h1

Binele cui? sau „să dezgropăm viii!” acum şi pdf

mai 11, 2007

Binele cui? (click pentru pdf)

„Să dezgropăm viii!” Scrisoare „la vedere” tuturor celor ce vor sa ramînă in ascuns, despre efectele marturisirii

 

Am prins cutremurul din 1977. Mama a venit la 22.15…

Mama a venit din nou. Este la noi pentru prima dată de cînd i-am dat articolul pe care l-am publicat în Creştinul Azi. Este vorba de articolul din cauza căruia am fost prezentat în ultima vreme în bisericile în care am ajuns să predic ca „fratele care a scris articolul”…Tot acum am primit unul dintre ultimele numere ale acestei reviste. Vizita mamei, aceste pagini, interviul cu Gunter Grass şi cîteva reacţii ale celor care ar trebui să fie repere morale pentru comunităţile în care trăim mi-au făcut sufletul să ardă din nou.

În urmă cu nu prea mult timp, unul dintre prietenii pe care i-am delegat să se ocupe de dosarul tatălui meu, mi-a trimis nişte rînduri care m-au răscolit: „Nu vă imaginaţi cîtă mizerie există în dosarele pe care le văd. Sînteţi sigur că vreţi să caut dosarele acelea?”. „Da” a fost răspunsul meu „Adevărul ne eliberează”. Am dat acest răspuns tocmai din pricina faptului că mărturisirea publică ne dăruieşte atîta linişte.

Dar, la cîteva luni după publicarea textului Despre Dumnezeu numai de bine, am primit două, ba chiar trei tipuri de reacţii. Pe unele le-am prevăzut, merită analizate, altele mi-au produs o stare de perplexitate care sterilizează orice intenţie de a mai face vreo investigaţie. Asupra acestora numai rugăciunea mai este singurul răspuns valid.

Prima reacţie a venit din partea celor din generaţia mea. Foarte pozitivă. Am păstrat un SMS primit din partea unui pastor din sudul ţării, mesaj pe care l-am citit cu ochii înlăcrimaţi. Bănuiesc că a fost scris în acelaşi fel. Fratele V. B., care locuieşte în Statele Unite, şi-a început scrisoarea astfel „Marius, fiul multor lacrimi”, am fost în acelaşi duh. Este o scrisoare scrisă ca din partea unui prieten de-o seamă, deşi diferenţa de vîrstă dintre dînsul şi mine este de 50 de ani. Fratele P. G., din aceeaşi generaţie cu tatăl meu, dar aprig luptător împotriva delatorilor de atunci şi de acum, bărbătos, mi-a spus scurt „ai făcut bine”! Reacţiile celor mai tineri şi bătrîni au continuat să vină, fără limită de generaţie, L.T. teolog ortodox din Canada, scrie: „Am fost foarte mişcat pana la lacrimi de sinceritatea si curajul tău in ciuda atîtor alte opinii contrare despre care scrii. Îmi dau seama ca nu ţi-a fost deloc uşor sa scrii ce ai scris; bănuiesc ca relaţiile cu familia şi prietenii nu sînt din cele mai bune dupa aceasta decizie, dar sînt convins că pentru tine, căutarea adevărului (care ne va face liberi, nu-i asa? ne spune Domnul) te-a eliberat. Şi bănuiesc că ai restabilit şi o noua relaţie între tine şi tatăl tău. Îţi mulţumesc pentru că ai scris aşa un text.”

Prieteni şi potrivnici s-au bucurat de faptul că lucrările celui pidosnic, satana, au fost scoase la iveală. Interesant lucru că şi unchiul meu, în vîrstă de 87 de ani, din cauza căruia port cu atîta mîndrie duhovnicească numele pe care îl port, frate al tatălui meu, bărbat care a refuzat să colaboreze, ameninţat fiind cu pistolul la cap, dus prin puşcăriile de le Canal, şi el a avut aceeaşi reacţie. Cu ochii înlăcrimaţi de amintirea fratelui său mai slab şi care s-a temut, a citit şi a recitit şi a recitit articolul şi apoi a trăit bucuria că nu duce în mormînt o spovedanie atît de dureroasă. Este unul dintre puţinii care aflaseră chiar de atunci şi care încă mai sînt în viaţă.

Dar cea mai surprinzătoare primire a venit din partea mamei mele. I-am dat articolul cu mîinile tremurînde. Mi-a fost foarte mare teamă de felul în care va reacţiona. A citit, a recitit, a citit din nou şi a subliniat aproape tot articolul şi apoi ochii uscaţi de izvorul sărat a spus „Parcă a murit încă o dată, dar acum l-am îngropat altfel”. L-am plîns şi deplîns tustrei şi l-am îngropat încă o dată. Demn.

Al doilea tip de reacţie a venit din partea oamenilor care l-au iubit mult. Mult prea mult. Cu acea dragoste care este gata să acopere totul şi să nădăjduiască împotriva oricărei nădejdi. Au fost fraţii de la Scînteia şi Hlipiceni sau de la Turnu Măgurele sau Balaci. Sora S. şi fraţii care au cîntat cu tatăl meu, acompaniaţi fiind de acordeonul lui, cei care l-au cunoscut aşa cum era, fermecător în relaţii, fascinant povestitor, nesătul cîntăreţ, aceia au venit să spună: „Nu-i adevărat! Nu aşa l-am cunoscut noi pe Radu!”. „Şi dacă este adevărat, el n-a făcut rău nimănui!” Mărturisesc că cel mai mult i-am iubit pe aceştia. Suflete curate, fraţi cu ochii plini de lumină. Lor le este de iertat alunecarea de a decide dincolo de limite ceea ce este bine şi rău pentru că au aruncat binele din ei peste numele care a fost pătat. Aceşti fraţi, aceste surori văd totul curat şi totul este curat pentru cei curaţi, cu riscul unei dulce naivităţi. Sancta simplicitas. O naivitate, dar sfinţită.

Al treilea tip de reacţie a venit din partea unei categorii atît de amestecate încît orice etichetare este sortită esecului. Este cel mai trist şir de reacţii şi în urma cărora verşi altfel de lacrimi. Nu lacrimi de îngropăciune, nici de nostalgie, nici de părtăşie în curăţia de neînţeles, ci lacrimi de ciudă şi durere pentru cel care întîrzie în risipirea sa. Nu de noi plîngem, ne-am eliberat şi mare este bucuria eliberării. De mila lor îţi vine să plîngi, de ciudă că îşi întîrzie bucuria.

„De ce nu taci? Acum ce rost mai are? Faci cuiva vreun bine?” (Deja interlocutorul meu a hotărît ce este binele şi răul pentru victime şi în locul lor)

După 10 ani un alt acuzat, la rîndul său, de colaborarea cu Securitatea m-a sunat să îmi spună „Draga Marius, nu trebuie să mai dezgropăm morţii acum, tatăl tău este un erou oricum. Ce rost mai are? El a murit ca un erou, a plătit şi oricum nu a apucat să facă rău nimănui…”. Altul: „Şi ce dacă am semnat. Nu am dus pînă la capăt oricum angajamentul. Puteam să fac, dar n-am făcut rău nimănui.” „M-am temut, ştiţi cum erau vremurile! Ştiţi voi cît rău puteau să facă oamenii ăia? Eu asta am vrut, să nu fie mai rău”. „Dac-aţi şti voi cîte lucruri s-au salvat prin semnătura mea!”. Cea mai aiuritoare frază pe care am auzit-o însă în acest context a fost următoarea „Aduce-ţi-mi în faţa mea un singur om căruia să îi fi făcut rău!”. Acelaşi „ A trebuit să colaborez. Dacă nu eram eu acolo, ar fi venit altul şi ar fi făcut mult mai rău!”

Probabil că acesta presupune că victimele lui sînt încă bine merci, că trăiesc şi îşi mănîncă pensia la fel de mare cu a lui, că anii de puşcărie sau de spital de nebuni nu şi-au pus deloc amprenta peste victima care acum să răsară acuzînd senin: „eu sînt acela”. Presupune aceeaşi stare de mizerie sufletească ca a lui din partea unor oameni care au iertat deja, au trecut peste suferinţe printr-o generozitate pe care nu o imaginam şi nu o meritam.

Asupra scuzelor şi argumentelor pentru care aceştia au colaborat se poate insista mult, am promis că voi reveni, am umplut cîteva pagini inventariind „scuze” pînă cînd toate cauzele şi scuzele au căpătat coagularea în jurul uneia care merită bine cîntărită. Merită să medităm la această ultima scuză care revine cel mai des pe buzele celor care au sărutat fraţii şi apoi s-au deschis în faţa ofiţerilor de securitate cu amploare: Nu am făcut rău!

Oare n-ar merita să ne întrebăm CUI au făcut bine?

Nu au făcut rău?

Dar cine stabileşte dacă a fost rău sau bine? N-ar trebui oare întrebată victima? N-ar trebui întrebată cea internată în ospiciu ca urmare a unei asemenea recomandări dacă acolo i-a fost bine sau rău? Nu ar trebui întrebat cel dat afară din serviciu? La fel am răspuns celui care mi-a spus că „nu este bine cum ai procedat, nu aşa trebuia să îţi ceri iertare, nu acela este cadrul teologic legitim”. L-am întrebat „Oare nu victima stabileşte şi cadrul şi felul în care trebuie să îţi ceri iertare?”

Putem să cădem în capcana incomensurabil de adîncă a unei alte ironii istoriei în care să lăsăm pe aceiaşi care au mai stabilit o dată ce este bine şi ce este rău, să stabilească şi acum pentru noi toţi din nou ce este mai bine şi ce ar fi fost mai rău?

Dar să lăsăm asta. Dincolo de aceste manipulări ale categoriilor etice găsim adevărata victimă.

Tragismul acestei situaţii se vede mai bine atunci cînd în urma unei mai subtile analize descoperim victima ascunsă: tocmai delatorul.

El însuşi a suferit cel mai mult. Cel mai mare rău şi-au făcut lor şi familiilor lor. Dacă victimele vor fi suferit cum au suferit, totuşi cel mai mare rău şi l-au făcut lor, jalnici atunci, jalnici acum. Victime ale fricii, victime ale temerilor reale sau închipuite.

Lor şi copiilor lor le-au făcut rău, crede-ţi-mă pe cuvînt ca fiu căruia i s-au străpezit de atîtea ori dinţii din cauza aguridei gustate de tatăl meu.

Lor şi nepoţilor lor şi-au făcut rău. Nopţile de frică de atunci nu se compară cu nopţile nedormite de acum cînd se tem că va mai deschide oarecine dosarul.

Zilele de groază de atunci nu se compară cu ziua în care s-au dus din nou să se înroleze pentru a avea garanţia că pensionarea va veni odată cu moartea şi dosarul va fi de negăsit.

Lor şi-au făcut rău pentru că mai pot privi în faţă pe cei curaţi şi nu mai pot sta în adunarea celor sfinţi care aşteaptă răspunsul la întrebarea plină de sînge cu ochii neînrouraţi.

Lor şi sufletelor lor şi-au făcut rău pentru şi-au tăbăcit inimile în lipsă de simţire şi le-au învăţat să nu mai sufle şi să nu mai bată de emoţie atunci cînd se întîlneau cu fraţii şi surorile despre care au scris şi vorbit în faţa filistenilor.

Lor şi soţiilor lor le-au făcut rău, acelora care au trăit alături de ei în intimitatea dulce a căsniciei, fără să bănuiască adulterul cu fiara.

Lor şi-au făcut rău, cel mai rău. Nu au putut împlini cuvîntul care spune „să iubiţi pe aproapele vostru ca pe voi înşivă”. Dacă le lipseşte măsura iubirii de sine, cum vor putea iubi pe aproapele? Nu s-au iubit destul pentru a-şi putea păstra demnitatea. Nici acum nu au destulă dragoste sănătoasă de sine pentru a se uita cu seninătate în oglindă, după ce vor fi mărturisit păcatul, pentru a-şi recăpăta demnitatea pierdută faţă de ei înşişi.

Vă veţi întreba: „Şi ce te doare acum de ei? Ce treabă ai tu cu ei dacă vor să trăiască aşa”. De ce? Pentru că mă afectează şi pe mine.

Ce dureros trebuie să fie să trăieşti în continuare o viaţă de cîrtiţă în ascuns fără a înţelege că răul lor curge prin Trupul Domnului şi răul lor devine şi răul nostru.

Ce dureros trebuie să fie să vezi suferinţa şi umilinţa din biserici ca urmare a amînării pocăinţei lor ca Acan care a văzut înfrîngerea poporului său, ştiind ce are ascuns în cort.

Ne fac rău încă o dată atît timp cît sîngele mai strigă din pămînt, atît timp cît cei internaţi în spitalele de nebuni sau daţi afară din servici, santajaţii sau compromişii pe nedrept încă ţin pumnii strînşi şi dinţii încleştaţi aşteptînd măcar atît „Iertare, fraţilor! Şi eu am fost din acela… ”

Ce dureros să vezi nedreptăţitul încă o dată nedreptăţit şi tupeistul fără simţire dînd din mînă şi spunînd „lasă că nu înţelegeţi voi, atunci a fost altfel… ”.

