Slobozenia de la Slobozia de Argeş – Episodul 2

„EPISODUL 2: 21 APRILIE 2007
Pe 21 aprilie aprilie barbatii din biserica din Pitesti ne-am apucat de constructia bisericii din Slobozia. Vestea s-a raspandit ca fulgerul. Preotii au inceput sa treaca nervosi la deal si la vale de nenumarate ori. Au inceput sa sune la episcopie, sa intervina si sa faca ceva pentru a stopa constructia bisericii.

Marturia o am de la vanzatoarele unui magazin de vis-a vis, unde preotii au intrat sa vada mai bine lucrarea noastra (magazinul are si etaj).

Duminica care a urmat, in repetate randuri, in timpul slujbei, preotul Jianu Ionel a instigat

oamenii sa intre pe proprietatea noastra sa surpe temelia si sa dea foc la materiale, pentru ca aceasta este biserica satanei.”

Pastor Corneliu Peleaşe

Excelent articol al Ioanei Costa despre Doom!

Iată link-ul promis către articolul Ioanei Costa despre Dicţionarul Orto….

Textul este scurt, dar dens şi doamna Costa este o excelentă cercetătoare. Eu aş crede-o pe cuvînt, credeţi-mă…

Citez:

„DOOM 2005: este, in perspectiva, cea mai buna arma impotriva ortografiei noi, cu toate ca nu asta e intentia. Silabatia naturala pe care o accepta se va intoarce impotriva grafiei pozitionalo-etimologice impuse de Academie! Explicatia povestii o gasesti (fara violenta) in http://convorbiri-literare.dntis.ro/COSTAiul6.html.”

Poate, aşa cum spunea dînsa recent, în felul acesta „mai oprim sminteala din jur”, măcar la cuvinte, dacă altfel nu putem…

Să vedeţi ce comedii mai editează academia română. Fiica mea este complet bulversată de indicaţiunile preţioase sosite de la nivel înalt pentru examenul de capacitate „cum scriem cum vorbim?”. Prost, dacă ne luăm după academie.

Gravă încălcare a drepturilor omului la Slobozia de Argeş!!!

Pastorul Pelease relatează despre o gravă încălcare a drepturilor omului la Slobozia de Argeş.

Ce s-a întîmplat?

Aşa cum ne-a venit documentul din partea pastorului Corneliu Peleaşe, aşa îl vom prezenta, fragmentat, în episoade, cu detaliile pe care le-a inserat dînsul.

Pastorul Peleaşe este un om extraordinar, din cîte l-am cunoscut, care s-a luptat eroic cu boala în ultimi ani. Acum îi este dat să îşi apere turma mica. Merită să ascultaţi mărturia acestui om dăruit de Dumnezeu cu multe daruri şi dăruit lui Dumnezeu în sluijre.

Este făcut dintr-un material care nu se mai fabrică. Greu de intimidat, greu de doborît, incomod pentru ierarhii de toate felurile. Un om care înfruntă cu deosebit curaj şi confruntă pe faţă. Mi-a făcut plăcere să stăm la telefon aseară pentru aproape jumătate de oră despre acestea şi multe altele.

Evenimentele relatate de dînsul fac parte dintr-o serie de agresiuni şi încălcări ale drepturilor unor credincioşi baptişti, evenimente care au cunoscut apogeul în data de 26 mai a.c.

Din păcate, datorită disperării (vom explica la vreme de ce este fratele fără prea multe nădejdi în autorităţile omeneşti), pastorul apelează la mijloacele moderne de comunicare, iată că de astă dată, ale veştilor proaste. Blogul este unul dintre aceste mijloace.

Oricum la Slobozia nu este slobozenie.

Slobozia 1.

Pastorul Peleaşe:

„Va voi face istoricul persecutiei detaliat, prezentandu-va episoadele cele mai semnificative, iar din ele d-voastra sa retineti doar ceea ce are relevanta la forurile la care veti trimite materialul. Fac precizarea ca tot ce scriu s-a intamplat intocmai si la nevoie se poate proba cu martori.

Intai de toate va prezint cateva date generale:
-localitatea Slobozia este pozitionata in sudul judetului Arges la 65 de Km de Pitesti
-nr de locuitori : 6 000
-din 1998 functineaza Biserica misiune Bunavestire, filiala a bisericii baptiste Pitesti.
– biserica functioneaza in baza unei Autorizatii de biserica misiune.
Am inceput cu 4 credinciosi. Acum sunt 14 credinciosi.
-Pe o raza de 30-40 km nu exista nici o biserica evanghelica.

Episodul 1: septembrie 2006.

In luna august 2006, biserica din Pitesti a depus documentatia pentru eliberarea autorizatiei de constructie pentru un locas de inchinare in localitatea Slobozia. La inceputul lunii sept 2006, primarul comunei, d-l profesor Nitu Alexandru, mi-a comunicat telefonic ca s-a aflat despre demersul nostru, si intr-una din bisericile ortodoxe din comuna, prin preotul JIANU IONEL, s-a pornit o campanie de denigrare si instigare a oamenilor impotriva baptistilor. In slujbele publice, preotul ii numea pe cei 14 baptisti din comuna, rataciti, soli ai satanei, secta pagana, sectanti platiti de americani, tradatori de neam etc.

D-l primar mi-a sugerat ca in aceste conditii de tensiune iscate in comuna,ar fi intelept ca eu sa vin intr-o sedinta a consiliului local si sa motivez cererea pentru locasul de inchinare, dar in acelasi timp sa explic si cine sunt baptistii, crezul lor, diferentele intre baptisti si ortodocsi.

Dansul mi-a promis ca la aceasta sedinta vor fi doar 13 consilieri si cu mine. Am convenit impreuna data la care sa ne intalnim, si am procedat intocmai. Numai ca la data fixata, in loc de 13 consilieri am gasit in fata primariei si pe cei 7 preoti ortodocsi din bisericile din comuna, impreuna cu un grup de aproximativ 130-150 de oameni, extrem de agitati si de vocali.

Am intrat in sala de consiliu,s-a stabilit presedintele de zi (un om care a dovedit o conduita exemplara), secretarul de zi (mama preotului Jianu !!!) ordinea de zi, etc. Dupa prezentarile de rigoare s-a dat intaietate la cuvant bisericii ortodoxe, prin preotul JIANU IONEL care timp de 15 minute s-a lansat intr-o tirada de acuzatii dintre care cele mai grave au fost ca:

-baptistii sunt o secta pagana care nu are de a face cu credinta si cu Dumnezeu si care trebuie impiedicata cu orice pret sa intre in comuna ;
– locul unde baptistii vor sa-si construiasca biserica este ales strategic (intre o gradinita si o scoala), pt a fura sufletele copiilor,de aceea toti parintii sa lupte prin toate mijloacele si sa impiedice aparitia acestei biserici.
-baptistii din comuna sunt niste tradatori care si-au vandut sufletul pt dolarii americanilor.

Dupa aceste acuze grave, preotul JIANU IONEL a cerut imperativ ca toti consilierii locali sa voteze la vedere in privinta autorizatiei de constructie. Presedintele de zi insa i-a spus ca votul va fi secret. In momentul acela s-a iscat un adevarat vacarm. Preotul Jianu si multimea a inceput sa strige si sa acuze ca si consilierii ar fi fost mituiti sa-si tradeze credinta, etc.Presedintele insa a fost ferm.

Cand mi s-a dat cuvantul, am dat binete, am binecuvantat asistenta, m-am prezentat ca absolvent al Univiversăţii Bucuresti, felul în care am ajuns sa slujesc la Slobozia, am prezentat documente oficiale prin care se atesta ca baptistii sunt un Cult recunoscut in Romania, am inmanat celor ce au vrut sa primeasca si cateva exemplare cu marturisirea de credinta a Cultului nostru prin care sa vada ca avem de a face cu credinta si cu Dumnezeu.
Peste mine a inceput sa strige preotul Jianu Ionel si multi din cei ce il insoteau, de ce nu tinem tainele, de ce nu ne inchinam la icoane, de ce nu ii lasam pe ei in credinta lor etc.Am cerut permisiunea sa lamurim problema pe baza Scripturii.Drept urmare am scos biblia ortodoxa (pe care o port totdeauna cu mine), si i-am cerut preotului Jianu sa faca acelasi lucru. Mi-a raspuns ca nu o are la el. L-am rugat sa ceara de la unul din colegii lui.

Niciunul nu avea Biblie! Raspunsul a fost socant: „noi nu avem biblie, avem alte carti„. Am replicat ca nu este normal sa nu avem cu noi cartea de capatai a Bisericii! Totul a devenit din nou un vacarm.
Pe acest fond s-a ridicat primarul si a rostit aceste cuvinte:”Cand veniti la primarie cu doleantele dumneaavoastră, eu nu va primesc ca tigani sau romani, baptisti sau ortodocşi, ci va primesc in calitate de cetateni. Si eu sunt chemat sa va rezolv problemele nu in functie de etnie sau religie, ci potrivit cu legile tarii. Drept pt care va informez ca acest Cult este recunoscut in Romania, se bucura de toate drepturile, cererea lor este legala, drept pentru care Consiliul local va elibera autorizatia de Constructie. Eu am ramas uluit de atitudinea lui, dar in acelasi timp s-a dezlantuit infernul. Multimea s-a intaratat din nou, mai ales preotul Jianu, care a inceput sa-l ameninte ca va plati pentru asta si ca nu va mai fi primar. El si colegii lui vor indemna oamenii sa nu-l mai voteze in noul mandat pt ca a tradat biserica ortodoxa, ca a fost cumparat,etc.

In aceasta atmosfera s-a incheiat sedinta.
Primarul s-a tinut de cuvant.Dar si preotul Jianu.Vreme de saptamani l-a infierat in slujbele de la biserica.
Lucrurile s-au linistit treptat pana cand a aparut :

EPISODUL 2: 21 APRILIE 2007

despre asta mîine!

Unde să găsesc eu oile care „vihăiesc”, fraţilor???

Nu ştim! N-avem! Numai oi care fac Beee! Beee! Adică, transliterat, betha eta eta eta, numai de alea am văzut. Oile sînt cele mai sincere, neideologizabile, aşa „proaste” cum sînt ele.

În toată disputa asta cu privire la pastorul Wurbrandt, cineva mi-a scris în privat şi mi-a repetat că sunt eretic oricum, chiar dacă Dorin n-are dreptate şi s-a cam făcut de rîs.

Am răspuns prin cuvintele Avvei din Patericul egiptean: „nemernic de harul Lui, da; nepocăit, da; necurat cu faptele şi gîndul, da, dar eretic nu sînt” (parafrazez)

„Dar de ce credeţi că sînt eretic?” am întrebat curios ca să îmi cunosc „dosarul”.

Răspunsul a venit peste mine cu o greutate de grindă: „Pentru că spuneţi Isus cu un singur I, care înseamnă „măgar” şi nu Iisus, cu doi de I, şi pentru că nu aveţi biblia cu cruce.”

Ok.

Eu unul m-am săturat să explic fiecăruia în parte că asta este una dintre chestiunile care pot fi puse într-o antologie a ignoranţei, opunînd cunoaşterea tradiţiei, alegînd-o pe cea din urmă la un loc cu ignoranţa.

Spiritul protestant respectă Tradiţia, cu T mare, adăugîndu-i cunoaşterea înduhovnicită, nu sterila cercetare fără rost şi nici nu admite vîrtejul de cuvinte nefolositoare, acuzaţii şi jigniri.

Să vedem deci cum stă problema.

1. mai întîi aş dori ca să îmi trimită cineva o copie xerox, un pdf, orice găsiţi a vreunei pagini de dicţionar în care ceva de genul „isus” să însemne ce spun oponenţii mei. Sînt gata să pun acel fragment în ramă în biroul meu să mă uit tot timpul la el ca la o rară descoperire, ca la un rar trofeu. S-ar putea sa existe pe undeva aşa ceva, eu unul n-am găsit încă.

2. Si acum va redau un articolaş … micutel.

Erasmus a fost oricum mai învăţat decît Reuchlin. O demonstrează scrierea sa Despre pronunţarea corectă a limbii latine şi a celei greceşti.

Citiţi mai jos…

Comunicatul EBF despre alegerea noii conduceri a Cultului Baptist

Iată comunicatul EBF (European Baptist Federation) despre ce s-a întîmplat la Cluj şi despre alegerea preşedintelui, Dr. Otniel Bunaciu, şi a noii conduceri a Cultului Creştin Baptist din România.

„Mare-i grădina lui Dumnezeu şi totuşi mulţi au sărit gardul!”

Mare-i grădina Domnului!

Foarte mare, dar nu atît să îi cuprindă şi pe eretici care spun că este oribil să crezi că Dumnezeu l-a dat pe Fiul său ca să moară pe cruce pentru păcatele lumii, pentru preoţi care practică abuzul sexual, pentru episcopi femei care apără căsătoriile homosexuale, pentru un episcop homosexual, care crede că Isus a fost gay, dacă a avut un ucenic preaiubit etc.

Mare-i grădina Domnului, dar nu chiar atît de mare …

Ce caută Andra la teologie… pentru azi?

Multe lucruri bune şi de folos pentru suflet am găsit pe site-ul preotului Picioruş. De obicei aşa se întîmpla.

Zilele trecute, oripilat, o găsesc acolo pe Andra. Am comentat atunci, dar părintele nu le-a postat. E dreptul dînsului, după cum prea des ne-a repetat. Îi voi urma sfatul să postez pe propriul site comentariile stîrnite:

– Mi se pare mie sau linia melodică, un pic schimbată la ritm şi cu tot felul de coloratură, este un calc după Amazing Grace? aşa un pic.
– Ce caută atîtea glissando-uri şi atîtea coloratură vocală pe timp şi măsură?E şi asta un altfel de lăutărie. Aura Urziceanu era altceva. S-o încurajăm! Îmi pare rău că şi acest comentariu va ajuta la frecventarea dînsei pe you tube!

– Dacă abuzul de „uuuuhuuu”, „eeeheee” şi „”iiiihiiii” şi „oooooo” trădează prostul gust muzical (al cîntăreţei, al compozitorului), nici scenograful nu stă mai bine la capitolul ăsta (vezi decorurile şi toaletele cîntăreţei, la ce-o fi trebuit să schimbe patru), iar gesturile senzuale şi unduirile şi mîngîierile de sine au loc probabil prin barurile de noapte ale oraşelor mari, atunci începem să ne îndoim că bunul gust al ascultătorului va fi cumva în felul acesta educat.

Chiar, oare ce caută acolo, Andra?

Da comentariile din subtitrare – o dulceaţă (mai ales minutul 1.07)? Da versurile Andrei, profunde!

Deci, să promovăm muzica bună şi bunul gust!!!

Muzica bună pentru mîine! Atomic TV!

PS.

Părinţii deşertului şi toţi ceilalţi despre care vorbeşte preotul Dorin drept exemple de duhovnicie, dacă ar fi nimerit într-un loc în care să se unduie o dalilă ca Andra ar fi fugit, ascultînd sfatul apostolului „fugi de poftele tinereţii”, ca neprihănitul Iosif ar fi fugit, iar Maria Egipteanca, recunoscînd că încă o mai chinuie patimile şi la bătrîneţea îmbunătăţită în posturi, nici în amintire şi închipuire nu şi-ar mai fi lăsat imaginile din locurile de pierzanie. Dacă sînt ordodocşi, ochii trebuie îndreptaţi spre icoanele-ferestre ale cerului, nicicum spre carne. Să luăm exemplul lor! Acolo ar fi văzut ei demonii, nu la prize şi şuruburi. Dacă Andra „în noapte se trezeşte”, noi sîntem chemaţi să fim „fii ai zilei şi Luminii”.

PPS.

Trist să vedem că cel mai căutat post de pe „teologie pentru azi”, astăzi a fost „Andra – „Un ocean de-ai fi!”. Păcat că prea scurtul şi neispiratul cîntec este numai o băltoacă. Ce mai este de demonstrat? Că lumea e în căutare de teologie sănătoasă sau de andrele cum au mai fost? Hai, părinte, să nu mai încurcăm borcanele! Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Acu ştiu o nouă metodă de a ieşi din fibrilaţii…

Din fibrilaţii se poate ieşi chimic sau cu defribrilatorul.

Chimic este mai lung, dar mai uşor. 600 mg de soluţie care îţi umple trupul şi ieşi. Defibrilatorul (chestia aia electrică pe care o vedeţi în filme cu doi „papuci”) opreşte inima pentru a o porni iar (cu puţin noroc). Este ca resetarea prin scoaterea din priză a unui computer :).

Ieri… cald. Aerul condiţionat mergea, dar ineficient. Simt că începe iar. Unde să fug? Sînt pe platformă. De spital şi perfuzii nu mai am chef. Abia am scăpat şi am rămas cu vînătăi peste tot.

Mi-am adus aminte brusc de un lucru pe care îl citisem mai demult în Pelerinul rus. Nimic original. Puţine cunoştinţe de atletism, anatomie şi patristică ajută. Nu-i yoga, nici arte marţiale, deşi s-ar putea să mă acuzaţi de astea, pentru că unii dintre voi ştiu că am gustat şi din „salata” asta.

Nimic original. E biblic (rugăciunea vameşului din Luca 18:13) şi se întîmplă de cîteva sute de ani. Cine citeşte înţelege! E un crez, o mărturisire, o rugăciune…

Am început să spun rar pe inspiraţie:

„Doamne, Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu…” (cînd inspiri spui numai lucruri bune, nu?)

Apoi pe expiraţie

„… ai milă de mine, păcătosul!” (cînd expiri, numai cele despre tine, adică rele, nu?)

6 timpi la inspiraţie, 4 timpi la expiraţie.

Pe lîngă avantajul de a muri rugîndu-te, dacă tot e să mori, pe lîngă binecuvîntarea de a te putea ruga neîncetat (şi culmea, te poţi gîndi şi la alte lucruri, la discursurile care se ţineau, la ce se va întîmpla după, la toată lumea care îşi face vînt cu programul…), produci o oxigenare forţată a întregului organism (creierul şi inima, cele mai importante), din cauza inspiraţiei pe 6 timpi şi expiraţiei pe 4. Inspiri mai mult, expiri mai puţin.

La cîteva rugăciuni… un oooftat luunng! Ai şi de ce! 🙂

O singură condiţie… să stai drept şi cu capul puţin aprecat, bărbia puţin spre piept.

Deci:

„Doamne 1 , Isuse 2 Cristoase 3, Fiul 4 lui 5 Dumnezeu...6 ”

„… ai 1 milă 2 de mine 3 (prepoziţia aici se ia împreună, în prima frază trebuie să ne gîndim bine că este Fiul LUI Dumnezeu, de aceea este un timp în sine), păcătosul! 4”

Simplu! Nu? :). Totul s-a înseninat. Am ieşit din palpitaţiile care prevesteau ceva rău, am mai rezistat la condus şi o recepţie…

Dacă sînteţi yoghini sau liber cugetători sau atei sau budhişti sau musulmani… nu ştiu, atunci la perfuzii şi defibrilator! 🙂

Duminica în spital! Liturghia tăcerii.

Duminica asta este chinuitoare. Ştiu fiecare moment al slujbei. Ştiu tot ce se întîmplă. Îmi ard călcîiele şi nu pot sta în salon.

Mare pedeapsă pentru un slujitor al bisericii să stea duminica în pijamale.

Am umblat în tot spitalul. Am găsit repede după sunet.

La etajul 7 se auzeau cîntările unei liturghii care se ţinea într-un spaţiu rezonant prea mic. Trei preoţi şi un hipodiacon slujeau practic într-o cămară, un fel de uscător adaptat prin picturi şi tot felul de obiecte bisericeşti să devină capelă de spital. Este singura. Aparţine confesiunii majoritare.

Fiind singurul care nu îmi făceam semnul crucii, am stîrnit curiozitatea unei persoane de lîngă mine.

„Dumneavoastră? De ce religie sînteţi?”

I-am spus.

„Şi, nu aveţi capelă în spital?”

„Nu, nu avem. Nici nu ne dă voie, că s-a încercat, dar nici n-avem nevoie…că noi credem că purtăm sufletele noastre ca într-un templu stricăcios, cum spune Apostolul, noi avem capelă peste tot, oricunde, în saloane, afară, în tramvaie, în camera de urgenţă, cam peste tot, aşa că nici nu mai cerem… Acu, după ce se termină slujba, eu mă duc la cameră şi continui …”

M-am oprit că îmi dădusem seama că era 11.15 şi reflexul de predicare tocmai se stîrnise. Era timpul slujbei la noi cînd trebuia să urc la amvon. M-am retras să nu deranjez prin şoaptele noastre slujba şi am plecat să fac o liturghie a tăcerii.

Măcar din cînd în cînd e bună!

Ar fi bine ca toţi slujitorii bisericii să petreacă măcar o duminică în spital, în pijamale, dezbrăcaţi de straiele oficiului preoţesc sau pastoral şi să facă măcar din cînd în cînd o liturghie a tăcerii.

Cuvîntul bun e ca o praştie! Trebuie să îl întinzi în tăcere ca să poată lovi bine în cuvîntare! Întinderea unei prăştii este totdeauna mai lungă decît zvîcnirea de o fărîmă de timp care azvîrle piatra din cauciuc.

SMURD, „Supărvaizăr? Ce-i aia?”

Am o admiraţie nouă pentru cei de la SMURD.

Nu-i invidiez pentru ce trebuie să facă cu acest „trup de moarte”, dar sînt oamenii care se întîlnesc cu viaţa aşa cum este cu rîsu-plînsu ei.

Doctoriţa care m-a luat în primire era deja de 10 ore în gardă. Se uita la monitoare şi îmi spunea: „hai, convertiţi-vă o dată!”. Mi-a venit să rîd. Eu eram cel cu convertirile…

N-a prea avut timp de cafele.

Lîngă mine a ajuns o tentativă de suicid. Plagă tăiată, spălături stomacale. O fetişcană care nici nu şi-a început prea bine viaţa. Era la a treia tentativă, cunoscută celor de acolo.

Apoi o doamnă al cărei puls o luase razna după ce o rudă i-a povestit un accident.

Un preinfarct al unui bătrîn de vreo 60 de ani pe care toată lumea încerca să îl convingă că e grav şi el voia să meargă pe picioare.

O embolie pulmonară.

O arteră tăiată şi puls 0.

Un motociclist în faţa căruia s-a proptit o dacie şi el a sărit drept în cap pe astfalt fără cască. Altul care spunea că se simte bine.

La un moment dat tragicul şi comicul se întîlneau în acelaşi spaţiu. În timp ce se făceau spălăturile stomacale ale tinerei, cu zgomotele specifice şi bulbucăriile vărsăturilor provocate, printre gemete, soferul Daciei era pus să alerge prin salon de poliţistul care venise să ia „probele” şi apoi trebuia să ţină mîinile sus.

Dialog între poliţist şi pacientul căzut în cap:

Poliţistul: „Dumneata ce meseria ai?” Dîndu-şi „caşcheta” jos.

Pacientul: „Supervaizăr”

Poliţistul: „Ce-i aia?”

PAcientul: „Un fel de manager”

Poliţistul: (Înjură cu nesaţ) … „Şi cum se scrie?”

Pacientul: „M-A-N-A-G-E-R”

Poliţistul: „Nu, aialaltă”

Pacientul: „S-U-P-E-R-V-I-S-OR”

Poliţistul: „M-ai lămurit, şi ce faci toată ziua?”

Pacientul: „Supraveghez!”

Poliţistul: „Ce supraveghezi?”

Pacientul: „Producţia!”

Poliţistul: (Înjură sistemul care permite unora să stea degeaba pe cînd alţii lucrează cu adevărat) „Unde?”

Pacientul: „La European Drinks!”

Poliţistul: „Păi, aşa spune, omule! Acuma ştiu! Spune unde lucrezi şi gata, am terminat (Înjură din nou în loc de punct final al conversaţiei)”

Doctoriţa se uită la mine: „Vă deranjează?”

„Nu, doamnă, nu mai am nevoie de televizor, văd că viaţa imită Divertis-ul”

„Aţi avut noroc, azi a fost o zi foarte liniştită la noi aici.”

E clar, dacă n-aş fi ajuns pastor, m-aş fi făcut medic la urgenţe. Acolo-i viaţă! Aşa cum este ea.

De ce scriu cu î din i şi nu cu â din a?

Am fost întrebat şi de studenţi şi de prieteni, corespondenţi, bloggări etc. De ce scriu aşa cum scriu? Mă dau mare? Ca să fiu şi eu ca Humanitasu? Nooo!

Explicaţiunea este mult mai simplă.

De-aia. C-a fost decizia unei academii de ruşine să se scrie aşa cum se scrie. Au decis că trecerea la î din i a fost o decizie stalinistă şi în încercarea glorioasă de a scăpa de sechelele comuniste au revenit la scrierea înterbelică. Ce bine ar fi să scăpăm aşa de uşor de cicatricile comuniste, schimbînd căciuliţele la litere!

Argumentele cele mai solide se găsesc în cartea domnului Stelian Dumistrăcel Lupta în jurul literei â şi demnitatea Academiei Române. Imperativele integrării culturale a tuturor românilor, Iaşi, autoeditare, 1993. Am avut onoarea să lucrez cu dînsul în practica studenţească din facultate la Institutul de lingvistică. Ştiut om!

S-a spus că trecem la scrierea care să arate originile noastre latineşti. Prostii!

Dacă ar fi fost aşa atunci rîu trebuie scris cu î din i, pentru că vine de la rivus, iar fântână, cu â din a, pentru că vine de la fontana. Pentru a putea scrie aşa trebuie să ştim carte, adică cel puţin la fel de bine latineşte ca Maiorescu.

Atunci decizia de rîs a academiei române a fost rodul unei bulibăşeli specific româneşti.

Au votat inginerii (fără nici un fel de lipsă de apreciere pentru profesia cu pricina). N-a votat nici un filolog. A fost un entuziasm postrevoluţionar care ne-a încurcat şi mai tare. Limba română are o scriere fonetică şi scrierea urmează evoluţia limbii, nu arată originile ei.

Ce să mai spunem?

Mai trebuie vreun argument că academia este de rîs?

Iată-l.

Azi pe Hotnews a apărut o chestie dură de tot. Îi mulţumim doamnei Mihaela pentru sesizare!

Se referă la indicaţiile de publicare pentru manuscrise editate de forul cu pricina.

Iată ce a găsit doamna Mihaela:

„În NORME MINIMALE PRIVIND PREZENTAREA MANUSCRISELOR, am marcat cu rosu un termen „exotic” (calc dupa EN foot note), pentru care avem „nota de subsol”:

„9. ELABORAREA NOTELOR

Daca o lucrare contine note de picior, acestea se vor marca intr-un singur mod (cu cifre arabe sau asteriscuri). Toate notele mentionate pe o pagina trebuie sa se regaseasca in subsolul paginii respective”

Este bine că academia se involvează în astfel de chestiuni şi dă indicaţii preţioase, dar vom face decizia să vorbim limba română pe româneşte.

Dacă nu îmi rog studenţii să folosească note de picior (rîsu curcilor cum spunea mama mea), atunci nu îi voi obliga să folosească nici â din a.

Sper să recuperăm cu timpul demnitatea instituţiilor neamului acestuia obidit, nu numai demnitatea parlamentului, dar şi pe cea a academiei române, fie-i ţărîna uşoară!

Fază: „Cît costă rugăciunea?”

Deja v-am mai spus că locul meu preferat este afară, la geam, în picioare.

La ora 13.30 a fost agitaţie la Coronarieni (unitatea în care sînt bolnavii în starea cea mai gravă, cu monitoarele pe ei). Un deces. Doctorul este destul de pămîntiu, trebuie să facă dosare, să dea explicaţii…

Ies pe hol, în locul meu preferat, pe la 14.30.

Acolo văd o doamnă abătută, cu lacrimi în ochi, sughiţînd printre oftaturi. Nu are mai mult de 55 de ani.

Mă apropii de ea şi o întreb: „Ce s-a întîmplat, doamnă, de ce plîngeţi?”

„A murit soţul!” şi izbucneşte într-un plîns sacadat, de neoprit. Căldura ochilor îi abureşte lentilele ochelarilor. Nu-i mai văd decît obrajii de pe care se scurge fardul luat la vale de sarea lacrimilor.

„Cum vă pot ajuta, doamnă, sînt pastor paroh, pot să mă rog pentru dumneavoastră?” îi spun, deşi nu eram îmbrăcat la „uniformă”, eram doar un biet amărît în pijamale, fără nici un fel de insemn al oficiului.

„Da, sigur” îmi spune şi cu un gest reflex îşi duce mîna la poşetă, „Cît costă?”

„Nimic, Doamnă! Nimic, rugăciunile nu costă nimic! N-ar trebui să coste… ”

M-am rugat pentru ea, ţinîndu-i mîna pe umăr. S-a deschis uşa liftului în spatele nostru şi zarva obişnuită de la coborîre s-a domolit, ca şi cum cineva ar fi avut un potenţiometru pe care l-ar fi dat mai încet.

S-a înseninat deodată şi a plecat să facă actele. O gramadă. Sus-jos. Certificate, inventar etc. S-a întors fără lacrimi.

M-a întrebat dacă mă pot eu apropia de mort să îi iau hainele şi lucrurile din inventar că ei „îi este nu ştiu cum”.

M-am dus. Am văzut destui morţi în cariera de pînă acum.

Au întîmpinat-o două însoţitoare ale altor doi bolnavi de la coronarieni cu priviri încruntate. S-au uitat la ea, s-au uitat la mine şi au început să cîrcotească:

„Nu l-a prea jelit…Ehe…daca-ar fi fost al meu. Cum adică să îi fie greu să îl vadă aşa mort?” spune o doamnă îmbrăcată în negru-croncănitor

Au venit brancardierii. L-au luat. Amîndoi rîdeau, făcînd glume fără simţire, obişnuiţi cu obiectul muncii.

L-a privit de departe… „El e!”

„Nu mai este el acolo, doamnă, e numai coaja. Nu pot eu să vă spun unde e, dar acolo sigur nu mai e. Cînd o să vină acasă sicriul şi o staţi lîngă el, să vă gîndiţi că nu mai e acolo.”

„Mulţumesc de slujbă, domnu preot!”

N-am ştiut ce să-i răspund: „Cu plăcere?”, „Şi altă dată?”, probabil cel mai bun răspuns acum este „Nu face nimic!”

Nu ştiu ce m-a întristat mai mult, comentariile de hol sau întrebarea doamnei „Cît costă rugăciunea?”

Oare cine-o fi învăţat-o cu rugăciunile contra-cost?

Da, e adevărat, era să mor… De ce? Din cauza unei „salate” :)

Da, e adevărat, era să mor…

Doctorul M., cel care a avut amabilitatea să mă interneze de urgenţă, a venit la mine sus, la camera 606, şi mi-a spus: „Nici nu ştiţi ce aţi riscat! Infarct sau, atac cerebral în cel mai bun caz!”

L-am privit umilit, fără replică. M-am uitat în jos ca un copil prins la furat de mere.

He, he! Întrebarea care răsare de pretudindeni este DE CE?

Unii au găsit imediat şi răspunsurile (din nou rîsu-plînsu, m-am distrat grozav) ia ascultaţi:

„L-a bătut Dumnezeu că a vrut să ne desconspire” a spus unul dintre „cei vechi”, unul dintre cei care au fost descoperiţi că ar fi colaborat cu Securitatea. Nu-i aşa că asta este cea mai tare?

„Aşa-i trebuie, prea se agita mult şi se lua cu toată lumea. Era tot timpul în lupte şi polemici. Lasă-l… c-aşa-i trebe…” – bun „prieten” care s-a scăpat faţă de cineva care crede în bîrfa zilnică ca procedeu de eliberare de stress.

„I-a părut rău de rezultatele de la Congres. Ai văzut? Acolo la prezidiu avea faţă de jucător de poker, parcă nimic nu-l atingea, dar vezi… a pus la inimă, îi e ciudă, vezi?”

ŞAMD

De ce totuşi? Ca să stingem discuţiile fără rost şi să piardă pariurile cîrcotaşii.

Puneţi acolo:

– o moştenire genetică delicată, fratele Valentin, mort la 47 ani după preinfarct, infarct resuscitat, infarct mortal, fratele Aurel, cardiac, sora Lidia, cardiacă, unchiul Florea, moartea clinică în 1970, dar trăieşte încă aproape de 88 de ani, Viorel simte şi el o „gheară în piept”….

– 13 ani de deadline-uri, dosare de acreditare, acte, administraţie, hîrtii, excell-uri,

– 20 de ani de nopţi nedormite, maxim 5-6 ore pe noapte în cele mai bune cazuri

– două slujbe „full-time”, adică sfîrşesc vinerea una şi încep vinerea pe cea de-a doua (ce umilinţă să îmi spună medicul că „şi Dumnezeu a lucrat numai 6 zile…”)

– 12 ani de călătorii lungi, cu o medie de 50.000 de km pe an

– de 15 ani m-am lăsat de sport şi m-am îngrăşat cu 20 de kg,

– de cîteva luni alerg, alerg, alergam, pregătirea dosarului pentru conf. dosarul pentru iniţierea secţiei de litere, Congresul,

– da, Congresul, fiind secretar de zi, nu-i uşor să asculţi ce spun uneori 600 de voci ca să alegi ce să pui în procesul verbal pentru a nu fi acuzat de lipsa echidistanţei, asupra Congresului voi reveni oricum..

– mai puneţi călătoriile misionare ale studenţilor mei, Turcia, Albania, Bulgaria (chiar în ziua în care au fost ucişi misionarii din Turcia au ieşit ei din ţară), stînd cu îngrijorarea pe care numai unii mi-o pot înţelege după accidentul mortal din 2003…

– mai puneţi cele trei decese din familie din ultimele 8 luni,

şi mai pot adăuga,

uite aşa se face o salată otrăvitoare sau, vorba americanului, „a deathly combination”

Vă scriu acestea ca să nu faceţi ca mine şi le scriu pentru mine în primul rînd, să îmi aduc aminte că nu sînt de fier şi chiar dacă aş fi fost de fier, şi fierul rugineşte…

Sau poate că le veţi face pînă veţi fi tineri, dar, după ce se încheie tinereţea… nu mai aveţi voie. 🙂

Salata asta este bună, îţi oferă o mulţime de satisfacţii, este ca un drog, dar te otrăveşte dintr-o dată. Ironie: în spital am primit cele mai multe veşti bune pe zi, s-au aprobat dosare, s-au dat ordine de ministru….

Cu toţii vă întrebaţi dacă merită preţul…”Oricum a fost o cursă foarte frumoasă” mi-a spus cineva în vizită la spital, „chiar dacă ai dat cu maşina în zid”.

Amintirile frumoase nu mi le poate lua nimeni, mă gîndesc la ele în timp ce îmi îndrept „botul”. A fost cu adevărat frumos şi nu m-am plictisit o clipă…Să vedem ce mai urmează.

Fază:

Un căruţaş şade pe marginea drumului lîngă căruţa răsturnată cu poloboacele în rîpă. Un consătean trece pe lîngă el şi îl întreabă: „De ce rîzi, bade, că-i mare paguba!”,

Căruţaşul distrat şi ţinîndu-se cu mîna de burtă spune: „Da-i mare, da ştii ce fain o fost pînă-o ajuns jos, cînd calul peste poloboc, cînd polobocu peste cal…”

camera 606 – „Dumnezeu e ca elefantul”

Camera 606 este pătrată! Am măsurat-o, temîndu-mă că eu văd totul prea pătrat. Ce ironie!!! Pătrat perfect. 🙂

Are 6 paturi.

Toate sînt ocupate.

Spaţiul de vieţuire este limitat de două lucruri. De noptiere (nu te poţi întinde mai mult decît o noptieră) şi de cordonul de la perfuzie. Te învîrţi în doi metri pătraţi. Totul se petrece în doi metri pătraţi şi totul trebuie să îţi încapă într-o noptieră.

(FAză: „Ce tot căutaţi noaptea în noptieră?”. Păi poate tocmai de-asta se numeşte noptieră, ca să-ţi apropie lucrurile de care ai nevoie noaptea, nu?)

Mie? Că toată ţara era a mea şi la un gînd plecam la Bucureşti sau Brescia? Mie? Numai biroul îmi este într-o cameră de patru metri pătraţi

(Întrebare: de ce se măsoară spaţiul în metri rotunzi? Adică un cerc cu raza de un metru? rămîn spaţii neocupate de măsurătoare, de-aia!)

Asistentele sînt grijulii. Acum sînt asistente, nu se mai numesc „surori”. Se numeau surori atunci cînd, cu autentică milă şi compasiune, călugăriţele făceau slujba asta. Am avut şi un asistent care ne-a făcut injecţiile, bărbăteşte, fără să sterilizeze cu vată şi spirt locul şi rapid. Ne-am învineţit toţi. Acum înţeleg de ce nu există expresia „frate medical”, numai „soră medicală”.

Nimic nu este la camera 606 atît de deranjant ca mirosurile. În spital nu te dai cu parfum. N-are rost. Eşti în pijamale. Acolo se amestecă mirosul de ploscă cu mirosurile din farfuriile în care se aruncă gemul, oul şi mămăliga.

Fetid. Asta este. Un miros fetid care iese de peste tot.

Mi-am găsit locul preferat, pe hol, cu ferestrele deschise în picioare.

Acolo citesc Biblia. Singura carte pe care am cerut-o. Nici nu îmi mai trebuie alta aici. Face minuni. Domnul N. deja mi-a cerut una. Îşi adusese să citească Delirul de Preda.

Discutăm.

Îmi spune…

„Ce interesant, domnu pastor, Geneza este ca Cartea Junglei, ştiţi, eu am citit mult, exact ca acolo, Elefantul face totul, desparte apele de uscat, nu-i aşa că Dumnezeu e ca elefantul din cartea junglei?”

„Da, domnu… Elefantul din cartea Junglei este ca Dumnezeu, că Biblia este singura cartea adevărată, restul sînt poveşti”

Şi-a pus din ce în ce mai des ochelarii să citească.

Am plecat împreună la ecografie.

Cînd eşti în pijamale prin spital ai un fel de legitimitate aparte. Ai voie să te bagi peste tot, fără să îţi ceri voie. Toată lumea te lasă în faţă, toată lumea îţi face loc în lift (şi pentru că miroşi şi pentru că se tem să nu ia ceva de la tine 🙂 ).

Dacă eşti în pijamale prin spital poţi deveni un mic tiran, mai ales dacă eşti „de la Cardio”. Nimeni n-are tupeul să te enerveze, pentru că nu vrea să dea ochii cu procuratura dacă păţeşti ceva… Păcătos gînd 🙂

Ne-am întors. Domnul N. a aflat veşti proaste, eu veşti mai bune.

A început să citească Cartea Sfîntă mai des, cîte o porţie mică, şezînd. L-am întrebat de ce nu stă culcat?

„Ca nu cumva să o şifonez, cînd o să ajung acasă, o s-o pun pe masă şi aşa o s-o citesc… „.

E clar… n-o va citi ca pe Cartea Junglei.

pe 19 mai mi-am încheiat tinereţea… în pijamale

Am dispărut cîteva zile pentru a-mi încheia tinereţea.

Cineva spunea că se termină la 40 de ani. Se termină pentru fiecare altfel şi altcîndva.

Pe 19 mai am început o zi normală de lucru.

Adică…

După 5-6 ore de somn s-a făcut sîmbătă. Am dormit mai mult că este sîmbătă. Nu am crezut niciodată că sîmbăta este zi de odihnă. Am luat-o de la capăt şi aveam planuri mari şi pentru ziua de duminică, binecuvîntare de copil, sărbătoare orchestră, Arad, hirotonisire, discuţii despre un doctorat…

Dumnezeu a lucrat 6 zile, este adevărat, dar …
În piept a început să mi se zbată o pasăre.

SMURD. Branulă. Fibrilaţii. 20 de ore. Cărucior de invalizi. Pijamale. Telefon mobil. Mesaje. Sotia. Biblia. Doctorul V. cu priviri îngrijorate care încerca să mă „convertească” (convertirea în limbajul cardiologilor înseamnă ieşirea din fibrilaţii, chimic sau elecric şi revenirea la ritm normal)

„Nu mai faceţi nici o mişcare. Băieţii vă vor ajuta! Rămîneţi la noi…”

şi …

camera 606.

În camera 606 mi s-a încheiat tinereţea în pijamale. Fără cravată şi costum. Umilitor, făcînd injecţii în burtă. Anticoagulante.

Cînd am lepădat hainele bussiness-casual şi am intrat în pijamale ca cel mai tînăr pacient la camera 606, atunci am ştiut că ceva definitiv s-a întîmplat. Ceva care îmi va schimba radical nu numai ritmul de viaţă, ci şi modul în care voi privi viaţa însăşi.

Dintr-o dată timpul s-a năclăit. Din cascadă s-a prefăcut în miere. Nopţile era ca un gem de prune.

Totul a început să curgă foarte încet. Mişcările trebuie foarte bine calculate cînd ai branulă în mînă. Mersul la toaletă presupune aventuri la fel de mari ca o călătorie lungă.

Camera 606 este o altă lume, o cu totul altă lume. Voi reveni acolo, dar azi tocmai am ieşit de acolo.

Mă gîndesc la domnul C. care are gînduri de sinucidere, la domnul N. care are inima foarte obosită şi care mi-a cerut o biblie, la domnul A. care nu ştie ce are, dar noi ştim, la domnul J. care a plecat ieri strigînd ca la sfîrşitul armatei „Hai liberare” şi la domnul D. care are părul alb ca o coroană de cinste.

Mă voi întoarce acolo, altfel, dar cele 4 zile petrecute în camera 606 mi-au frînt viaţa în două.

Acolo, la camera SMURD şi la 606 referendumul, agitaţia de afară, declaraţiile, piaţa, maşinile, conferinţa Ioanei.. toate erau aşa de departe…

Acolo sînt aproape ploştile pline ale colegilor, cana cu ceai pe care domnul C. nu o poate duce la gură, gemetele, picioarele umflate de apă ale celui de vis-a-vis, tuburile de oxigen şi un neon care nu se stinge niciodată.

Ieri de lîngă camera 606 a ieşit o targă cu cearceaf. Era al cincilea.

Azi, cînd m-am îmbrăcat din nou în „hainele de stradă”, m-am plimbat mult dintr-o parte în alta, să mă obişnuiesc să mă privesc ca un om obişnuit.

Da, tocmai asta este… va trebui să trăiesc „obişnuit”. Adică să trăiesc într-un altfel de timp decît cel pe care l-am năvălit peste mine pînă acum, într-un timp de miere, nu de apă, între odihnă şi lucru, lucru şi odihnă, cu nopţi negre ca gemul de prune, nu albe ca lumina de neon.

Tocmai am aflat că Ralu Filip a decedat.

Eu ştiu cel mai bine de ce. Pentru că nu şi-a încheiat tinereţea la timp. Prietenul său cel mai bun a spus că nu l-a văzut odihnindu-se nici în concediu. Ştiu cum este…

A trebuit să îmi spună doctorul V., simpatic, bun profesionist, 38 de ani, cu vocaţie, un medic „normal”, într-un spital „anormal”, că ar trebui să îmi iau cel puţin „o zi pauză pe săptămînă” şi că nu sîntem „de fier”.

Atunci mi-am adus aminte dintr-o dată… că Dumnezeu a creat lumea în şase zile şi a celebrat o zi şi că ne-a făcut din ţărînă, nu din fier.

Mi-am încheiat tinereţea în pijamale, voi începe să albesc înţelept, sper…

Ajutaţi-mă, prieteni, să fac ca Dumnezeu… să mă odihnesc un pic!

Noua conducere a Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România!

În cadrul celui de-al XXXIV-lea Congres al Cultului Creştin Baptist din România, ţinut la Cluj, între 17-18 mai 2007 a fost aleasă noua conducere a Uniunii Baptiste:

Preşedinte : Pastor dr. Otniel Ioan Bunaciu (Biserica Providenţa din Bucureşti)

Secretar general: Pastor Ionel Tuţac (Biserica din Lugoj)

Vicepreşedinte responsabil cu educaţia biblică: Pastor dr. Paul Negruţ (Biserica Emanuel din Oradea)

Vicepreşedinte responsabil cu pastorala: Pastor Ilie Tinco (Biserica din Bocşa)

Vicepreşedinte responsabil cu misiunea: Pastor Viorel Candreanu (Biserica din Ipoteşti)

Secretar general adj: Pastor Timotei Rusu (Biserica din Deva)

Să ne rugăm ca Dumnezeu să le dea înţelepciunea de sus pentru un viitor care se arată plin de tot felul de încercări!

Ne dorim să avem şi noi înţelepciunea de a analiza obiectiv şi corect tot ce s-a întîmplat la Congres, dar mai ales ceea ce va urma de aici înainte!

vom reveni oricum asupra temei!

Mulţumim pentru amintirea lui Ioan Alexandru

Ii multumim lui Miriama pentru răs-frîngerea care ne-a adus din nou aminte de Ioan Alexandru la şapte ani de la moartea lui, cel mai neoprotestant dintre ortodocşi şi cel mai ortodox dintre neoprotestanţi 🙂 (vezi discursul dintre min 23 si 24 sau pe la 1 ora si 11 minte).

Nu, nu va temeti, nu încearcă nimeni să îl revendice, nu putem face schimb intre Wurbrandt si Ioan Alexandru. Ioan a fost ortodox, dar a avut o voce profetică pe care ar trebui să o ascultăm cu atenţie acum la cîţiva ani de la moartea sa.

Filmul e facut sigur de un neoprotestant, altfel n-ar fi stat cu spatele la altar in biserică.

Durează o oră, e adevărat, dar merită.

Cîntecul mamei lui este mai mult decît superb.

„Cît de-ngustă e calea spre viaţă

îngustă-i puntea Raiului, dar şi poarta Cerului

care-i om anevoios, pică (chică) de pă punte jos”

Să ne bucurăm şi să ne strîmtorăm spre Rai!

Tupeul curvarului

Dintre toate cutrele, curvarul are cel mai mare tupeu.

Dacă-l prinzi şi tragi pătura de pe el, se repede la tine cum că „de ce ai îndrăznit să-l faci pe el de rîs? Cum de n-ai îngăduinţă?”. E oripilat de îndrăzneala ta de a-l confrunta.

Se scîrbeşte de tine, că ai intrat în viaţa lui. E gata să te dea în judecată că ai intrat peste el şi „i-ai violat intimitatea”.

Caută să transfere vinovăţia, încercînd să te facă să te simţi tu prost că te-ai nimerit unde nu trebuia la momentul nepotrivit. E revendicativ şi obraznic şi, dacă este destul de inteligent, îşi va crea un eşafodaj pe care să sacrifice orice idee a moralităţii sănătoase.

Cel care descoperă adevărul acela trebuie să se simtă penibil, ticălos şi nemernic.

Dacă îl aduci în faţa judecăţii bătrînilor, are impertinenţa să te învinovăţească de faptul că „ai stricat pacea şi armonia”, creînd criza.

Criza curvarului nu începe cu momentul în care şi-a lăsat mintea însămîntată de păcat, nici nu începe cu momentul în care pofta zămisleşte, nici cu acela în care are loc înfăptuirea, ci cu momentul în care este el descoperit. Acest moment este începutul tragediei lui personale. Nu îi pasă de Cuvîntul lui Dumnezeu, ci numai de „gura tîrgului”.

Acolo se aşează tot zăduful lui: „Ce fericiţi am fi fost cu toţii dacă ai fi tăcut din gură şi te-ai fi prefăcut că n-ai văzut nimic! Na, acum e bine, ca ai două familii nefericite în faţă?”

Orice specie de curvar, indiferent de gen, are un tupeu monstruos, crescut la umbră, din greu în anii de ascundere în duplicitate. În momentul descoperirii îşi va căuta legitimitatea şi îşi va apăra identitatea, încercînd să îţi chestioneze ţie legitimitatea şi să creeze în jur o criză de identitate. „Cine te crezi? Ce treabă ai tu cu mine?”
Curvia şi Mîndria sînt surori bune. Mîndria flirtează cu Păcatul, Curvia curveşte cu Tupeul. Trebuie trasă la o parte pătura cu îndrăzneală şi stricat repede cortul Vicleniei.

Mîndria de Păcat nu mai poate fi despărţită. Sînt de prea mult timp împreună şi au copii deja. Este absolut înnebunită de complimentele pe care acesta i le face. S-a scrîntit de-a binelea. Dar pentru Curvie şi Tupeu mai este o şansă. Trebuie să petreacă cît mai puţin timp împreună, că altfel, dacă nu îi despărţim, să vedeţi ce odrasle o să facă!

Ce-ar mai trebui făcut înainte de Congres?

Congresul Cultului Baptist se va desfăşura joi şi vineri. Funcţiile de conducere sînt elective, deci, tensiune electorală.

Ce este de făcut?

Ce-ar mai fi de făcut?

Nu avem legi împotriva campaniilor pînă în ultimul moment.

Se poate. Se poate discuta, analiza, în plen, pe grupuri de susţinători, ne putem împărţi în tabere, se pot trimite SMS-uri, chiar dacă Orange-ul nu a mers ieri, se pot trimite emailuri. Trebuie găsită cazarea, făcute mapele, găsit locuri de parcare… Forfotim. Şi e normal. Ne asumăm responsabilitatea de a pune destinele cultului în mîinile unei echipe de conducere pentru cel puţin patru ani. Va fi un „învingător” şi un „învins”? Un „cîştigător” şi cineva care va „pierde”?

Ce anume va pierde, dacă încercăm să gîndim cu Evanghelia? Dacă Biblia ne pătrunde mintea nu putem gîndi în termeni ca învins şi cîştigător.

Cu toate acestea şi multe altele, parcă totuşi ar mai fi ceva ce ar trebui făcut înainte de Congresul Cultului.

1. Să postim şi să ne rugăm. Conducerea cultului va fi aşezată de noi prin vot în mîinile unor oameni, dar rămînem în Mîinile lui Dumnezeu. Să postim înaintea Domnului şi să ne rugăm pentru curăţie de inimă, pentru urechi destupate la adevăr, pentru ochi care să vadă lumina prin Lumina Lui, pentru picioare care să nu ducă spre locul batjocurei, pentru mîini harnice care să lucreze bine.

2. Să nu ne pierdem entuziasmul, chiar dacă vor cîştiga „preferaţii noştri”, dar mai cu seamă acum, înainte. Să nu ne pierdem dorinţa de lucru şi de implicare. Urmează delasarea după astfel de evenimente şi de partea „învinşilor” şi de partea „învingătorilor”. Cei învinşi stau de ambiţie, învingătorii se lasă pe tînjală. Este la fel de greu să revii şi după o birunţă şi după o înfrîngere pe terenul de bătălie, dar mai greu este pentru un soldat să se întoarcă înapoi la agricultură, la munca grea a cîmpului, dacă s-a învăţat cu sabia.

3. Să nu ne pierdem bucuria şi pacea. Nici în timpul Congresului, nici după, dar mai ales înainte. Aceasta este o atitudine a inimii, o hotărîre că nu trebuie să le pierdem pe acestea. Bucuria şi pacea pot fi înăbuşite de lăstari de amărăciune şi de luptele intestine. Bucuria şi pacea nu trebuie contrapuse adevărului. Adevărul dăruieşte pacea, chiar dacă bucuria ar lipsi.

Ce vom fi şi cum vom lucra după alegeri decidem noi, acum, înainte de a şti rezultatele.

Să postim, să ne rugăm, să muncim cu sîrg şi să plecăm cu bucurie şi pace.

Oricum ne vom saluta cu Pace!

o faţă şi doi obraji

Oamenii se nasc cu un Chip.

Biblia spune despre una dintre femeile patriarhilor că era „frumoasă la chip”, nu la faţă, la chip. Chipul este după Chipul lui Dumnezeu. Faţa se duce, se schimonoseşte, Chipul se poate înduhovnici.

Cu timpul, crescînd în cele rele, oamenii capătă o faţă. Faţa ascunde Chipul. Cineva poate fi urîţit la faţă (eu sînt unul dintre aceia. Am prins Cernobîlul în plin, eram la Huşi, trei zile nu am ştiut nimic, am stat afară, la soare… oh, acest trup de moarte!), dar poate încerca să salveze Chipul.

Deci, să reluăm. Omul capătă o faţă, apoi, urmare a căderii, două feţe. Uneori, mai rău, cîte o faţă pentru fiecare om. Românul numeşte acest lucru „făţărie”.

Cînd se întoarce către Dumnezeu (noi, neoprotestanţii o numim convertire, „naştere din nou”, un fenomen radical, cu implicaţii ontologice) omul se află ca nou catehumen între două feţe. Faţa dinspre Dumnezeu şi cea dinspre oameni.

Ar trebui să scape de amîndouă şi să recapete Chipul în asemănare şi în-Chipuire după Fiul Său, Isus Cristos.

Aşa că cea mai mare luptă a Sinelui faţă de alte persoane la care se relaţionează devine drumul pe care catehumenul trebuie să îl facă de la starea în care are două feţe spre starea în care îi rămîn doar doi obraji acoperitori ai noului chip cîştigat, un obraz pentru sărutul lui iuda şi „celălalt obraz”.

Creştinul autentic nu are loc pentru două feţe, dar are neapărat nevoie de doi obraji. Unul pentru prima palmă, celălalt pentru a doua palmă.

Călătoria de la două feţe la doi obraji este grea şi periculoasă, dar singura şansă de a pleca din casa Duplicităţii pentru a ajunge în preajma sacrificiului de Sine.

Şi alţii o fac!

În revista Rost apare următorul semnal editorial.

Felicităm comitetul editorial pentru un pas mic pentru naţiune, mare pentru adevăr.

Societatea românească se mişcă încet şi cu paşi mici spre normalitate.

Ce păcat că am pierdut ocazia ca noi să fim primii, noi Biserica şi oameni ei.

Adrian Nicolae Petcu (coordonator)

Partidul, Securitatea si cultele. 1945-1989

„Lucrarea (Ed. Nemira, Bucuresti, 2005), editata sub egida Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii, cuprinde 12 studii despre Biserica Ortodoxa Româna si despre alte culte din perioada comunista. Temele acestor studii sînt extrem de variate, mergînd de la Reactiile elitei românesti fata de dictatul de la Viena (Petre Liviu Nitu) si Implicarea unor slujitori ai altarelor în Miscarea legionara (Adrian Nicolae Petcu) pîna la Revista Bisericii Sfintii Arhangheli din Paris între 1961 – 1966 (Nicolae Videnie).

Volumul mai contine si o foarte utila bibliografie postdecembrista privitoare la Biserica Ortodoxa Româna în timpul regimului comunist.

Cartea pune „într-o noua lumina rezistenta Bisericii Ortodoxe Române si a celorlalte culte din tara fata de intentia regimului comunist de a le servi, a le limita si controla cît mai mult activitatea” – dupa cum remarca, în prefata sa, Pr. Acad. Mircea Pacurariu.”

citat din prezentarea din Revista Rost

„Mor după tine!”

I-am spus soţiei „Mor după tine!”. În traducere liberă „Mi-eşti dragă!”.

A căzut pe gînduri!

Pentru ea s-a tradus altfel.

„Mor după tine” este una dintre cele mai frumoase declaraţii de dragoste. Pare comună şi prozaică atunci cînd o alături altor expresii ca „mor după îngheţată, mor după fasole bătută” cu sensul unei tînjiri fatale.

Mor după tine din luna februarie încoace pentru noi amîndoi se traduce altfel.

Şi au am căzut în cumpănire cînd mi-am adus aminte că bunicii soţiei mele au murit unul în februarie, ea, Mămăica, Chira; el, Bunicuţu, Ion, la 26 de zile după ea.

I-a fost dragă „de-a murit după ea”. Se întîmplă mai ales la cuplurile care au petrecut mult timp împreună.

Ion „murea după Chira” cînd era tînăr. Au avut opt copii împreună.

Bunicuţu a murit după Mămăica după 65 de ani de căsnicie şi după 26 de zile de la moartea ei.

„Mor după tine” înseamnă „sîntem atît de mult UNA încît ne constituim ontologic reciproc, sfîrşitul tău va începe sfîrşitul meu şi nu-ţi voi putea supravieţui, pentru că partea cea mai bună din mine va fi de partea cealaltă a existenţei”.

Să mor înaintea ei? Ştiu cum e, de la mama, care a rămas văduvă la 27 de ani! Adică „să moară după mine?” Noooo! Ală-i egoism!

„Muream după ea! Mor după ea! O să mor (probabil imediat) după ea!” 🙂

Notă: fotografia bunicuţului este din timpul înmormîntării Chirei.

Vai! Vai! Vai! Cuvînt pentru 19 mai!

Îmi soseşte în email un text absolut aiuritor.

„La mănăstirea Noul Ierusalim din Pucioasa a coborât Cuvântul lui Dumnezeu şi a grăit neamului român, şi a grăit parlamentarilor, şi a grăit lui Traian Băsescu, în Duminica Învierii, la sărbătoarea Izvorului tămăduirii, în Duminica mironosiţelor şi în Duminica slăbănogului. În ultimul mesaj (29 aprilie), Dumnezeu Se adresează exclusiv lui Traian Băsescu. esagerii cuvântului au datoria să-l transmită acolo unde el trimite. ”

Iată că nu ne vom face mesagerii unui astfel de text.

Acest text pus lîngă un tablou cu Gigi Becali pictat în stil bizantin (aşa cum însuşi ne-a arătat pe unul dintre posturile de televiziune) şi cu un fond sonor pe care îi auzim vocea răstita pronunţînd „O, Eu te-am învăţat scularea, tată. Eu, Domnul Dumnezeul tău, strig peste tine cuvânt de trezire ….! Umileşte-te pentru încercarea ta, căci Eu, Domnul, voiesc să curm viscolul care bate în tine ca să-ţi rupă rochiţa ta cea de la Mine. O, scoală-te bine şi aşează-l înapoi pe cel pe care Eu, Domnul, l-am pus de veghe pentru tine şi spre dreptate să te poarte el…” (sic! a propos sic nu înseamnă sîc, în ciudă, aşa cum m-a interpretat cineva, sic înseamnă „întocmai”) şi textul continuă în acelaşi stil.

Cred ca asta s-ar putea încadra la rubrica „No comment” cu un singur verset adăugat acolo, poate chiar două sau trei.

„Evanghelia Apostolului Matei 24:23 Atunci dacă vă va spune cineva: „Iată, Hristosul este aici sau acolo” să nu-l credeţi. 24 Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încît să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.26 Deci, dacă vă vor zice: „Iată-L în pustie” să nu vă duceţi acolo! „Iată-L în odăiţe ascunse” să nu credeţi.”

Oricare două paragrafe citite la rînd aşezate lîngă orice text patristic luat la întîmplare ne arată cît de departe este Pucioasa faţă de Tradiţia teologică a Bisericii.

Dumnezeu să ne ferească de înşelăciune, dar şi de înşelătorii care pun în jugul politicii de cartier pseudo-profeţiile cu iz naţionalist radical !

Oricum, merită notată premiera! Este primul spam de acest fel care ne-a sosit în inbox!

În teologie Adevărul este unul singur!

În politică, vorba lui Kempis, cred „De duobus malis minus est semper eligendum.”

Să nu le amestecăm una cu cealaltă, putem eventual să analizăm politicul prin lentila teologiei, dar nu să aservim teologia politicăraiei, iar celor care fac tablouri lui Gigi in stil bizantin sa le fie rusine…

De ce nu i-a ieşit Isus lui Iuda în faţă?

Zilele trecute am găsit locul în care se vorbeşte despre faptul că Esau nu a mai găsit locul pocăinţei în viaţa lui sau nu a mai găsit locul în care s-a ascuns pocăinţa faţă de el.

Există un drum pe care, dacă ai început să mergi, Dumnezeu refuză să îţi mai iasă înainte ca Apostolului Pavel?

Există un loc în care, dacă te ascunzi, Dumnezeu nu te mai strigă ca pe Adam şi Eva?

Există o limită dincolo de care, dacă cineva trece, Dumnezeu nu mai iese în căutarea lui?

Există un gînd de negîndit peste care, dacă „mintea a fătat” (expresie românească superbă şi biblică, vezi Iacov 1) Dumnezeu nu mai opreşte nebunia şi te lasă în voia minţii blestemate, călare pe o fiară turbată?

De ce Isus, dacă este aşa de bun, nu i-a mai ieşit lui Iuda încă o dată în cale pe cînd se ducea să se spînzure?

Pentru că…

Să ne răspundem fiecare şi poate vom găsi locul ascuns al pocăinţei, drumul Damascului, tufişul rar prin care trece Ochiul Atotcunoscător, limita taberei dincolo de care este pustiul, gîndul interzis, cucoşul lui Petru şi calea fiului risipitor.

Lansare la Congres! Istoria Baptiştilor

Istoria Baptiştilor, trei volume într-unul singur, va avea lansarea oficială la Congresul Cultului. Cartea va putea fi achiziţionată la un preţ promoţional de 95 Ron.

Piatra de aducere aminte şi piatra de judecată

Matei 21:44 Cine va cădea peste piatra aceasta, va fi zdrobit de ea; iar pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera.”

Baptiştii din România se bucură de un mare câştig. Dintre ei, nu mulţi cărturari şi de viţă aleasă, unii totuşi s-au apucat să consemneze în scris evenimente legate de începutul mărturiei baptiste din ţara noastră, atât din timpul vieţii lor cât şi povestite de părinţi sau înaintaşii acestora prin viu grai. Aceste istorii, împletite cu percepţia personală, adunate între două coperţi, sunt primele istorii ale baptiştilor din România. De-a lungul unui întreg secol s-au făcut încercări de a recupera 150 de ani de istorie din partea mai multor autori. Tentativele au fost multe şi toate marcate de flăcările pasiunilor nestinse datorită contemporaneităţii dar şi de amatorismul caracteristic oricărui început. Acestea dau o culoare aparte scrierilor noastre istorice.