Fază: „Cît costă rugăciunea?”

Deja v-am mai spus că locul meu preferat este afară, la geam, în picioare.

La ora 13.30 a fost agitaţie la Coronarieni (unitatea în care sînt bolnavii în starea cea mai gravă, cu monitoarele pe ei). Un deces. Doctorul este destul de pămîntiu, trebuie să facă dosare, să dea explicaţii…

Ies pe hol, în locul meu preferat, pe la 14.30.

Acolo văd o doamnă abătută, cu lacrimi în ochi, sughiţînd printre oftaturi. Nu are mai mult de 55 de ani.

Mă apropii de ea şi o întreb: „Ce s-a întîmplat, doamnă, de ce plîngeţi?”

„A murit soţul!” şi izbucneşte într-un plîns sacadat, de neoprit. Căldura ochilor îi abureşte lentilele ochelarilor. Nu-i mai văd decît obrajii de pe care se scurge fardul luat la vale de sarea lacrimilor.

„Cum vă pot ajuta, doamnă, sînt pastor paroh, pot să mă rog pentru dumneavoastră?” îi spun, deşi nu eram îmbrăcat la „uniformă”, eram doar un biet amărît în pijamale, fără nici un fel de insemn al oficiului.

„Da, sigur” îmi spune şi cu un gest reflex îşi duce mîna la poşetă, „Cît costă?”

„Nimic, Doamnă! Nimic, rugăciunile nu costă nimic! N-ar trebui să coste… ”

M-am rugat pentru ea, ţinîndu-i mîna pe umăr. S-a deschis uşa liftului în spatele nostru şi zarva obişnuită de la coborîre s-a domolit, ca şi cum cineva ar fi avut un potenţiometru pe care l-ar fi dat mai încet.

S-a înseninat deodată şi a plecat să facă actele. O gramadă. Sus-jos. Certificate, inventar etc. S-a întors fără lacrimi.

M-a întrebat dacă mă pot eu apropia de mort să îi iau hainele şi lucrurile din inventar că ei „îi este nu ştiu cum”.

M-am dus. Am văzut destui morţi în cariera de pînă acum.

Au întîmpinat-o două însoţitoare ale altor doi bolnavi de la coronarieni cu priviri încruntate. S-au uitat la ea, s-au uitat la mine şi au început să cîrcotească:

„Nu l-a prea jelit…Ehe…daca-ar fi fost al meu. Cum adică să îi fie greu să îl vadă aşa mort?” spune o doamnă îmbrăcată în negru-croncănitor

Au venit brancardierii. L-au luat. Amîndoi rîdeau, făcînd glume fără simţire, obişnuiţi cu obiectul muncii.

L-a privit de departe… „El e!”

„Nu mai este el acolo, doamnă, e numai coaja. Nu pot eu să vă spun unde e, dar acolo sigur nu mai e. Cînd o să vină acasă sicriul şi o staţi lîngă el, să vă gîndiţi că nu mai e acolo.”

„Mulţumesc de slujbă, domnu preot!”

N-am ştiut ce să-i răspund: „Cu plăcere?”, „Şi altă dată?”, probabil cel mai bun răspuns acum este „Nu face nimic!”

Nu ştiu ce m-a întristat mai mult, comentariile de hol sau întrebarea doamnei „Cît costă rugăciunea?”

Oare cine-o fi învăţat-o cu rugăciunile contra-cost?

Da, e adevărat, era să mor… De ce? Din cauza unei „salate” :)

Da, e adevărat, era să mor…

Doctorul M., cel care a avut amabilitatea să mă interneze de urgenţă, a venit la mine sus, la camera 606, şi mi-a spus: „Nici nu ştiţi ce aţi riscat! Infarct sau, atac cerebral în cel mai bun caz!”

L-am privit umilit, fără replică. M-am uitat în jos ca un copil prins la furat de mere.

He, he! Întrebarea care răsare de pretudindeni este DE CE?

Unii au găsit imediat şi răspunsurile (din nou rîsu-plînsu, m-am distrat grozav) ia ascultaţi:

„L-a bătut Dumnezeu că a vrut să ne desconspire” a spus unul dintre „cei vechi”, unul dintre cei care au fost descoperiţi că ar fi colaborat cu Securitatea. Nu-i aşa că asta este cea mai tare?

„Aşa-i trebuie, prea se agita mult şi se lua cu toată lumea. Era tot timpul în lupte şi polemici. Lasă-l… c-aşa-i trebe…” – bun „prieten” care s-a scăpat faţă de cineva care crede în bîrfa zilnică ca procedeu de eliberare de stress.

„I-a părut rău de rezultatele de la Congres. Ai văzut? Acolo la prezidiu avea faţă de jucător de poker, parcă nimic nu-l atingea, dar vezi… a pus la inimă, îi e ciudă, vezi?”

ŞAMD

De ce totuşi? Ca să stingem discuţiile fără rost şi să piardă pariurile cîrcotaşii.

Puneţi acolo:

– o moştenire genetică delicată, fratele Valentin, mort la 47 ani după preinfarct, infarct resuscitat, infarct mortal, fratele Aurel, cardiac, sora Lidia, cardiacă, unchiul Florea, moartea clinică în 1970, dar trăieşte încă aproape de 88 de ani, Viorel simte şi el o „gheară în piept”….

– 13 ani de deadline-uri, dosare de acreditare, acte, administraţie, hîrtii, excell-uri,

– 20 de ani de nopţi nedormite, maxim 5-6 ore pe noapte în cele mai bune cazuri

– două slujbe „full-time”, adică sfîrşesc vinerea una şi încep vinerea pe cea de-a doua (ce umilinţă să îmi spună medicul că „şi Dumnezeu a lucrat numai 6 zile…”)

– 12 ani de călătorii lungi, cu o medie de 50.000 de km pe an

– de 15 ani m-am lăsat de sport şi m-am îngrăşat cu 20 de kg,

– de cîteva luni alerg, alerg, alergam, pregătirea dosarului pentru conf. dosarul pentru iniţierea secţiei de litere, Congresul,

– da, Congresul, fiind secretar de zi, nu-i uşor să asculţi ce spun uneori 600 de voci ca să alegi ce să pui în procesul verbal pentru a nu fi acuzat de lipsa echidistanţei, asupra Congresului voi reveni oricum..

– mai puneţi călătoriile misionare ale studenţilor mei, Turcia, Albania, Bulgaria (chiar în ziua în care au fost ucişi misionarii din Turcia au ieşit ei din ţară), stînd cu îngrijorarea pe care numai unii mi-o pot înţelege după accidentul mortal din 2003…

– mai puneţi cele trei decese din familie din ultimele 8 luni,

şi mai pot adăuga,

uite aşa se face o salată otrăvitoare sau, vorba americanului, „a deathly combination”

Vă scriu acestea ca să nu faceţi ca mine şi le scriu pentru mine în primul rînd, să îmi aduc aminte că nu sînt de fier şi chiar dacă aş fi fost de fier, şi fierul rugineşte…

Sau poate că le veţi face pînă veţi fi tineri, dar, după ce se încheie tinereţea… nu mai aveţi voie. 🙂

Salata asta este bună, îţi oferă o mulţime de satisfacţii, este ca un drog, dar te otrăveşte dintr-o dată. Ironie: în spital am primit cele mai multe veşti bune pe zi, s-au aprobat dosare, s-au dat ordine de ministru….

Cu toţii vă întrebaţi dacă merită preţul…”Oricum a fost o cursă foarte frumoasă” mi-a spus cineva în vizită la spital, „chiar dacă ai dat cu maşina în zid”.

Amintirile frumoase nu mi le poate lua nimeni, mă gîndesc la ele în timp ce îmi îndrept „botul”. A fost cu adevărat frumos şi nu m-am plictisit o clipă…Să vedem ce mai urmează.

Fază:

Un căruţaş şade pe marginea drumului lîngă căruţa răsturnată cu poloboacele în rîpă. Un consătean trece pe lîngă el şi îl întreabă: „De ce rîzi, bade, că-i mare paguba!”,

Căruţaşul distrat şi ţinîndu-se cu mîna de burtă spune: „Da-i mare, da ştii ce fain o fost pînă-o ajuns jos, cînd calul peste poloboc, cînd polobocu peste cal…”