o faţă şi doi obraji

Oamenii se nasc cu un Chip.

Biblia spune despre una dintre femeile patriarhilor că era „frumoasă la chip”, nu la faţă, la chip. Chipul este după Chipul lui Dumnezeu. Faţa se duce, se schimonoseşte, Chipul se poate înduhovnici.

Cu timpul, crescînd în cele rele, oamenii capătă o faţă. Faţa ascunde Chipul. Cineva poate fi urîţit la faţă (eu sînt unul dintre aceia. Am prins Cernobîlul în plin, eram la Huşi, trei zile nu am ştiut nimic, am stat afară, la soare… oh, acest trup de moarte!), dar poate încerca să salveze Chipul.

Deci, să reluăm. Omul capătă o faţă, apoi, urmare a căderii, două feţe. Uneori, mai rău, cîte o faţă pentru fiecare om. Românul numeşte acest lucru „făţărie”.

Cînd se întoarce către Dumnezeu (noi, neoprotestanţii o numim convertire, „naştere din nou”, un fenomen radical, cu implicaţii ontologice) omul se află ca nou catehumen între două feţe. Faţa dinspre Dumnezeu şi cea dinspre oameni.

Ar trebui să scape de amîndouă şi să recapete Chipul în asemănare şi în-Chipuire după Fiul Său, Isus Cristos.

Aşa că cea mai mare luptă a Sinelui faţă de alte persoane la care se relaţionează devine drumul pe care catehumenul trebuie să îl facă de la starea în care are două feţe spre starea în care îi rămîn doar doi obraji acoperitori ai noului chip cîştigat, un obraz pentru sărutul lui iuda şi „celălalt obraz”.

Creştinul autentic nu are loc pentru două feţe, dar are neapărat nevoie de doi obraji. Unul pentru prima palmă, celălalt pentru a doua palmă.

Călătoria de la două feţe la doi obraji este grea şi periculoasă, dar singura şansă de a pleca din casa Duplicităţii pentru a ajunge în preajma sacrificiului de Sine.