Scrisorile lui Scaraotchi

Scaraotchi este reprezentarea autohtona a lui Zgindarila. Are peste 40 de numiri, porecle, expresii eufemistice în limba română (vezi orice DEX sau DS). Este încornoratul, necuratul, dar şi tartorul, împeliţátul, nefârtátul, pârdálnicul (probabil o metateză de la prădalnic), proclétul (cel care vine în locul? Cui trebuie să vină? Vin duhuri în loc de Duhul?), vicleánul, cel-de-pe-comoáră, cel-din-báltă, ducă-se-pe-pustíi, ucigă-l-crúcea, ucigă-l-toáca, săcrétul (şi al cărui nume trebuie ţinut secret), năpústul, spurcátu, şeitán, şótca, ucigán, bédă, bénga, naiba, carcandílă, sarsán, scalói, şlactráfu, împiedicătórul, nepriitórul.

 

Michiduţă, ucenicul lui, este aghiuţă, nichipércea, pârlea, sarsaílă mai este numit mititélul, sótea (cel care face şotii), hâdáche (cu siguranţă nu vine de la headache J, ci de la hidos )

În dreptul fiecărui nume s-ar putea face o teză de licenţă, cu toatele ar ieşi o teză de doctorat. Devine interesant studiul familiarismelor de care se bucură cel ce nu trebuie numit între romani. Diavolii nu trebuie numiţi, nu trebuie invocaţi, dar trebuie deconspirate, aduse în lumină lucrăturile lor.

 

 

 

 

Zgindarila este domn. Este englez. Are aplecări spre retorică, este rafinat, are o intuiţie fină a psihologiei umane, îşi permite o echilibristică a vicleniei subtile. Zgîndărilă este un şiret educat, stilat, răbdător. Este harnic şi ordonat. Umorul lui este fin şi plin de aluzii. Ironia îi este acidă, dar cu multe ascunsuri. Îşi doseşte cu grijă simţămintele. Chiar dacă se mînie, nu se dă pe faţă. Strînge din dinţi şi din pumni şi pregăteşte cu grijă şi cu mare talent de strateg reacţia. Este un fitilist. Umblă cu bîrfa şi zvonul. Urăşte zîmbind. Este chiar bonom şi sub masca bonomiei zgîndăreşte conflictele. Zgîndărilă este de la oraş. Are apucături de domn, dar este natural în toate amabilităţile. Este „ca acasă” şi „la bal şi la spital”, şi pe scara blocului şi în disputele din guvern. Participă şi la vernisaje, aşa cum îl găseşti ascuns şi în cearta dintre vecini pentru locurile de parcare din spatele blocului. Zgîndărilă este urban. Metrodiabolic.

Scaraoţchi este specialist în români şi românism. Este mai puţin cultivat, mai dintr-o bucată. Nu le spune pe ocolite, este mai din topor şi mai direct. Este descris foarte bine de Creangă şi Caragiale.

Scaraoţchi este şmecher. Viclenia sa este instinctivă, brutală. Este haotic şi impetuos, nu harnic. Este hîtru, are umorul gros. Cînd se mînie este isteric. Loveşte, ţipă, strigă, urlă. Rage. Scaraoţchi este caraghios cînd este rău şi tot timpul este rău. Scaraoţchi este crescut la tîrlă, dar s-a orăşenit şi el şi îşi neagă provenienţa rurală. Este un parvenit şi doreşte să se ajungă cu orice preţ. A ajuns cu greu aşa de jos în ierarhie (ierarhia lor este invers, cu cît eşti mai la talpa iadului cu atît eşti mai bine) şi acum a devenit activistul perfect pentru că vrea să se menţină jos şi să ajungă şi mai jos. Drept urmare face tot posibilul să fie remarcat. Din acest motiv îi scrie lui Michiduţă, ucenicul său cam delăsător şi leneş.

Michiduţă este cam împiedicat şi a întîrziat în facerea răului. Îi trebuie sfaturi la începutu carierei lui de „mic diversionist”.

Orice diavol (diabolos în greacă înseamnă cel care risipeşte, împrăştie, desparte, de la verbul dia-ballo, a arunca în două părţi, a rupe în două etc.) îşi începe cariera ca mic diversionist. Pînă să ajungi la performanţa de a rupe ceva trebuie să începi prin a devia. Devierea este prima mişcare de începător a oricărui încornorat şi împieliţat. Lucrările diavoleşti autentice se sfîrşesc în ură, învrăjbire, despărţire. Drăcoveniile sunt doar nişte abateri, loviri în lateral, hărţuiri, la fel ca în basmele lui Creangă atunci cînd lui Păcală sau lui Dănile Prepeleac aghiuţă îi scoate cuiul de la roata carului. Ciuda şi năduful, obida şi scîrba sunt roadele acestor lucrături zavistnice.

 

Mîine: Scrisoarea I