Dar nu chiar totul este dureros. Privind dintr-o altă perspectivă faptele şi oamenii se pot vedea diferit. Cred că pînă la urmă trădătorii au dreptate: au făcut şi un bine. Au făcut să fie mai bine.

Celor trădaţi le-au făcut bine, din perspectiva cerului. „Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă cînd oamenii vor spune lucruri rele şi neadevărate despre voi din pricina Mea”. Ei, minţiţii, au motive de bucurie, ei, mincinoşii, nu. Aparent ei au cîştigat, delatorii; de fapt, prigoniţii au cîştigat.

Lor le-au făcut bine, trădaţilor pentru că le-au dăruit un nou mod de a înţelege dragostea care acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, şi iată, sufere totul. Lor şi-au produs o mare lipsă prin faptul că nu au înţeles nici măcar ce înseamnă „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”

De ce revin acum cu aceste rînduri? Din dragoste şi milă. O spun cu dragoste, dar aspră şi scăldată în lacrimi. O dragoste care este gata să acopere bubele trecutului cu mîinile în îmbrăţişare, şi dacă mărturisesc aceia şi dacă nu mărturisesc, o dragoste care crede totuşi că aceştia se mai pot schimba, chiar şi în ceasul din urmă, o dragoste care nădăjduieşte totuşi că nu s-au pierdut pe ei înşişi cu totul în labirintul conştiinţei, şi că „omul din subterană” mai trăieşte încă, o dragoste care suferă totul, gata să sufere alături de ei, pentru că eu, într-un fel, pentru cei care nu ştiu ce este iertarea, sunt „de-al lor”! „Pui de securist”, cum mi s-a spus cu scîrbă acuzatoare.

De ce scriu acum? Nu numai pentru că am fost acolo şi pentru că ştiu cum este să stai în greaua aşteptare ca cei care au ceva de spus împotrivă-ţi, să spună, ci pentru că am hotărît să ascult vocea tatălui.

scrisoare-de-la-tata-dupa-30-de-ani.jpg

„aceasta este cărarea cea mai sigură, calea luminoasă plină de pace, siguranţă şi fericire cerească.” Aşa am înţeles să „fiu ascultător de Domnul” şi a avut dreptate. Domnul m-a binecuvîntat cu cel mai mare dar să cunosc Calea, Adevărul şi Viaţa.

De ce din nou aceste lucruri? Pentru că din nou aflîndu-mă în mijlocul unora de la care bisericile aşteaptă să curgă mierea cunoaşterii de pe buze, am auzit de prea multe ori din nou şi din nou „am făcut bine şi dacă nu eram noi acolo ar fi fost alţii mult mai răi, care ar fi făcut şi mai mare rău”. Din nou, cine stabileşte cine este bun şi rău şi „mai bun” şi „mai rău” şi „mai bine”.

Scriu pentru că din nou am auzit „tu erai mic la vremea aceea, nu ai avut înţelegerea completă a contextului”. (de parcă binele şi răul se stabileşte în funcţie de vîrstă şi context)

O, ce mare bucurie este să scapi de răul pe care singur ţi l-ai făcut! Ce bine este să scapi de întristare, de coşmaruri, de bîrfe, de vorbiri pe la spate! Această bucurie a eliberării nu o înţeleg cei care condamnă şi mărturisirea şi gestul meu de cerere de iertare faţă de victime. De fapt mărturisirea este un gest egoist, foarte egoist pentru că primul beneficiar eşti chiar tu însuţi, mărturisitorul.

Lasaţi-L pe Domnul să ne facă bine, lasaţi-L pe El să ia răul de pe inimi, pentru că este singurul Bun şi El stabileşte cel mai bine ce este bine şi ce este rău!

Am fost acuzat că „dezgrop iar morţii”. Adevărat. Mi-am dezgropat mortul ca să îl îngrop din nou cum se cuvine.

Am dezgropat morţii. I-am îngropat din nou, mai demn. Haideţi să îi ajutăm şi pe cei vii, morţi în păcatele şi greselile trecute, astupaţi de scuze şi false regrete, să iasă la lumină. Să dezgropăm viii! Oare poate cineva fără ajutorul lor? Isus l-a întrebat pe slăbănogul de 38 de ani : „Vrei să te faci sănătos?”. Întrebarea ar putea suna „Mai vrei să te faci sănătos?”. Nu v-aţi întrebat niciodată de ce Domnul îi porunceşte „Ridică-ţi patul!”? Slăbănogul trebuie să îşi ia patul ca semn al trecutului şi să îl tîrîie după el, mergînd, evidenţă a vindecării. Patul nu trebuie să rămînă acolo, el trebuie luat, urmele mutate, dar nu şterse. Să ne apucăm să săpăm! Poate unul dintre ei va întinde mîna, zombi, vii-fără viaţă, şi se vor ridica măcar pentru a muta paturile pe care au zăcut.

Am prins comunismul. Am avut mort, l-am îngropat, l-am dezgropat şi l-am îngropat din nou.

Am prins şi cutremurul din 1977. Mîncam pîrjoale (chiftele). Am văzut atunci cum trebuiau dezgropaţi viii. Acum este ca după cutremur. Să ne dezgropăm repede viii pînă nu este prea tîrziu.

Zi de post în Vinerea Luminată,

Cu lacrimi în ochi, de data asta pentru ei….

Acelaşi MDC

Reclame

9 comentarii

  1. Pentru noi cei tineri e o binecuvantare sa nu cunoastem astfel de sentimente, dar suntem privati de multe lectii de viata… Tot ce putem face este sa privim la aceia peste care anii si-au lasat urmele, sa invatam ce inseamna statul in picioare, ce inseamna compromisul, si sa ne rugam ca la vremea potrivita sa fim gata sa platim pretul de a lupta drept pana la capat.
    Cat despre cei ce nici pana azi nu au puterea de a isi asuma responsabilitatea faptelor lor, cu pocainta, Domnul sa ii cerceteze.
    Oricum ar fi, va veni vremea cand toate lucrurile vor fi date pe fata si nici un pseudonim nu va ramanea ascuns.
    Frate Marius, ati facut ceea ce altii nu vor putea face niciodata.


  2. Ma numesc Viorica Obeada ,imi amintesc de fr.Cruceru cind venea vara de vara la noi la Constanta .Tatal meu fr.Stefanica pastorul biserici erau buni prieteni,stateau ore intregi impreuna discutind.Cind am aflat ce se intimplase fr.Cruceru stiam deja ca mina securitatii a fost acolo .Imi amintesc cind sora Cruceru a venit in Constanta cu Marius un copilas de vreo 3,4 anisori ,toti isi dadeau cu coatele este este ,sotia fr.Cruceru .Era o femeie slabuta imbracata in negru ,parca o vad si acum ….
    Draga Marius , stiu cit suferi din partea fratilor tai ,dar priveste sus .Domnul Isus ne indeamna sa imbarbatam pe cei in necaz.Durerea are un ceas la dispozitie apoi vine bucuria .Nu stiu cu ce masoara Dumnezeu timpul .uneori o zi e ca o mie de ani ,si o mie de ani,ca o zi .Dar cea ce stim este ca cesul Lui nu intirzie niciodata .Orice suferinta este mai usor de indurat daca o stim limitata in timp .Sa raminem in pacea Invierii Sale,rugindu-ne si iubind .Am avut eroi si vom avea.Sa nu uitam ca din focul si cenusa istoriei nostre zbuciumate,ne-a scapat ,,spada noastra si Scriptura „,eroii nostri si credinta nostra in Dumnezeu.Dumnezeu sa va binecuvinteze familia.


  3. Cand am citit articolul (acum cateva luni), eram la serviciul de atunci; emotiile erau asa intense, incat imi doream sa nu intre nimeni pe usa, niciun client, pana nu termin si revin la o stare mai relaxata. am apreciat mult si m-a durut. se poate intampla – se pare – sa si doara ceea ce apreciezi. am apreciat puterea sinceritatii si costul sinceritatii si m-a durut in acelasi timp, pentru ca a durut si pentru cel care a trait-o.
    Si acum, la vederea acelei scurte scrisori din partea tatalui, la vederea semnaturii mai ales (poate suna ciudat), acel „taticu”, aduce emotie si durere. Si semnatura aceea poate ca e suficienta pentru a amuti „cui foloseste acum sa…?”…


  4. Domnul să păzească credinţa noastră! Domnul să îi binecuvânteze pe cei ce primesc de la El curaj să „dezgroape” şi să „îngroape”. Şi acesta e un mod de a sluji Domnului. Fie ca printr-o minune a Domnului, cei care încă mai au o conştiinţă încărcată să şi-o descarce cât mai au timp.


  5. as vrea sa citesc si ue articolul pe care l-ati scris in ‘Crestinul azi’
    multumesc


  6. Am gasit pe net ceva oarecum in legatura cu subiectul discutat. Textul nu-mi apartine; cred ca totusi meita atentia:

    Noi propovaduim un Hristos nerastignit.
    Hristosul predicat de noi n-a fost scuipat, nici dezbracat, nici palmuit, nici batjocorit.
    Noi propovaduim un Hristos care n-a vrut sa bea paharul.
    Nici sa-si duca crucea.
    Un Hristos care n-a urcat Golgota.
    Un Hristos care a cazut la intelegere cu Pilat, si cu Ana, si cu Caiafa.
    Un Hristos asistand la crucificarea lui Baraba, saracul…si ailalti doi. Ce sa le faci…talhari.
    Noi propovaduim un Hristos colaborator…chemat pe ascuns in Sinedriu, …sa nu-L vada ucenicii…nici Maria Magdalena…nici Lazar. Chemat sa se inteleaga cum sa fie bine pentru popor.
    Cu Hristosul predicat de noi nu s-a jucat nimeni baba-oarba, nu L-au legat la ochi, nu l-au lovit ranjind: „prooroceste, cine te-a lovit?”
    Noi predicam un Hristos de origine nobila, nu un galileean. Despre Hristosul nostru nu poate nimeni spune:”cum stie acesta carte fara sa fi invatat”. Hristosul nostru are diplomele in birou, in rame, pe pereti.
    Noi predicam un Hristos care n-a fost dus legat de la Pilat la Irod, cu gloata talibana de preoti si de carturari urland in urma lui.
    Hristosul nostru s-a dus singur si a raspuns la toate intrebarile lui Irod. Chiar i-a promis noi intrevederi, regulate, pentru ca rastignirea s-a anulat. Trebuiau doar rapoarte saptamanale. La inceput doar rapoarte, pentru ca mai tarziu, Irod a cerut si temperarea mesajelor:…stii Isuse, Pilat e problema, vor veni romanii si ne vor distruge cetatea. Sau rusii. Gata cu iadul, pacatul, depravarea, caderea omului, predicati optimist, omenirea a intrat intr-o era noua, a comunismului triumfator. Ce har? Naluci. Munca, tovarasi.
    La iesirea de la Irod se auzeau pe dealul Capatanii ultimele vaiete ale lui Baraba.
    Noi predicam un Hristos descurcaret, doar se stie ce crud si dispretuitor este Irod. Ce sa te pui rau cu el? Sa se imprastie toti ucenicii? Nu mai bine colaboram cu el si ramane templul intreg?
    Noi predicam un Hristos nebiciuit si nescuipat. Un Hristos onorabil, la costum si cu diplomat. Chiar si cu diplomatie. In diplomat isi tine schitele de predici. Predicile lui sunt pe puncte, bine argumentate, cine a zis ca n-a invatat? Cu diplomatia iese din toate incurcaturile. Un Hristos fricos, ziceti? Hristosului nostru i-a fost teama de Gherla, Periprava, Aiud, Pitesti(brrrrr…), Targusor, Targu Ocna, Sighet? De ce spuneti asta? Pai cine sa predice evanghelia de la amvon daca Hristosul nostru este la Gherla? Ce? Cum adica si Pavel..in Filipi…miezul noptii, …canta…cei inchisi ascultau. Cine? Drojdia societatii…fara cor…fara orchestra…fara repetitii, nene! Ce temnita…Filipi? Alta cultura.
    Noi predicam un Hristos nerastignit, un Hristos colaborator, un Hristos securist, un Hristos delator, un Hristos vanzator de frati . Un Hristos prieten cu Ana, tovaras cu Caiafa, partener cu Irod si simpatizant al lui Pilat. De fapt chiar prieten cu Cezarul.
    Noi predicam pe Iuda.

    D.


  7. Cred că textul de mai sus aparţine, dacă nu mă înşel, lui Virgil Titarenco, sau poate greşesc,
    TRebuie precizat oricum autorul.
    Dacă dvs. sînteţi,nici o problemă….


  8. […] de dezgropare şi îngropare început anul trecut. Nu şi-ar fi avut bun sfîrşit fără să fi făcut ceea ce tocmai am făcut: l-am inclus şi pe […]



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: