Mă, Bă, Fă, Bre!

„Bă, băiatule, bă!” (regat)

„Ce faci, fă?” (regat)

„Făi fetico!” (exact aşa! „făi” – prahova, valea călugărească-tătaru)

„Ci faci, băi!” (mold, urban, Iaşi, pentru că rural este „Şi faşi, ăi sau uăi!”)

„Mă, copile!” sau „Măi! copile”

Interjecţiile, cel puţin aşa le clasează dicţionarele noastre, iată interjecţiile-particulă care dau culoarea uliţelor satelor noastre, autobuzelor de navetişti, apartamentelor de bloc, expresii ale familiarităţii în agresiune.

„Bă, hahalero!” cum sună în gura războinicului luminii? Îîîî?

De unde vin acestea?

De ce nu spune românu „nu ştiu”?

Pentru că nu poate.

Merg cu soţia şi copiii la Arieşeni. Nu-i nici un indicator spre Arieşeni, dar întrebăm pe „unul de-ai casei”pe şosele, un şofer de camion: „Bună ziua! Sănătate! Unde este drumul spre Arieşeni, domnu …”. Îşi dă şapca pe ochi, se scarpină la ceafă, are o clipă de cumpănă după care spune: „Mergeţi vreo 20 de km mai încolo şi mai întrebaţi…”. Am mers. Am întrebat. A trebuit să mă întorc cei 20 de km înapoi şi încă 5 pe lîngă ăştia ca să găsesc drumul, după ce am întrebat o femeie cu cărucior şi fără carnet.
Mă duc să o aştept pe mama în gară. Este în vîrstă, a venit cu ceialalţi nepoţi. Întreb pe „unul de-ai casei” unul dintre ciocănarii care verifică roţile la trenuri. Presupun că este cea mai indicată persoană să îmi spună cum ar trebui să fie aranjate vagoanele, cu numerele mici în spate sau în faţă ca să nu alergăm după tren, ca să nu se sperie mama că n-a aşteptat-o nimeni. „Unde sînt vagoanele cu numerele mici? În spate sau în faţă, domnu…”. Are o clipă de cumpănă…dar nu poate să admită că este incompetent în dreptul întrebării, trebuie să se exprime, că doar „este de-al casei”. Îmi spune „E bine…. cam pe unde staţi dvs. pe aici e bine…”.

Am alergat pe lîngă tren.