h1

Tulburător!

aprilie 20, 2007

Astăzi, căutînd după Bibliotecar, am dat peste articolul tradus de domnul Daniel Stuparu

Cu acceptul dînsului, reiau acest articol care ne îndreaptă spre o problemă care se pare că „a fost lăsată baltă”. Ce a făcut Gunter Grass este o lecţie pentru fiecare dintre „foşti”. Se pare că fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi decît fiii Luminii.

Ciudat sau providenţial? Această lectură a coincis cu prima vizită a mamei la noi după publicarea buclucaşului meu articol.

Îi mulţumesc domnului Daniel Stuparu că ne-a dăruit mărturisirea lui Grass şi în limba română. Vă doresc o lectură cu mintea limpede!

Iată aici articolul, la acest LINK sau la ACESTA

sau

De ce rup tăcerea după şaizeci de ani

Pentru prima oară după mai bine de şaizeci de ani, Günter Grass vorbeşte despre apartenenţa sa la Waffen-SS. Pe când avea doar cincisprezece ani, s-a prezentat de bună voie ca „tânăr Hitler” la submarine, iar la şaptesprezece a fost încorporat, venind de la locul de muncă la divizia „Frundsberg”, parte componentă a Waffen-SS. În cartea sa memorialistică „La decojirea cepei”, Grass descrie copilăria sa în Danzig, ultimele săptămâni de război ca soldat, în care a fost la un pas de moarte, prizonieratul de război şi perioada bulversată de după.

Cartea Dv. de memorii poartă titlul „La decojirea cepei”. Ce legătură are aceasta cu ceapa?

Trebuia să găsesc o formă corespunzătoare pentru această carte, asta a fost cel mai dificil. E un truism faptul că propriile noastre amintiri, propriile imagini despre sine pot fi înşelătoare şi adesea chiar sunt. De obicei ne place să cosmetizăm lucrurile sau să dramatizăm, şi în felul acesta evenimentele capătă adesea un caracter anecdotic. Toate aceste lucruri, adică chiar şi îndoielnicul pe care îl presupune evocarea oricăror amintiri, voiam să îl surprind şi să îl evidenţiez de la bun început chiar şi la nivel de formă. De aici, povestea cu ceapa. La decojirea cepei, adică la scris, cu fiecare strat, cu fiecare aserţiune, lucrurile devin mai clare, mai lizibile, şi lucruri ce păreau uitate sunt reînsufleţite.

Ce v-a îndemnat să vă scrieţi memoriile?

Nu vreau să spun că a fost o naştere dificilă, dar a fost necesar să înving anumite porniri potrivnice înainte de a începe, pentru că, principial, sunt împotriva autobiografiilor. Multe asemenea autobiografii încearcă să dea de înţeles cititorului că anumite lucruri au fost aşa şi nu altfel. Eu voiam să structurez acest lucru la un mod ceva mai transparent, motiv pentru care forma pe care a luat-o această carte e atât de importantă.

Cartea Dv. se întoarce înapoi până la anii copilăriei. Dar nu începe cu cele mai îndepărtate amintiri, ci cu momentul în care aveaţi deja vreo doisprezece ani, cu declanşarea războiului. De ce aţi ales tocmai această cezură?

Războiul este punctul central, cel care dă aici perspectiva. El datează sfârşitul copilăriei mele, pentru că o dată cu începerea războiului pentru prima oară lucrurile din afară au ajuns să afecteze familiile în chiar miezul lor. Unchiul meu, care lucra la poşta poloneză, a dispărut dintr-o dată din viaţa noastră, nu ne mai vizita, noi nu ne mai jucam cu copii lui. Apoi am aflat că fusese împuşcat în baza legii marţiale. Rudele pomoranice ale mamei care veneau des pe la noi dintr-o dată nu au mai fost de văzut. Abia în anii târzii de război s-a întors mătuşa, aducând câte ceva de la fermă şi luând petrol de la noi. Aşa ceva nu primea la ţară, datorită strâmtorării. Aşa am avut ocazia să reluăm anumite relaţii de familie. Dar la început părinţii mei au abordat cu o doză de oportunism situaţia…

Ştim că Dv. căutaţi imboldul pentru memoriile şi temperamentul Dv. de povestitor în afară. Ceapa sau chihlimbarul de pe coasta Dv. mult iubită a Mării Baltice v-a ajutat în acest sens. Nu există o arhivă de familie pornind de la care să puteţi crea?

Ca şi copil fugitiv – am aproape optzeci de ani şi încă mă numesc un copil fugitiv – nu aveam nimic. În carte fac referire la faptul că colegi de-ai mei care au crescut pe marginea lacului Bodensee sau în Nürnberg au încă carnetele lor de şcoală şi tot felul de lucruri de pe vremea aceea. Eu nu mai am nimic. Totul a dispărut. Doar câteva fotografii pe care le-a putut salva mama mea, asta e tot. Am fost aşadar într-o situaţie dezavantajată, care la scris se poate transforma însă într-un avantaj.

Printre comorile pierdute ale copilăriei Dv. se numără şi manuscrisul primului Dv. roman.

Da, era vorba de un roman istoric, a cărui acţiune avea loc în secolul XIII, în perioada regatelor interstatale, a lipsei unui împărat, a unor vremuri cumplite. Era vremea curţilor de judecată şi de pedeapsă secrete, imperiul Staufer se prăbuşea, moartea şi diavolul îşi făceau de cap. Dar nu m-am descurcat prea bine cu personajele mele, aşa încât până la sfârşitul primului capitol toţi erau morţi. Şi din acel punct nu a mai existat o urmare. De acolo însă am învăţat să administrez în mod mai inteligent chestiunea personajelor. Tulla Pokriefke şi Oskar Matzerath supravieţuiseră primelor ieşiri la rampă şi au putut astfel reapărea în cărţi ulterioare.

Aţi afirmat în mod repetat faptul că abia mea culpa lui Baldur von Schirach din Nürnberg v-a putut convinge că germanii au fot totuşi vinovaţi de genocid. Dar acum vorbiţi pentru prima oară şi în mod cu totul surprinzător despre faptul că aţi fost membru Waffen-SS. De ce abia acum?

Pentru mine a fost o povară. Tăcerea mea de-a lungul acestor ani este unul din motivele pentru care am scris această carte. Această mărturisire trebuia să iasă în sfârşit la iveală…

Ce s-a întâmplat cu Dv. aţi putut aprecia desigur abia când aţi ajuns la unitatea Dv. Sau v-aţi putut da seama de acest lucru deja pornind de la ordinul de încorporare?

Chestiunea asta îmi este neclară, pentru că nu mai ştiu exact cum era: putea acest lucru fi recunoscut la ordinul de încorporare pornind de la antet sau de la gradul celui care semnase? Sau am observat asta abia când am ajuns la Dresda? Nu mai îmi amintesc.

Aţi discutat pe atunci cu camarazii Dv. ce însemna să fii de fapt înrolat în Waffen-SS? Era asta o temă de discuţie printre tinerii care se găseau acolo îngrămădiţi laolaltă?

La unitate era cam aşa cum am descris eu aceste lucruri în carte: dur. Nu era nimic altceva acolo. Problema era: cum mă descurc eu în situaţia asta? Acolo m-am îmbolnăvit de gălbinare, ceea ce a durat doar câteva săptămâni. Apoi a urmat din nou disciplina cazonă şi o insuficientă formare cu dispozitive învechite. – Oricum cartea trebuia scrisă.

Dar nu era necesar să scrieţi cartea. Nimeni nu vă putea obliga.

E vorba de o obligaţie interioară, care m-a determinat să fac asta.

De ce v-aţi înrolat voluntar în Forţele de Apărare?

Pentru mine a fost vorba în primul rând de un fel de escapism. Voiam să scap de strâmtoare, de familie. Voiam să termin cu asta, si de aceea m-am înrolat. Şi asta e o treabă ciudată: m-am înrolat la 15 ani şi apoi am uitat chestiunea ca fapt concret. Aşa li s-a întâmplat multora din generaţia mea: eram angajaţi în câmpul muncii, şi dintr-o dată, un an mai târziu, ne-am trezit cu ordinul de încorporare pe masă. Şi apoi am observat probabil abia la Dresda că era vorba de Waffen-SS.

Aţi avut pe atunci un sentiment de vină din pricina asta?

În acea perioadă? Nu. Mai târziu însă acest sentiment de vină m-a împovărat. Întotdeauna era legat de întrebarea: oare nu ai fi putut recunoaşte pe atunci ce se întâmpla cu tine şi în jurul tău?

Sunteţi unul dintre primii membri ai generaţiei Dv. care s-a pronunţat deschis cu privire la seductibilitatea acesteia şi aţi fost întotdeauna foarte deschis cu privire la istoria germană. Din această pricină aţi fost adeseori atacat.

Da, avem până în ziua de azi atâţia luptători de rezistenţă, că începi să te miri cum de a putut ajunge la putere Hitler. Dar aş vrea să mă mai întorc odată în anii cincizeci ca să vă explic atitudinea mea atunci când am început să lucrez la Toba de tinichea. Ce se întâmplase anterior, în 1945, a acţionat ca eşec, nu era capitularea necondiţionată. La modul eufemistic, s-a zis că în Germania s-a făcut întuneric. S-a pus problema ca şi cum bietul popor german ar fi fost sedus de către o ceată de indivizi tenebroşi. Iar asta nu e corect. Ca şi copil am văzut cu ochi mei cum se întâmpla totul la lumina zilei. Şi anume cu entuziasm şi încurajare. Bineînţeles că şi prin propagandă şi manipulare, cu siguranţă. În ce priveşte tineretul, mulţi erau de-a dreptul entuziaşti pe atunci. Cauzele acelei entuziasm voiam să le elucidez încă de pe atunci, când am scris Toba de tinichea, ca şi acum, o jumătate de veac mai târziu…

© Frankfurter Allgemeine Zeitung, 12.08.2006

Traducere din limba germană de Daniel Stuparu

One comment

  1. […] Şi mai tulburător July 7th, 2007 În urmă cu ceva timp, cînd a apărut postul Tulburător, am scris acest post. L-am ţinut pe privat, pentru că era aproape de Congres şi am dorit să nu […]



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: