Archive for 5 mai 2007

h1

Sandwich sau spaghetti?

mai 5, 2007

Pînă în urmă cu 50 de ani, cultura occidentală semăna cu un sandwich uşor de analizat, îl iei pe Platon şi pe Aristotel, suprapui peste ei Augustin şi Toma şi înţelegi despre ce este vorba, dacă mai condimentezi şi cu Descartes şi Kant, aproape că îţi dădeai seama încotro mergea lumea,

Cultura genereaţiei mele, cultura postmodernă, este de tip spaghetti, tragi de una şi nu ştii în ce este încîlcită. Un exemplu: mulţi din generaţia mea sînt cu bivolaru, yoga, arte marţiale, muzică de enya, vangelis, coranul, derrida etc.

Sincretismul face din cultura noastră o cultură greu de analizat şi, deci, greu să găsim soluţii şi răspunsuri.

Trăim într-o cultură de tip pizza, “cu de toate”, care nu are legătură neapărat cu postmodernismul, este o condiţie de a fi balcanic, probabil.

O cultură de screensavers, de mozaic, de spaghetti impleticite,

Am părăsit cultura de tip sandwich

Este o vreme a jurnalelor (blogurilorJ), nu a opusurilor, a tratatelor.

Îngerii sau Omul recent şi alte jurnale oglindesc această tendinţă a culturii de tip pizza şi spaghetti. Este o caracteristică postmodernă, globală, sau este doar o moşternire a balcanilor?

Reclame
h1

„cadavru didactic”

mai 5, 2007

M-am întîlnit cu M. C., mi-a spus, “aşa îţi trebuie, ai ajuns şi tu cadavru didactic”. A început să rîdă sănătos.

M-am gîndit imediat la profesori care au fost cu adevărat profesori şi niciodată cadre, Iancu Fischer, Constant Georgescu, Lucia Wald, Henry Chadwich, Eugeniu Coseriu şi alţi maeştri pe care i-am întîlnit personal. Oameni de la care am învăţat mai mult decît meserie.

Cadru didactic este un termen lipsit de conotaţia relaţională, este în aceeaşi serie cu cadru de partid, cadru militar, un activist, lucrător definibil social şi sociologic, este un „prestator de servicii intelectuale”. Adevăratul profesor este cel care stă înaintea ta. Intră într-o relaţie paideutică cu urmaşul lui. Este un director spiritual (adică îţi arată direcţia), o călăuză.

Profesor este cel care îşi spune professio fidei. Cel care este un mărturisitor.

Unii chiar sînt cadavre didactice, le merge numele că trăiesc, dar sînt morţi. Stau dincolo de catedră şi îşi dictează cursurile şi sînt incapabili de a dezvolta o relaţie personală cu ucenicul. Pentru el, studentul este „materia primă” şi în faţa acestuia rămîne „nesimţitor şi rece”. Poate că învăţămîntul românesc se va schimba atunci cînd vom scăpa de „cadre” şi vom asculta adevăraţi profesori.

h1

Dezbaterea…

mai 5, 2007

Mai sînt două săptămîni, mai puţin de două săptămîni pînă la marele eveniment.

Să recapitulăm. S-au propus două viziuni pentru a fi analizate în public.

Dezbaterea ar trebui să fie în toi, condeiele să se înfierbînte pe hîrtii (tastaturile să ţăcăne frenetic). E linişte! E o linişte calmă, complice, elegantă, înţeleaptă, benefică?

De ce e linişte? Nu pentru că avîntul electoral s-ar fi stins.

Pentru că dezbaterea este necesară numai atunci cînd este convenabilă. Cînd într-o analiză cinstită a celor două documente evidenţele analizate onest conduc spre o concluzie greu de evitat, atunci strategia cea mai bună este tăcerea „elegantă”.

Bissane de Soleil spunea că „Oboseala şi lenea au aceleaşi simptome”.

Unii spun că au obosit de atîta discuţie, „să treacă o dată”. Alţii spun că li s-a făcut urît de tot şi de toate. Mă tem că lehamitea afişată poate avea aceleaşi manifestări ca lipsa de curaj şi sictirul aristocratic şi dezgustul parnasian, zgomotos declarate, pot avea aceeaşi semiologie ca teama de lumina analizelor transparente.

Pariu că nu se va întîmpla nimic? 🙂

%d blogeri au apreciat asta: