2007

Citiţi un AICI articol foarte interesant al lui Daniel Stuparu despre generaţia katehontică, termen lansat de Adrian Papahagi în Adevarul literar si artistic, din 27 mai 2006 apoi nr. 821 / 3 iunie 2006, cu doua precizări.

Iată şi articolele la care face referire autorul. Andrei Cornea şi Mihail Neamţu.

h1

Adrian Papahagi la Oradea in 24 aprilie!

aprilie 21, 2007

 

 

 

În data de 24 aprilie, la ora 12.00-13.30, în Capela Mare

a Universităţii Emanuel din Oradea

 

“Otrava filozofilor”, sau despre destin si providenta

de la Platon la Carolingieni

 

boethius-consolatio-1.jpg

Dr Adrian Papahagi
Univ. Babes-Bolyai, Cluj
Fellow, New Europe College, Bucuresti

Read the rest of this entry ?

h1

Andrei Marga la Oradea in 25 aprilie!

aprilie 21, 2007

Prof. dr. Andrei Marga nu mai are nevoie de prezentări foarte detaliate. Fost ministru al învăţămîntului, fost rector al Universităţii Babeş Bolyai din Cluj, actualmente, preşedintele Consiliului academic al aceleiaşi universităţi, autor cu numeroase contribuţii, cărţi şi articole referitoare la filozofia modernă şi postmodernă, profesorul Andrei Marga

andrei_marga.jpg

va susţine în data de 25 APRILIE, la ora 15.30 o conferinţă publică intitulată

Aspecte ale teologiei şi filozofiei lui Joseph Ratzinger

(Papa Benedict al XVI-lea).

Read the rest of this entry ?

h1

Tulburător!

aprilie 20, 2007

Astăzi, căutînd după Bibliotecar, am dat peste articolul tradus de domnul Daniel Stuparu

Cu acceptul dînsului, reiau acest articol care ne îndreaptă spre o problemă care se pare că „a fost lăsată baltă”. Ce a făcut Gunter Grass este o lecţie pentru fiecare dintre „foşti”. Se pare că fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi decît fiii Luminii.

Ciudat sau providenţial? Această lectură a coincis cu prima vizită a mamei la noi după publicarea buclucaşului meu articol.

Îi mulţumesc domnului Daniel Stuparu că ne-a dăruit mărturisirea lui Grass şi în limba română. Vă doresc o lectură cu mintea limpede!

Iată aici articolul, la acest LINK sau la ACESTA

sau

De ce rup tăcerea după şaizeci de ani

Pentru prima oară după mai bine de şaizeci de ani, Günter Grass vorbeşte despre apartenenţa sa la Waffen-SS. Pe când avea doar cincisprezece ani, s-a prezentat de bună voie ca „tânăr Hitler” la submarine, iar la şaptesprezece a fost încorporat, venind de la locul de muncă la divizia „Frundsberg”, parte componentă a Waffen-SS. În cartea sa memorialistică „La decojirea cepei”, Grass descrie copilăria sa în Danzig, ultimele săptămâni de război ca soldat, în care a fost la un pas de moarte, prizonieratul de război şi perioada bulversată de după.

Read the rest of this entry ?

h1

Ce se face cu mazărea?

aprilie 20, 2007

Altă întrebare a lui Naum. În timp ce tocmai mîncam mazăre.

Pentru că era evident că nu un răspuns evident aşteaptă copilul, i-am spus:

Mazărea era folosită în poveşti la testat prinţesele.

Se punea 1, 5 sau 9 boabe de mazăre. Peste ele se puneau perne. De obicei 9 perne moi.

Peste aceste perne era invitată să stea prinţesa potenţial impostoare. Dacă simţea boabele de mazăre prin perne, atunci era cu adevarat prinţesă pentru că era destul de simandicoasă.

Mazărea este cel mai bun test pentru prinţese.

mazarea.jpg

Dar…

Pe Cafeneaua.com Intruder, repovestind „Prinţesa şi bobul de mazăre” a lui Andersen pune o întrebare foarte adîncă: „care-i bobul tău de mazăre”, „Cum va dati seama ce este un om, cu adevarat?…Dupa ce cunoasteti ca nu minte, ca nu fura si nu fuge cu „rata-n gura?” 🙂 Cum „cantariti” persoanele din jur, prietenii, amicii, cunostintele intamplatoare?…Va dati seama imediat sau va trebuie zile, luni si ani?…Dupa ce cunoasteti ca X sau Y este (sau nu) un escroc, un inoportunist, un om sincer sau mincinos, etc? Care-i bobul vostru de mazare?”

h1

Eminescu este cel mai mare 245111!

aprilie 19, 2007

N-am nimic cu matematicienii. Am prieteni matematicieni. Iubesc matematica. Din cînd în cînd aş face, aşa ca gimnastică a minţii, integrale.

Dar…

am o problemă atunci cînd se încearcă schimbarea numelor în numere. Dumnezeu a NUMIT împreună cu Adam animalele, iar după ce a căzut lumea, le-a NUMĂRAT la intrarea în Corabie cu Noe. În lumea antică numerele erau tot din litere, de fapt, altfel de nume.

După răscumpărare, Dumnezeu îşi cheamă oile PE NUME, Diavolul le dă un NUMĂR între 6 (sex, în latină, ce ciudat, nu?) şi pînă la 666666666666.

Am o problemă cînd se trece de la NUME, care ne dă identitate şi care este relaţional, spre NUMĂR care şterge feţele şi creează relaţii doar în excell-uri, în statistici, în computere.

De ce o fi trebuit să fie inventariate profesiile în felul ăsta? Unde mai este respectul pentru preot şi învăţător cînd le transformi în numere şi de ce profesiile legistlatorilor trebuie să înceapă cu 1 iar ale celor de la „munca de jos” cu 9 (933009 operator umplere recipiente GPL)? Cum îi mai spun eu copilului că toate muncile sînt respectabile, dacă le pui numere?

Cum îl mai învăţ că nu este nici o problemă să ai diplome şi să munceşti în grădină, dacă asta găseşti de lucru, că este o profesie nobilă, „că şi Adam a muncit grădina” dacă plasezi meseria asta la 8 sau la 9. Da tîmplar, ca Isus? Da cioban ca Moise? Vă spun eu acum, am ghidul. Isus este 742201 (tâmplar universal), ce bine că pentru Tîmplarul Universului nu au numere!!! 🙂 . Moise este 612101 (cioban).

Dar este şi pentru preoţi, pastori, şi pentru profesori, pentru orice. Ba chiar şi poeţii au numere. Eminescu este cel mai mare 245111 naţional al nostru.

Citiţi mai departe. Curat meşteşug de prostire. Asta-i treabă drăcească: schimarea numelor în numere. Nu aşa au făcut şi cu evreii, la Auschwitz?

Vezi LINKU şi citeşte. Este foarte instructiv şi distractiv.

Read the rest of this entry ?

h1

Ana are prieteni!

aprilie 18, 2007

Ana a murit. Nu este o frază din clasa I cînd învăţam să scriem „Ana are mere”. Numele Anei era hiperutilizat în toate cărţuliile, de la Alfabetul acelor vremuri şi pînă la cursurile de retorică.

Ana a murit. DAr… Ana are prieteni. Aceasta este fraza pe care ar trebui să o punem în noile alfabetare. Orice blogger care nu ştie să scrie ar trebui să încerce să tasteze de mai multe ori „Ana are prieteni”.

316554211img.jpg

Dacă intraţi pe ACEST LINK veţi descoperi o lume fascinantă de adevăraţi prieteni. De invidiat Ana.

Citiţi comentariile şi posturile dinainte de ziua de 15. La vîrsta mea veţi zîmbi cu îngăduintă „Ehe, bă, tată, ce ştiţi voi!!!”.

Citiţi posturile de după ziua de 15.04.2007.

Am făcut armata, am crescut copii, am văzut destule şi totuşi îmi este imposibil să nu citesc cu lacrimi în ochi reacţiile unei comunităţi uimitoare. I-am iubit pe fiecare dintre cei care încă i-au mai scris Anei pe HI5 deşi este moartă. După „Virginia Tech” mai există lucruri foarte frumoase!

Cine spune că tinerii de azi sînt nesimţiţi? Ajunge să simtă fiorul morţii şi devin cei mai de nădejde prieteni. Continuaţi să scrieţi, dragii mei, continuaţi să scrieţi, chiar dacă Ana nu mai are claviatura calculatorului în faţă, continuaţi să scrieţi pentru cei care i-au fost apropiaţi. Vă rog eu din suflet din inima de tată de adolescentă! Acestea sînt florile noastre de biţi şi pixeli. Să folosim blestemăţiile astea de calculatoare şi pentru altceva decît …

h1

De ce în şcoli? De ce la Virginia Tech?

aprilie 17, 2007

M-am tot întrebat după masacrul de ieri de la Virginia Tech, masacru în care a murit unul dintre cei mai respectaţi profesori, român „de-al nostru” (evreu de origine):

De ce în şcoli?

De ce nu se duc în autogări, în gări, în aeropoarte? De ce astfel de evenimente se întîmplă mai ales în şcoli?

Două explicaţii îmi vin în minte, şi mi le permit, prima, pentru că lucrez într-o universitate. A doua o voi motiva la vreme. Vi le scriu acum, după o întîmplare recentă, una cu un student, alta cu un fost student.

1. Şcoala este o experienţă frustrantă. Orice experienţă educaţională serioasă are partea ei de durere, frustrare şi complex. „All education starts with forbidding” spunea Leo Baeck în Essence of Judaism. Orice proces educaţional începe cu interdicţii şi continuă cu umilinţă şi frustrare, vrei nu vrei. Numai că ucenicul postmodern nu mai doreşte să se lase ucenicit strîngînd din dinţi şi din pumni. Nu mai înjură profesorul printre dinţi, ci îşi ciupeşte profesoarele în clasă şi ameninţă profesorul cu dricul. Pe lîngă asta, invidia este la ea acasă în universităţi. Orgoliile rănite, mîndria zdrobită, ego-ul ferfeniţă.

gericault_invidia.jpg

Imagine: INVIDIA de Gerincault

Daţi-i o armă în mînă şi asta se întîmplă?

2. A doua explicaţie este de ordin mistic. Îmi veţi permite „deraierea”. Îmi este scuzabilă, de vreme ce sînt „faţă bisericească”.

Cred că Înşelătorul luptă împotriva Adevărului, tatăl minciunii, nenumitul şi de nenumit, ducă-s-ar pe pustii, luptă împotriva oricărui adevăr şi oricărei manifestări a acestuia. Legea lui Bernoulli sau legile fizicii newtoniene sînt parte din adevărurile lui Dumnezeu. Acestea ne arată felul în care Dumnezeu a întemeiat lumea. Universităţile ar trebui să se ocupă de găsirea căilor spre adevăr. Universităţile nu sînt decît nişte mari intersecţii semaforizate în drumul spre adevăr şi Adevăr. Nu sînt depozitarele adevărului. Atunci, cred eu, admit că s-ar putea să fie o prostie, Tatăl Minciunii are război deschis cu Adevărul şi cu toate manifestările adevărurilor. Din această pricină instituţiile sale preferate pentru atac sînt Biserica şi Universitatea.

Virginia Tech este o universitate bună. Deci foarte frustrantă.

Virginia Tech este o universitate, deci o intersecţie semaforizată spre adevărurile rostite de Dumnezeu la întemeierea lumii (mecanică generală, fizică, anatomie etc.).

Virginia Tech deci „merită” vendetta frustraţilor (în multe cazuri atacurile din liceele din statele unite au avut la rădăcină răzbunări asupra colegilor sau profesorilor), Virginia Tech trebuie să devină un loc nesigur pentru oricine este neliniştit în curiozitatea lui asupra lumii. Performanţa trebuie pedepsită de mediocru. Curiozitatea sănătoasă trebuie pedepsită de mincinos. Un motiv este pur sociologic, unul (dacă am dreptate) ţine de războiul nevăzut (deci, teologic). Probabil veţi fi de acord cu primul, veţi zîmbi pe sub mustăţi la al doilea. Pot să traiesc cu asta.

O universitate bună, un liceu bun, o instutiţie de cultură, un aşezămînt al adevărului vor fi atacate. Oare de aceea este atîta linişte în universităţile noastre?

mediocrity_quote-1.jpg

Sper să luăm seama pînă nu este prea tîrziu.

h1

Ce este un „telectual”?

aprilie 17, 2007

Cineva m-a întrebat, după ce a citit postul despre „bre”, ce este un „telectual”?

Foarte simplu.

Un „telectual” este o persoană care a terminat o facultate. O persoană care a terminat o facultate şi care citea. Asta este doar „genul proxim” – un telectual poate fi un fost intelectual o vreme, dar nu neapărat. Care-i „diferenţa specifică”? Încă un pic să zăbovim asupra istoriei şi exemplificărilor.

Dacă „telectualu” este mai în vîrstă de 40 de ani, pe vremea lui Ceauşescu cumpăra „cărţi la pachet”, că aşa era moda. Cumpăra Shogun la pachet cu Raportul la cel de-al XII-lea Congres, pentru „că colegele vorbesc în cancelarie despre Shogun şi trebuie să o am şi eu”. Nu prea a citit. Mama a trimis-o la facultate să se facă „intelectuală” ca să nu „muncească ca ea, de-aiurea! să stea ca o cucoană!” A cumpărat şi Dicţionarul Latin-Român al lui Guţu, „ca să aibe copiii” sau pentru că se potriveşe bine pe raftul de sus în bibliotecă. Din această cauză telectualii au cărţi pe care nu le-au deschis niciodată.

Acum diferenţa specifică: un „telectual” este o persoană care a terminat o facultate, dar nu mai citeşte. Poate, ziare. Toată cultura i se strînge între „9595” „Hotnews” şi „National Geographic”. Se uită la televizor sau citeşte ziarul electronic. Nu mai comentează cărţi în cancelarie, ci filme sau sport, televizat, se înţelege. De aceea se numeşte TELE-ctual. Dacă în cancelarie comentează telenovele, se numeşte TELE-ctuală.

sursa-metropotam.jpg

Se mai numeşte TELE-ctual şi intelectualul celebru „făcut” de televiziuni şi talk-show-uri, nu de cărţile scrise. El se numeşte tele-CTUAL, pentru că nu este altceva decît un OM ACTUAL, nici măcar „recent”. Este la modă, în actualitate. Participă la toate dezbaterile, indiferent de subiect, la toate prezentările de carte, de pictură, la vernisaje, la premiile UNITER, este un homo multiversalis. Poliglotul postmodern.

Telectual este şi cel care joacă rolul de intelectual în public, dar este un prefăcut. Dă sfaturi cu generozitate la toată naţiunea, este psihologul nostru de serviciu, este „dialoghistul” spilcuit care-i năşeşte pe toţi şi, mare mirare că nu şi-a găsit naşu pînă acu, este Liviu Mihaiu sau Andrei Gheorghe (ei formează două categorii pe care le umplu singuri). Vorbesc despre Eminescu, Wurbtrand, Bine, Rău sau Goethe cu aceeaşi uşurinţă ca despre cauciucuri. „E isteţi”, au charm, prezenţă scenică. Se descurcă. Iar cînd nu se mai descurcă vor prezenta Vremea sau vor vorbi singuri în faţa camerelor de luat vederi într-un fel de „Revista presei” pentru un „cuib de cuci”.

Telectualitaea este molipsitoare prin comparaţie cu autentica ştiinţă de carte, se molipseşte ca gripa. Telectualii formează telectuali. Se exprimă unii ca alţii. Se multiplică prin parazitaj. Gazda este virusată pentru cîţiva ani, după care, are impresia că ştie, că mai bine „vede filmu decît să citească cartea…”. E gata. Vindecarea este grea şi complicată. Prespune luciditatea şi, vorba unui scriior român „luciditatea este dureroasă”. Problema cu un telectual este că devine surd şi orb, nu mai recepţionează nimic. Nu-şi mai ascultă prietenii, nu îi mai intră nimic în minte. Rămîne doar cu nişte urme, cu nişte reflexe de gîndire care imită gîndirea adevărată, la fel ca la broasca căreia i se mişcă indepdent piciorul secţionat de corp pentru o vreme. Devine surd şi orb, dar nu mut. Este gălăgios. Trebuie să spună la toată lumea ceea ce oricum a văzut toată lumea, este o vistierie plină de „ştiaţi că… „. Ştie multe despre puţine lucruri, că „aşa a arătat la TV-u”.

Spuneţi-i, vă rog, că diazepanele şi extraveralele nu se mai dau în România decît cu reţetă. Vreţi să adoarmă repede? Daţi-i o carte în mînă!

PS.

Am mai găsit o explicaţie interesantă. ESte dată de Tuddan, pe forumul Realităţii TV,

„Potrivit principiului antonimiei, care e la moda acum in lumea politicii, de exemplu:
– incult – cult
– incapabil – capabil
rezulta urmatoarele:
intelectual – telectual
deci cetateanul Dan Voiculescu nefiind intelectual e un TELECTUAL q.e.d.”

Deci, cele două sînt antonime. Bravo, Tuddan. Eşti un intelectual.

h1

Mă, Bă, Fă, Bre!

aprilie 16, 2007

„Bă, băiatule, bă!” (regat)

„Ce faci, fă?” (regat)

„Făi fetico!” (exact aşa! „făi” – prahova, valea călugărească-tătaru)

„Ci faci, băi!” (mold, urban, Iaşi, pentru că rural este „Şi faşi, ăi sau uăi!”)

„Mă, copile!” sau „Măi! copile”

Interjecţiile, cel puţin aşa le clasează dicţionarele noastre, iată interjecţiile-particulă care dau culoarea uliţelor satelor noastre, autobuzelor de navetişti, apartamentelor de bloc, expresii ale familiarităţii în agresiune.

„Bă, hahalero!” cum sună în gura războinicului luminii? Îîîî?

jiji-razboinicu-luminii.jpg

De unde vin acestea?

Read the rest of this entry ?

h1

De ce nu spune românu „nu ştiu”?

aprilie 16, 2007

Pentru că nu poate.

Merg cu soţia şi copiii la Arieşeni. Nu-i nici un indicator spre Arieşeni, dar întrebăm pe „unul de-ai casei”pe şosele, un şofer de camion: „Bună ziua! Sănătate! Unde este drumul spre Arieşeni, domnu …”. Îşi dă şapca pe ochi, se scarpină la ceafă, are o clipă de cumpănă după care spune: „Mergeţi vreo 20 de km mai încolo şi mai întrebaţi…”. Am mers. Am întrebat. A trebuit să mă întorc cei 20 de km înapoi şi încă 5 pe lîngă ăştia ca să găsesc drumul, după ce am întrebat o femeie cu cărucior şi fără carnet.
Mă duc să o aştept pe mama în gară. Este în vîrstă, a venit cu ceialalţi nepoţi. Întreb pe „unul de-ai casei” unul dintre ciocănarii care verifică roţile la trenuri. Presupun că este cea mai indicată persoană să îmi spună cum ar trebui să fie aranjate vagoanele, cu numerele mici în spate sau în faţă ca să nu alergăm după tren, ca să nu se sperie mama că n-a aşteptat-o nimeni. „Unde sînt vagoanele cu numerele mici? În spate sau în faţă, domnu…”. Are o clipă de cumpănă…dar nu poate să admită că este incompetent în dreptul întrebării, trebuie să se exprime, că doar „este de-al casei”. Îmi spune „E bine…. cam pe unde staţi dvs. pe aici e bine…”.

Am alergat pe lîngă tren.

Read the rest of this entry ?

h1

Iata un subiect „de aflare in treaba”!

aprilie 14, 2007

Iata cu adevarat un subiect de discutie care exemplifica cel mai bine”aflarea in treaba” şi „dat cu părerea” sau poate că „lăsatul baltă”?
Este subiectul lansat la discutie publica pentru luna aprilie de ziarul care nu publica nici drept la replica, nu informeaza despre schimbarile din cadrul comitetului redactional, asa cum se face în presa civilizată, ziarul Santinela. Acelaşi ziar publică însă, în unul dintre primele numere, lista cu cei care garantează prin numele lor seriozitatea ziarului, dar, la retragerea acestora, cu scrisoare sau fără, tace mîlc. Caută contaminarea de respectul care stă în dreptul unor persoane, dar, după trecerea în registrul bălăcărelii, doreşte să păstreze miresmele bune lăsate în urmă de aceştia.

Acesta este ziarul „care este”. Santinela există. Atît. Am luat la cunoştinţă. Dacă însă ar fi să ne luăm după cineva care face astfel de topuri, atunci este „dezamăgirea sezonului”. Păcat. Santinela ar fi putut fi un ziar adevărat. Primul de după 89. Se pare însă că şi Santinela şi-a ales un alt drum, să se înscrie în lista tot mai lungă a comportamentelor specific naţionale „aflare în treabă”, „dat cu părerea” şi „lăsat baltă”. Cu alte cuvinte, mult zgomot pentru nimic. „S-a scremut muntele şi a născut un şoarece”.

Asa suna anuntul de chemare la discutii:

„Santinela din luna aprilie va dezbate

PUTEREA SI AUTORITATEA BISERICII CONTEMPORANE

Va invitam sa va exprimati opiniile.”

Sa vedem cum ar suna opiniile pe aceasta tema. Se dezbate? Unde? Dacă da, de către cine? De enoriaşi, de foşti enoriaşi, de viitori enoriaşi, de potrivnicii Bisericii, de prieteni, de pricepuţi, de nepricepuţi, de zăbavnici? Despre care biserică este vorba? de Biserică, de biserică, de biserici, de Biserica?

S-ar putea sa am eu deformaţii profesionale (adica trebuie sa definim exact despre ce este vorba), dar se pare ca cei care au lansat subiectul nu au minima disciplina de circumscriere a unui subiect de discutie. Şi acest lucru se poate învăţa, dar cei de la Santinela nu fac diferenţa dintre amatorism şi diletantism. Amatorul este cel care plăteşte preţul pentru a face ceva cu dragoste şi respect pentru cele de care se apucă. Dilentantul nu are nici un fel de respect pentru obiectul preocupărilor sale şi, ca urmare, nici nu depune vreun efort pentru a se perfecţiona. El pur si simplu „se află în treabă”. Acum cînd blogurile şi site-urile pot face din oricine un jurnalist, suntem invadaţi de diletantismul de cel mai prost gust, fiecare crede că poate discuta în orice context, cu oricine, despre orice, în orice termeni. Halal democraţie! Să ne trăiască!

Dar să revenim la discuţia lunii, iată că mîine-poimîine trece luna şi nu am „tras confuziile” asupra subiectului: deci – „puterea şi autoritatea Bisericii contemporane”. Aşteptăm cu nerăbdare concluziile acestui sobor virtual, conclav ad-hoc.

Mă tot întreb însă ce discutie poate fi in jurul unui subiect in dreptul căruia ştim deja concluziile: „Matei 16:18 Şi Eu …..voi zidi Biserica Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.

Dar să presupunem că vom dori să discutăm lucrurile din perspectivă socială, sociologică, nu biblică, nu teologică, sau mai ştiu eu din ce perspectivă.

Le dorim mult spor celor care doresc sa îşi „dea cu părerea” asupra puterii care, autorităţii (peste ce?) şi a „bisericii contemporane” (???). Ce bine că nu doare cînd „dai cu părerea”! Ar fi pline spitalele de loviţi şi lumea n-ar mai înceta din strigăt.

Probabil în aprilie anul viitor vom avea o dezbatere despre „influenţa şi ubicuitatea Duhului Sfînt”, sperăm să discutăm vîrtos şi despre, de ce nu, „eternitatea Tatălui” sau dacă Evangheliile sunt despre Cristos sau numai despre Isus. Ce-ar fi dacă am relua puţin discuţiile, măcar pentru şase luni ca să egalăm un record istoric, subiectul privitor la „dumnezeirea lui Cristos” sau „uniunea ipostatică”? Cineva ar putea propune, de ce nu, subiectul la care nu s-a ajuns încă la o concluzie temeinică: „dacă intră o muscă în undelemn sfinţit, ce se întîmplă, se sfinţeşte musca sau se spurcă undelemnul?”. De ce nu şi următoarea temă de gîndire: „oare cîţi îngeri pot încăpea pe un vîrf de ac? Unul sau 1001?”

Afirmaţiile tautologice de genul „unde este multă lume este şi aglomeraţie” şi genul de analize „deep insight into the obvious”, cum ironic spunea Colin Gunton cînd se spunea cîte o trăznaie de genul ăsta… (sic! „O. Yes! Interesting! Interesting! A deep insight into the obvious”), acest gen de afirmaţii şi analize ne cotropesc acum cînd „ţara arde”.

Ne aduceţi cumva nişte găleţi, că piepteni avem destui!

PS.

Mi s-a promis „Ai grijă, vei fi monitorizat oră de oră şi cu atenţie!”. Slava Domnului! Asta ne ţine smeriţi. Dar am şi eu o întrebare: „pe monitori, cine îi monitoritează?”

Aşa de mult mi-a plăcut, bănuiţi că nu sunt obiectiv ca profesor de latină, dar aşa de mult mi-a plăcut citatul „Quis custodiet ipsos custodes?” aflat la sfîrşitul scrisorii cuiva, chiar dacă este greşit atribuită lui Platon. De fapt este a lui Iuvenal, Satira a VI-a, parcăl! Platon a scris în greacă. Nu ştia latină. Oricum, îi iubesc pe cei care folosesc latina şi dacă sunt acuzaţi că sunt snobi. Rămîne problema: „Deci pe păzitori, cine îi păzeşte?”

 

Păcat! Santiela ar fi putut deveni un ziar bun „un proiect remarcabil, unic în spaţiul evanghelic” cu „rubrici conduse de oameni capabili”, cum spunea chiar cineva care a fost implicat în proiect. Am privit cu mare speranţă. Odată compromis un brand-name, nu se mai poate face nimic fără o „naştere din nou”. Păcat că cei de la Santinela au compromis nu numai numele, ci şi ideea. Îndrăznim totuşi să privim cu nestinsă nădejde la vremea cînd vom avea şi noi un ziar serios al evanghelicilor. Reviste avem destule. Să ne trăiască!

„Nu treziţi totuşi cătana aia care doarme-n post?”

„Aaaa, nu-i soldat? E doar un copil care se joacă de-a armata?”

„Bine! aaa adică nu e bine, e rău! că induce în oroare!”

h1

Cartenstein update! Eu zic totuşi că draperia…

aprilie 13, 2007

Prietenul meu, D.F., mi-a adus aminte de o imagine extraordinară şi care merită comentată. Cineva spunea că ar trebui să ne uităm, la fel ca şi la imaginea răstignirii, la degete.

giussepe-arcimboldo-the-librarian-1566-3.jpg

Este tabloul unui cubist „avant la lettre” :)), Giuseppe Archimboldo, Bibliotecarul. Este ulei pe pînză, circa 1566.

Iată şi sculptura realizată după pictură

mc_ar03bibliothekar.jpg

Unde este perdeaua-pelerină însculptură?

Oare nu asta este una dintre cheile fundamentale de interpretare, draperia de stofă grea, care vine de sus, în falduri, şi pe care o bănuim şi de întunecimea din tablou, care îl aruncă pe acest Cartenştain nici afară, dar nici înăuntru cu totul?

Nasul, ochii, degetele, nu, probabil draperia ar trebui să ne dea de gîndit.

Uneori ce este în spate, în al doilea plan, ne ajută mai mult să înţelegem decît ceea ce este bătător la ochi, în prim plan, degetele-semne de carte.

h1

Cartenstein

aprilie 12, 2007

De 20 de ani, cu cel mai bun prieten, S., lucrăm la o listă de 300 de cărţi care ar trebui citite pînă la 36 de ani. De ce pînă la 36? În alt post despre asta.

Ni s-a părut o idee genialissima la vremea respectivă. Am lucrat cu foarte mult entuziam şi era cît pe ce să ne oprim pe la 1000 de cărţi. De ce nu 1001 de cărţi? Fiecare de citit într-o noapte… :), ca în „Romanul adolescentului miop”

Nici acum nu strică lista respectivă. O revedem cu alţi ochi „După 20 de ani”. Este bună pentru complexat snobi :)), pe de o parte, dar poate fi o foarte bună busolă pentru cei care doresc să se orienteze în oceanul de cărţi. Studenţii îmi cer cu insistenţă lista care te poate trimite drept la balamuc în fiecare an. Îi înţeleg, mai ales acum după ce liceul românesc degenerează pe zi ce trece şi se continuă obiceiul oribil cu dictatul comentariilor la Literatura. O ascund cu încăpăţînare încă. De ce? Trebuie o avertizare: o astfel de listă este o sabie cu două tăişuri. Are o parte bună şi una otrăvită.

Am numit-o pentru o vreme „lista de formare culturală”. Prietenul meu o numeşte „ex cathedra verbi”, eu o numesc „Cartenstein„. Nu lista este o creatie artificială care se poate întoarce împotriva celui ce se joacă printre cărţi. O astfel de listă te poate amăgi şi te poate transforma chiar pe tine într-un fel de „Frankestein cultural”, un mort-viu, care pare bine informat, pronunţă tot felul de nume celebre cu infatuare, dar, de fapt, nu ştie nimic . Ce mă distrez cînd unii pronunţă cu afectare în vreun compartiment de tren cuvîntul postmodernism, dîndu-şi ochii peste cap şi culegînd admiraţiile din preajmă „băiat deştept, bre”!

al-frankenstein-sursa-samablog.jpg

Iată-l pe Cartenştain. Este intelectălăul! Are şi ochelari. Sunt falşi şi ei, au dioptrii 0, şi-a pus ochelarii doar ca să „pară mai intelectual”. Snobul desăvîrşit. Un fals. Un „om-ne-om”, un „citit”, dar nu „cultivat”. Cineva spunea: „cultura este ceea ce rămîne după ce vom fi uitat totul”. Cartenstein este snobul care pronunţă toate numele mari aproape corect, ştie multe lucuri despre tot felul de nimicuri, se plimbă printre cărţi, dar nu le poate integra în viaţa lui, este informat, dar nu s-a format lăuntric. Îţi poate reda istoria fiecărui roman, dar nu poate face critica. Are nevoie permanent de citate din critica literară pentru că „stomacul” nu i s-a învăţat să digere lucrurile tari. Române bădăran şi după ce „şi-a lărgit orizontul cultural”. Cartenstein citeşte degeaba. De fapt, da, el numai citeşte, nu lecturează, face recunoaşteri de semne şi lexeme, dar nu transformă în el hrana pentru minte. Despre asta mai pe larg, altă dată. Oricum, ţineţi minte avertismentul: o listă de formare culturală te poate transforma într-un colecţionar de cărţi, într-un devorator de pagini, într-un maniac al cititului, dar nu într-un om de cultură.

carte-barnes-and-nobles.jpg

Deci, lista ar fi bună, dar cu primejdii. Unde, dar, găsim o astfel de listă? Internetul geme, este plin. Găseşti primele 100, primele 200 etc. Nu mă obosesc să dau link-urile, un google serios şi găsiţi singuri. Alta este chestiunea care doare.

Problema pe care o întîmpină cititorul cu adevărat înfometat de cultivare este sita de criterii după care sînt selectate cărţile cu pricina: cele mai citite? cele mai cumpărate? cele votate de scriitorii din 24 de ţări? cele mai civilizate ţări? cele votate pe bloguri? cele votate de academii? recomandările unor profesori de literatură de la universităţi celebre? lista lui Pruteanu? lista de pe Guardian? cele mai editate în multiple ediţii? cele recomandate de Steinhardt? cartile care au creat probleme majore, acele „turning points” in cultura? sau cele care au creat mode? cele care mi-au impresionat mie copilaria? cele care i-au impresionat lui Eliade copilăria? Români? Punem şi români? Numai literatura în engleză? Cîţi pot citi Tolstoi în rusă? Pot pune preferinţele mele? Ce spune „gura lumii” că este cel mai bun? Numai cele dintr-o anumită colecţie? Cele care au primit premiul Nobel pentru literatură? Pun cele importante, ca Rabelais, chiar dacă nu îmi place, dar a avut impact în literatura universală, la fel ca şi Balzac? Dar Ilf şi Petrov? Cum face casă bună cu Erasmus şi a sa Laus Stultiae! Ţinem cont şi de viaţa autorilor? Dacă au fost cuminţi sau nu? Da, Oscar Wilde? Se poate filtra pe epoci, pe curente? Cum te descurci în muntele de cărţi?

carl_spitzweg_021.jpg

O listă de formare culturală te îndreaptă într-o anume direcţie. Întrebarea mea este ce vrei să te faci? Citeşti otova, la rînd, totul? Poţi să faci o salată de cărţi în care să amesteci Capitalul lui Marx cu Filocalia? Se înţelege că încă din primii ani am eliminat, deşi în multe dintre aceste liste se găsesc la loc de cinste, porcăriile lui Petronius şi Decameronul şi Gargantua şi Pantagruel? Dacă este listă de formare, listă de formare de gust trebuie să fie, nu un istoric al excreţiilor culturii universale, nu trebuie să fie nici măcar o antologie istorică a literaturii.

Aha, cu siguranţă nu trebuie să lipsească un platon, un aristotel, un exupery, un dante, Pascal, Cervantes, Swift, ce să mai spunem de Biblie care este in capul listei? Se poate fără Ioan Scărarul? Cum să te consideri „ştiut” fără Hesiod şi Homer?

Să fie o listă pe autori? Dar autorii nu sunt consecvenţi în scriitură, nu merită citită orice carte a cuiva? Cea mai bună? Cum stabileşti?

În sfîrşit, lucrăm intens la criterii, dar voi ne puteţi ajuta. Pentru folosul tuturor este. Tocmai am împlinit vîrsta la care nu mai trebuie să citesc nimic, după Pruteanu, ;)), glumesc.

Lista capătă finalmente contur. Sper să o putem dărui cu drag tuturor în curînd. Să umblaţi cu ea în buzunar şi nu cumva să vă apucaţi să o luaţi în serios şi să o parcurgeţi carte după carte. Oricum nu recomandăm nimănui să se apuce să citească după listă. VA deveni un Cartenstein. Duce curat la balamuc. Îmi plac hărţile, mă uit pe ele, dar nu ca să merg pe toate drumurile desenate acolo. Luaţi lista care este iar în durerile facerii ca pe o hartă, dar alegeţi-vă singuri drumul.

Sugestii, Reclamaţii?

h1

„A lăsa baltă!”

aprilie 11, 2007

Balta stă. Balta se învecheşte. Balta seacă. Balta pute.

9925_groapa_cetatea_de_balta.jpg

Balta nu e lac. Lacul se împrospătează dinlăuntru. Lacul este taciturn şi profund. Limpede în liniştea lui. Experimentează hesychia, liniştea nevălurită.

turtuhaesti1-sursa-dan-cilan.jpg

Balta nu e rîu. Rîul este impetuos, maiestuos. Cîntă în registru de bas-bariton.

rfndtji5mzquslbh.jpg

Balta nu este cascadă. Viguroasă, veşnic curgătoare, penetrantă şi spectaculoasă. Cascada este zgomotoasă şi periculoasă, este între şoaptă şi strigăt răguşit.

cascada-spanzurata-susa-fotomagazin.jpg

Balta este mică, stătută, adunată din zoaie şi mîloasă. Balta face cele mai zgomotoase broaşte.

Read the rest of this entry ?

h1

Se poate trece pe sub curcubeu….?

aprilie 9, 2007

A doua zi de Paşti. Am ieşit cu bine din sărbătoare. Ne întoarcem spre Vest, de la parohie spre locuinţă. Soarele apune.

Fiului meu, Naum, i se pare că vede curcubeul. Mă întreabă:

curcubeul-meu-de-acasa.jpg

– Tată, dacă ne-am lua viteză mai mare, am putea trece pe sub curcubeu…

– Nu, i-am răspuns.

– De ce? …. De ce nu am putea să ne apropiem de el şi să trecem ca pe sub o poartă? Ca pe sub un pod? De ce?

……..

Nu am ştiut să îi răspund. Mă puteţi ajuta?

h1

Învierea este acolo…

aprilie 8, 2007

 

În tabloul lui Memling referitor la săptămîna Adventului şi Triumful Domnului undeva, în toată istoria grafică a acestui extraordinar tablou este ascunsă învierea Domnului… Să o căutăm. Ea se descoperă, la fel ca în Evanghelie, celui ce caută cu sîrg şi celui ce crede cu putere…

Click pe imagine ca să o vezi în detaliu

adventandtriumphofchrist-byhansmemling1480.jpg

h1

Crucificari!

aprilie 7, 2007

Domnul a fost pus pe cruce.

În artă a fost privit din diferite perspective.

grunewald-isenheim-altar.jpg

 

Piesa lui Matthias Grunewald, Crucificarea din Altarul de la Isenheim ne prezintă un Cristos dramatic, înconjurat de o durere strigată, aproape de isterie. Ioan Botezătorul, în mod simbolic este şi el acolo, arată spre Miel cu miel alături. Ioan şi Mariile gesticulînd larg, sunt prezenţi în atitudini grave. Interesant este studiul degetelor. De la degetele Crucificatului, index-ul lui Ioan la mîinile împreunate ale Maicii, degetele împreunate, dar răsfirate ale celeilalte Marii şi palmele exagerat de groase ale lui Ioan.

Read the rest of this entry ?

h1

Scrisoarea a II-a

aprilie 7, 2007

SMS: „Sunt grăbit, este o urgenţă. Trece timpul lor de sărbătoare şi am văzut că nu prea ai făcut mare lucru…

Deci, te rog să te uiţi în sertarul din dreapta şi să citeşti scrisoarea a II-a.”

Scrisoarea a II-a

„Dragul” meu cirac,

Read the rest of this entry ?

h1

Ea este Naghi Floare sau Mariut Floarea sau Nagy Virag

aprilie 6, 2007

Naghi Floare (fostă Mariuţ Floare, devenită Nagy Virag) din Mărtihaz la 93 de ani recita psalmi.

A fost o femeie mică de statură, plină de viaţă, cu o minte ageră şi foarte cuminte, dar care a făcut o faptă demnă de memoria noastră, gest de iubire şi credincioşie care nu trebuie să scape amintirilor colective.

nagy-virag-mariut-floare.jpg

Prin 1944 află că soţul i-a fost împuşcat. Se suie în căruţă, se duce în Ungaria, la groapa comună. Dezgroapă, munceşte să scoată cadavrele dintre care să îşi recunoască bărbatul. Îl vede „Era încă mîndru roziu”, numai în jurul împuşcăturii din frunte începuse să se strice. Îşi aşează mortul în căruţă, îl aduce acasă, îl plînge aşa cum trebuie plîns iubitul şi îl îngroapă aşa cum trebuie îngropaţi cei dragi. Nu s-a mai căsătorit şi a crescut copiii pentru Domnul.

Aştia sunt oamenii pe care merită să ni-i amintim.

Îi mulţumesc lui Liviu Naghi, nepotul ei, care mi-a spus această frumoasă istorie care merită transformată într-un film.

%d blogeri au apreciat: