Ce se mai poate spune acum?

Iată ceva ce merită adus în faţă de la comentariile scrise cu litere foarte mici.

După toată ziua de azi de cuvinte risipite în stînga şi dreapta, după laude de sine şi ironii mai boante sau mai ascuţite…acum, seara, mi-a venit în comments ceva absolut năucitor. Poate că abia acum este bun blogul ăsta pentru ceva. Să fie un stîlp şi un zid al plîngerii. Rîndurile sînt scrie de tatăl lui Tudor, tînărul motociclist care a murit în urmă cu cîteva zile la Arad.

Iată:

„Sint tatal lui Tudor. Ce stiti voi stiu si eu. Ce nu stiti voi stiu eu. Stiu ca la oro 2 noaptea cind mergeam la ARAD, dupa TUDOR un prieten m-a sunat si mi-a spus: “spune-mi ca nu-i adevarat”. Da e adevarat TUDOR a murit, dar multumesc lui TATA ca pe mine nevrednicul (si fam. mea) m-a gasit vrednic sa trec prin valea umbrelor mortii, cu TATA DE MINA.

IOV A PIERDUT 10 (ZECE) COPII intr-o singura zi si totusi cititi (si sa nu uitati niciodata) ce scrie in IOV 1:20,21. Si ce mai conteaza?

Conteaza ce nici macar tata si mama nu stiau: ca era o camaruta modesta in orasul ARAD in care TUDOR, un baiat de nici 22 ani la 700 km de parinti trgea usa dupa el (ASA CUM L-A INVATAT MIRELE LUI DRAG) SI SE RUGA IN FIECARA ZI pentru familie, pentru copii orfani, pentru prieteni si colegi…

DOAR ASTA CONTEAZA.

SI ca o paranteza, ca inima familiei lui e mangaiata de TATA. TUDOR A PLECAT SPRE TARA CANAAN SI A AJUNS IN TARA CANAAN.(POATE SI ASTA CONTEAZA)….

tata lui TUDOR.”

„Opel your eyes!”

Am avut vreo 10 maşini! Nu toate ale mele. Cele mai multe în folosinţă. Maşini de servici!

Cea pe care mi-o amintesc cel mai bine este o Dacie 1100 din 1970. Îi ştiu pînă şi mirosul şi îi simt încă striaţiile volanului şi imitaţia de lemn maro de pe bord. Ţin minte una dintre cele mai dulci imagini din viaţa mea. Eram pe bancheta din spate, la vreo 5 ani, cu faţa în sus, vedeam peisajul răsturnat, în maşină era cald. Mama şi tata vorbeau fără să ştie că sînt treaz. Cîteodată mă aşez pe bancheta din spate culcat în vreo maşină. Aşa mi-am petrecut partea cea mai frumoasă a copilăriei.Pe Valea Oltului şi-a Prahovei, Văleni de Munte şi Potcoava… Era verde. Era maşina în care a murit tata.

Am părăsit-o, sau ea ne-a părăsit, imediat după 1975, prin 1977. Solidă maşină, tablă de 1, motor pe spate, de REnault, zgomotoasă, dar de încredere.

Prima maşină pe care am condus-o, Dacia de la şcoala de şoferi. Ca să intre în viteza a III-a, trebuia să o bag întîi într-a patra. Cu Dacia 1300 nu te plictişeşti niciodată. Trebuie să te dai jos, să mai sufli în furtune, să mai legi cu sîrmă ..Cu maşina aia am văzut numai Oradea, cu toate stopurile, intersecţiile şi spaţiile posibile de parcare. Instructorul, foarte bun, a compensat.

Prima maşină pe care am condus-o eu de eu a fost un VW TRansporter din 1981. Motor Boxer. O minunăţie. Şi acum mai merge prin ORadea. E galbenă cu o dungă albastră. Un jaf de maşină la interior, dar mergea ca o vrabie. Consuma mult. Primul drum serios: Oltenia. Al doilea, la mama, la Iaşi. Apoi drumuri de misiune pînă i s-au înfundat galeriile de admisie de aer şi asta la un motor boxer este moarte… Acum e diesel!

A doua maşină, am mers vreo 70.000 de km cu ea. Am vîndut-o de nevoie. O parte din ea a intrat în apartament. Mari satisfacţii am avut cu ea. Cutia de vieteze? Cu un deget băgai într-a-ntîia, cu mijlociul băgai într-a-doua, te uitai un pic la manetă şi intra în treapta a III-a, într-a patra şi a cincea intra dacă loveai puţin cu manşeta cămăşii, ca din greşeală. Nu se mai faci maşini ca atunci. Un Golf II din 1988. M-am rugat pentru ea. M-am rugat lui Dumnezeu să îmi dea un Golf II, cu motor de 1,6 pe motorină, albastru metalizat, cu genţi de aliaj, bună, să pot face multe drumuri cu ea. M-a ascultat! UUUUfffff! Am uitat să Îi spun să fie cu patru uşi! 🙂 A văzut cele mai urîte drumuri din ţara asta. Oltenia, Moldova, BAnatul, Dobrogea, Bucovina, drumuri de şes, drumuri de munte, văgăuni şi cătune, noroaie şi gropi. Avea suspensia modificată tocmai pentru a fi în stare să facă ceea ce am făcut cu ea.

A urmat un REnault 18. Benzină. Am bătut recordul cu ea de la Slatina la Aleşd în vreo 5 ore jumătate. Tablă bună. Din 1986. Nu se mai fac acum maşinile aşa. Nu am văzut maşină să aibe mai mulţi avertizori la bord ca maşina aia. Delicatessen! Acum este la cumnatu. Încă merge. Cară scule. Este maşina primei călătorii în Albania.

Apoi, maşină de servici, un Ford Tranzit de 2,5 TD, tracţiune pe spate. Maşina aia se bucura şi bătea din palme cînd vedea dealul. Piatra Craiului? O joacă. Şi acum îi ţin minte torsul. Am făcut vreo 120.000 de km cu ea.. Povestea ei s-a încheiat destul de trist. Dar pînă atunci, a văzut Ukraina, Turcia, Albania, Kosovo, Republica Moldova. Aici este undeva în Turcia prin fostul Constantinopol.

Au mai fost cîteva junk cars pe ici pe colo… Vorba multă, sărăcia omului…

Nu prea mă păcălesc la maşini, dar are Dumnezeu pentru fiecare o modalitate de-a umili. Cea mai mare ţeapă am luat-o cu un VW Passat II din 1986. Mi-a vîndut-o cineva „de încredere”. Eu am cumpărat-o de milă („familie mare, remuneraţie mică, are nevoie de boiler, să facă încălzirea la casă” etc.) şi strîns de nevoie. Nu mai aveam cu ce să fac naveta la biserică. Maşina aia avea 383000 de km la bord. Motorul mergea impecabil. Nu curgea nimic din motor, dar ploua în ea… E o poveste nostimă. Am vîndut-o în pierdere mare. Se întîmplă. Eu, la rîndul meu, i-am spus actualului proprietar că plouă în ea. 🙂 I-am dat o listă întreagă cu defecte de omul nu ştia ce să creadă. Am făcut fix 6000 de km cu ea. Unul din drumurile frumoase le-am făcut ca să văd o Broscuţă verde. 🙂

A urmat o scurtă pauză în care am avut un fel de vehicol… Un Matiz. Prietenul meu, mult mai înalt ca mine, trebuia să scoată scaunul din faţă, putea să conducă de pe bancheta din spate. Era cu spatele pe un număr şi cu tălpile pe celălalt număr. Nu merită poza! În chichineaţa aia de maşină trebuie să bagi tot timpul 7 litri pentru fiecare sută de km ca să se mişte a maşină.

Apoi a urmat masina care ne-a căzut dragă de tot, şi mie şi soţiei şi copiilor. De la început!. A fost prima experienţă de condus pentru soţia mea. Un Opel Astra Classic, 2001, argintiu. Diesel. Motor 1,7 DTI. O frumuseţe de maşină. Am făcut cu ea vreo 135000 km. O bunăciune! 4,7l la sută în afară, 5,5 în oraş. Pînă trebuia să alimentez eu se schimbau benzinăriile prin oraş. Dintr-o dată am constatat că nu mai este Shell, ci în locul Shell-ului se construise Moll. Am uitat de alimentare de mai multe ori.

Aer condiţionat manual, ce-ţi trebuie climă? Jenţi de aliaj, dacă aveam de fier, eram de multe ori pe drumuri făcînd pene. Pe Valea Oltului am luat bolovani pe sub ea de m-a aruncat în sus. N-a avut nimic. M-am uitat cu lanterna pe sub ea, aşteptînd să îmi curgă baia de ulei, nimic!!! Am mers mai departe. Întreţinere? la 60% faţă de VW.

Nu ştiu de ce este tot românul înnebunit după VW şi iar VW şi iar VW. La toate Vw am observat că fac faruri proaste. TRebuie să mergi prin credinţă noaptea, nu prin vedere. Iar încuietorile? Mai mare ruşinea! Cum poate un neamţ care face motoare atît de exacte şi bune să facă o încuietoare simplă aşa de proastă? Apoi, la drumurile noastre rezistă din ce în ce mai prost. Să te apuci de bucşăraie acum la VW? La opel, am făcut acelaşi număr de km şi i-am schimbat un rulment pe care îl stricasem într-o groapă prin Bucureşti! La VW cînd începe să scîrţiie şi să se clatine şi să bată, trebuie să te scormoneşti bine prin buzunare.

În primul rînd VW nu mai este ce-a fost! BA te lasă una, ba te lasă alta. I-au băgat tot mai multă electronică şi, se ştie, nemţii sînt specialişti la mecanică, nu la electronică. Să îţi iei maşină japoneză cu multă electronică pe ea, da nu nemţească!Vrei confort, ia-ţi maşină franzuţească!

În al doilea rînd, la preţ mai mic, Opelul oferă tot aceleaşi lucruri, ba chiar mai bine.

La design? Vw, plictisitor. Opelul? Noul Opel? Siguranţă, confort, dotări? Face de ruşine VW-ul la orice oră.

Acum bocim Opelul în care avem atîtea amintiri. Am alergat după medici cu problemele de sănătate, cu ochii şi inima, am fost la înmormîntări ale unor dragi din familie, am rîs în ea, am plîns în ea, am dormit în ea (este una dintre puţinele maşii la care bancheta din spate se transformă într-un pat drept, fără denivelări), am alergat prin Bucureşti după ucenicie profesională, pe la părinţi, în multe localităţi din ţară ca să predic. Am citit Biblia în ea, reviste, am scris pe laptop concluziile la teză, în timp ce Natalia conducea pe autostradă. Concedii! Copiii noştri, ca şi mine, au crescut pe bancheta din spate a maşinii. Ca şi mine au privit cerul senin sau cerul cu stele culcaţi în spatele nostru.

Din 2003 încoace am trecut prin multe împreună. Fără să mă lase-n drum, fără accidente. Acum, la 265000 km, este ca o doamnă care are în jur de 46 de ani, dar arată de 30. Încă tînără şi plină de viaţă. Nu „fumează”, tot timpul pe drumuri, în stînga, în dreapta. Credincioasă la orice pornire, fie la -25 de grade, cît ami prins la Bistriţa în una dintre ierni, fie la 40.

Îmi pare aşa de rău că pleacă de la noi! O vindem! Cu durere, dar asta-i!

Guys, „Opel your eyes”. They are building better cars…!

PS:

Care-i maşina mea preferată dintotdeauna?

Maşina după care am bătut ţara ca să îmi cumpăr … aşa… una de drag? Broscuţa?

Iat-o, Beetle cea veche, nu cea nouă. Cea nouă este un kitsch oribil! Se miră lumea că n-a avut succes la vînzare. La fel de proastă la sistemele electrice-electronice!

Care îmi este marca preferată?

SAAB! Oricînd! L-am condus pe-al unui prieten! Te simţi ca în avion! Totul este diferit. Chiar şi contactul. Nu am avut vizibilitate mai bună în nici o altă maşină! Saab, pentru cei care nu ştiu fabrică avione şi maşini, pe o poartă ies avionele, pe altă poartă ies maşinile.

Mi-aş lua-o oricînd, numai că este o singură problemă. Pe lîngă ele sînt nişte băieţi tineri şi simpatici care le păzesc tot timpul 🙂 . Ehe, Saabu nu-i pentru români cu buget limitat. Maşină de domni şi cucoane! E acră! 🙂

Mai vorbim! Acum Saab, Opel şi Chevrolet s-au aşezat sub acelaşi acoperiş de garaj. GM! Ce înseamnă asta? Vom vedea!

Cînd au început, chiar de la avioane au început!

Uite dovada! Aşa arăta primul Saab. Poate şi de asta îmi plac atît de mult. Am vrut să devin pilot de aviaţie militară.

Deocamdată mă gîndesc tot la Opel. Opel your eyes, români, şi încercaţi să uitaţi un pic de Golfuri şi Broscuţe din 70. Nu se mai fac maşini din alea!

Care-i Molochete şi care-i Morochete?

A propos de forme şi, de data asta, relaţia dintre auditiv şi vizual.

Uite un exerciţiu de fonetică! Profesorul Puiu de la Iaşi ne-a distrat cu el.
Spunem că sunetele nu au nici o importanţă, da?

Vă rog atunci să îmi spuneţi care este Molochete şi care este Morochete dintre cei doi de aici?

De ce lui Dumnezeu îi plac colţurile?

Să îmi spuneţi şi mie de ce, într-o cultură în care corturile erau rotunde şi în care spaţiile de închinare erau circulare, Dumnezeu le cere evreilor să facă chestii pătrăţoase? Dreptunghice, masa ?

Şi Templul?

Bisericile le-am rotunjit noi.

De ce? De ce lui Dumnezeu îi plac colţurile?

De ce termină soarele şi luna la finalul creaţiei ca să construiască un cub?

Cum se vede Congresul la lumina Farului?

Cum se vede? Destul de mititel. Se pare că înălţimea Farului nu a fost destulă pentru amploarea evenimentului. Este totdeauna interesant de privit prin ochii altcuiva. Presa ne oferă acest prilej. Poţi să te uiţi, mai ales dacă n-ai fost acolo, prin ochii ofiţerului de presă, prin ochii redactorilor, reporterilor etc. O invenţie extraordinară presa, dar şi de mare responsabilitate. Aşa că cine se apucă de presă, pentru că nu poate spune chiar tot ce sîmţeşte, …uite ce păţeşte! Că presa nu-i jurnal intim!

Deci, putem privi evenimentul prin ochii altora, da? Dar dacă ai fost acolo? Dacă lucrurile se văd diferit? Atunci nu trebuie oare operate corecţii? Cine îşi asumă responsabilitatea de a face presă îşi asumă şi posibilitatea intervenţiei atunci cînd evenimentele sînt deformat redate.

Ieri am primit „Farul Creştin, revistă creştină a baptiştilor de pretutindeni”, o revistă decentă, cu grafică excelentă, mai ales la ultimele numere, cu articole interesante (chiar am apreciat articolul Străinul din acest număr, numărul iunie 2007) cu ştiri de la diferite evenimente din ţară etc.

Sînt abonat de cîtiva ani.

Azi, citind pagină după pagină am dat peste o un comunicat care mi-a stîrnit un zîmbet, dar amar.

În cele 20 de rînduri dedicate evenimentului, redactorul revistei vede un singur aspect central, o singură mare problemă şi o singură mare realizare.

„La acest Congres au participat 480 de delegaţi din bisericile din întreaga ţară şi de asemenea aproximativ 100 de fraţi care nu au avut drept de vot, datorită faptului că nu au achitat contribuţia către Uniune!” (sublinierea ne aparţine)

Buun. Asta a fost neajunsul. Faptul că cei 480 i-au reprezentat pe cei care au plătit contribuţia lor pe patru ani de zile, cîte 3 (TREI) lei de membru pe an (PE AN, adică cam o sticlă de cola) !!! Şi au mai fost 100 de fraţi, cei mai mulţi oameni cuminţi, liniştiţi şi care au stat în banca lor, fără să devină revedicativi, care i-au repreztentat pe cei care au dorit să vină la părtăşie. Nu i-a oprit nimeni de la participare, numai că n-au putut vota pentru că, din diverse motive, bisericile lor nu au plătit „împovărătoarea” contribuţie.

Care este marea realizare? Exact trei rînduri sînt dedicate noului statut şi alegerilor, după care apare următoarea informaţie, pe alte 8 rînduri:

„Amintim faptul că delegaţii la congres, prin noul statut au decis ca participarea la Adunările Generale ale Comunităţilor şi la Congresul Cultului Baptist să nu mai fie în funcţie de contribuţia financiară. Bisericile sunt încurajate să susţină financiar lucrarea comunităţilor şi a Uniunii, însă participarea la aceste întîlniri nu va fi condiţionată de procentul contribuţiei.”

De pe fereastra mea pătrată lucrurile se văd puţin altfel, cu alte dimensiuni. S-ar putea ca mai important să fi fost ieşirea din mişcarea ecumenică, alegerile şi implicaţiile lor, statutul şi implicaţiile, moţiunile etc. Despre astea nimic??? Dacă nu se face dreptate acestor importante decizii în alte comunicate fie ale cultului, fie alte mijloace ale presei baptiste, probabil va trebui să revenim.

Deci mai mult de jumătate din comunicatul de presă este dedicat unei chestiuni secundare, problematice şi care a stîrnit mari dezbateri şi va mai stîrni, cu siguranţă: faptul că cei care declară că sînt interesaţi de viaţa cultului ar trebui, vorba americanului, ar trebui „să îşi pună banii unde le este gura!”

Da, este adevărat, cu retorică de genul „Noi nu vrem să cumpărăm părtăşia!” şi „Ce, avem două feluri de fraţi?” a cîştigat partea reprezentată prin vocea redactorului de la Farul, la cîteva voturi diferenţă, după trei numărări (aici mi-am cenzurat comentariile)
Fraţii mei! Om trăi şi-om vedea!

Cred că deja noua conducere a Uniunii înţelege cam pe unde vor fi problemele noului mandat. Finanţarea va fi una dintre chestiunile care vor stîrni multe dureri de cap. Este ceva neimportant? Apostolul PAvel însuşi a fost interesat de susţinerea lucrării şi a bătut obrazul unor biserici că s-au cam delăsat cu dărnicia.

Trecutul a demonstrat că atunci cînd a fost interes electoral (ce păcat că numai atunci!), bisericile şi-au adus aminte imediat de sumele derizorii care trebuiau date către Comunităţi şi Uniune. Era un mijloc de a-i determina pe cei care erau generoşi în declaraţii să devină generoşi de-a binelea. Cei largi la gură, dar strîmţi la buzunar, deveneau dintr-o dată, de voie, de nevoie, darnici. Era democratic, pentru absolut toţi cei care voiau prin vot să participe la schimbarea destinelor cultului. Erai interesat de viaţa cultului, voiai să votezi în ce direcţie vrei să mergem, atunci dovedeşte-o.

Sînt foarte curios, foarte foarte curios: ce se va întîmpla acum? Mă tem că un îndemn pe trei rînduri în revistă nu vor ajuta prea mult. Oricum se pare că sînt singurul care mă agit cu chestiile astea. Aşa cum bănuiam s-a făcut tăcere după alegeri. Nimeni nu mai este interesat nici de banii de la stat, nici de ordinări, nici de programe, de nimic. Ce păcat că încă o dată am cîştigat rămăşagul! 😦 .

Ce bine că bisericile noastre nu trăiesc din dezbaterile de pe internet şi din agitaţia unor ideologi şi analişti conjuncturali! Ce bine că vestirea Evangheliei nu depinde de comunicatele de presă! Ce bine că bisericile continuă să dea fonduri imense pentru misiunea externă, în Turcia, Albania, Bulgaria, REpublica Moldova, Slovacia, Ukraina etc.! Ce bine că mai mult de jumătate din fondurile pentru şcolile creştine, pentru prima dată anul acesta vin în primul rînd din ţară, de la donatori necunoscuţi, dar dedicaţi! Ce bine! Ce bine că pe teren lucrurile stau altfel!

Cu Uniunea şi Comunităţile lucrurile stau altfel!

Om trăi şi om vedea! Fiecare biserică are problemele ei, ne aşteaptă o secetă mai mare ca cea din 1948, oamenii s-au întors la ale lor, cei de la Rîmnicu Vîlcea aşteaptă rezolvarea situaţiei în care se află etc.

Dacă pînă acum se aduna la Uniune un procent pe care fiecare dintre cei care am fost la Congres şi la Conferinţă îl ştim, mă tem că de data asta 10% este deja foarte optimist.

La următorul Congres vom fi 1000 de delegaţi, pe puţin. Deci, cine doreşte să ne fie gazdă? 🙂

Să dea Dumnezeu să nu am dreptate! Să dea Domnul ca optimismul unora din noua conducere a Uniunii să devină realitate: „dacă oamenii se vor simţi slujiţi, vor dărui”!

Deocamdată ce este îngrijorător este că Farul luminează numai într-o direcţie şi suprafaţa de analiză şi prezentare asupra unor probleme esenţiale este destul de redusă. Păcat! Aşteptăm să vedem dacă atît de blamata revistă Creştinul Azi va prezenta alt unghi de vedere. Poate că totuşi va fi prezentat nu numai un articol din statut şi nu doar un punct din ordinea de zi a Congresului.

Mai este ceva! A propos de comunicare!

Au fost destui în ultima vreme care au reclamat faptul că vechea conducere este criptică, nu dă informaţii, nu prezintă, nu dă sfoară în ţară, ţine toate informaţiile la sertar. Este oare mai bună o prezentare trunchiată şi „cu program” decît o tăcere?

Oricum, va fi de urmărit, ca şi pînă acum, felul în care se reflectă în presa nostră viaţa cultului. Sperăm că Farul îşi va păstra nivelul şi nu va deveni o lanternă, sperăm ca Revista Creştinul Azi să apară mult mai des (pînă acum au fost critici virulente asupra rarisimei apariţii, mă întreb cu ce bani va fi îndesită apariţia)…altfel se va transforma în Creştinul Ieri.

Abia aşteptăm să vedem noul stil promis: deschis, transparent, popular, accesibil. Sperăm (pentru că vechea conducere a fost criticată acid, că nu comunică, că nu este transparentă) să vedem un web-site al Uniunii pe care vechea conducere l-a refuzat cu insistenţă.
Poate si Revista Crestinul Azi on line, să vedem procesele verbale în emailul tuturor membrilor consiliului şi altele ca acestea.
Oricum, este de urmărit să vedem unde şi cum vor fi împlinite acele lucruri care au fost atît de criticate la vechea conducere de cei care acum au responsabilitatea de a purta poverile.

Şi în final şi cel mai important lucru: să ne rugăm pentru ei, pentru noua conducere a cultului, că nu le va fi uşor, dar şi pentru presa baptistă! Să fie cît mai diversă, cît mai la îndemînă, cît mai corectă etc. Poate vedem şi un ziar, altceva decît ce a fost Santinela, fie-i ţărîna uşoară! Să îndesim Creştinul Azi şi să mergem şi cu Farul la reparat!

PS.

Sper că ciracii au citit cum trebuie! 🙂 Ştiu ei despre ce este vorba, numai să facă corect „copy and paste” pentru raportul la superior! 🙂

De asemenea vă rog să vă uitaţi bine: iată îmi pun blogul în slujba campaniei electorale! 🙂 Cineva a profeţit că blogul meu va funcţiona doar cu scop electoral şi numai pînă în mai! Halal profet! Să-i dea Dumnezeu sănătate tot aşa cum îmi merge mie blogul! 🙂 Se pare că tocmai alte bloguri şi discuţii pe grupuri s-au înţepenit după 19 mai. Fiecare cu interesul lui!

Ghiciţi de ce-mi pasă cum se reflectă Congresul în presă?

Post post scriptum:

Campania electorală a trecut, dar eu refuz să intru în amorţeală şi în anestezia generală post-event, asta este cauza pentru care îmi fac atît de mulţi „prieteni”! Nu?

„Deci tot nu te linişteşti, nu?” Nu! între linişte şi luciditate, o aleg pe cea de-a doua!

Între o tăcere nepăsătoare şi o verbariţă care să-i nu-i lasă să doarmă şi pe alţii, tot pe-a doua o prefer!

Dacă n-am dreptate, vă rog să mă amendaţi! Nu pentru asta este blogul?

Psalmul 4

Doamne, ai văzut cum arată fierul şi piatra făcute de noi?
Cale ferată şi terasament!

Ai văzut ce-am făcut din copacii Tăi?
Stîlpi de telegraf!

Am făcut ceva care sigur o să-Ţi placă!
Am făcut oglindă din metalul făcut de noi!

Să să se vadă pietrele Tale, stîncile!
Şi verdele Tău, copacii!

Psalmul 3

M-am uitat la o frunză pălită în verzeală de o boală maronie.
Ştiu că-i de la noi, de la oameni!
Geme toată facerea de otrava care s-a scurs din mărul muşcat.

Şi totuşi, Doamne, ai văzut-o cum te laudă?
Sigur ai văzut-o!
Tu, care ştii şi firele de păr, ştii şi frunza şi iarba!

Ai văzut-o cum se leagănă în vînt, aşa cu boala în ea?
În cîteva de zile cade, dar şi-a făcut rostul:
Mi-a vorbit în tăcere despre laudă în stricare.

Ai văzut-o, Doamne?
Aia de lîngă calea ferată.

Punem şi „P X”-ul pe Biblie?

Eram la o legătorie cu mulţi ani în urmă. Am dus o biblie veche la legat. Legătorul m-a întrebat:

„Doriţi să vă punem numele pe Biblie?”

„Nu, de ce? Sînt eu autorul? Puneţi numele lui Dumnezeu pe ea, dacă doriţi, El este autorul”

„Atunci să vă punem crucea pe ea?”

„Nu, lasaţi-o aşa, sînt baptist, noi nu prea punem cruce peste tot…”

„Aha, pocăit nu? Şi de ce nu puneţi cruce, de ce nu vă faceţi cruce? La biserică aveţi cruce?”

„Da, avem cruce la biserici, dar nu ne facem cruce şi ne gîndim mai mult la „Cristos cel răstignit”, cum spune apostolul, „noi predicăm PE CRISTOS cel răstiginit” nu obiectul pe care a fost răstignit…”

„Bun, da PX-ul îl punem? La pocăiţi am mai pus asta…”

Omul mi-a explicat că fiecare inscripţionare cu litere aurite costă şi voia cu orice preţ să-mi ia banii…

„Ce-i ăla PX?”

„Ei, uite…. asta”

Şi mi l-a desenat

„Oh, domnu… vă rog, nu-mi puneţi nimic pe Biblie, lasaţi… Asta nu este PX, este monograma Domnului Isus Cristos. La ce spuneţi dumneavoastră P este de fapt Iota grecesc, de la Isus, dar cu ornamentaţie, o ornamentaţie care s-a pierdut şi a fost amplificată, de aceea Iota seamănă cu un P, este prelungit prea mult spre dreapta ornamentul de sus.. iar la ce spuneţi X este litera Chi, din alfabetul grecesc, care vine de la Hristos, deci este monograma lui Isus Hristos”

„Da domnu şi de unde ştiţi?”

„Am învăţat la şcoală”

„Biine, vă fac biblia aşa cum doriţi. Piele sau vinil? Hai, daţi-o-ncolo de treabă, să fie piele, că-i carte sfîntă…”

„Piele să fie!”

………………………………..

Un eveniment recent mi-a adus aminte de acestă întîmplare. Trecem atît de adesea pe lîngă inscripţii şi simboluri care stau pe lîngă noi ca dintotdeauna şi nu ne întrebăm ce înseamnă…Au fost acolo tot timpul, le-am văzut în icoane, în mijlocul drumului, la răscruci, dar n-am fost la fel de curioşi cum e neamu la Irinel Columbeanu sau la „Stupize, Stupize!”

PS.

pentru cei interesaţi de evoluţia simbolului, iată o monogramă destul de veche. Cred că este prea mică bucla pentru a fi Rho, dar mai este o dovadă în această imagine. Uitaţi-vă în josul aşa zisului Rho, nu cumva este un Sigma? Deci ar putea fi un Iota sigma, vezi explicaţiile pentru ce înseamnă IC XC NI KA, grafiat altfel. Nu sînt specialist în epigrafie, dar mie aşa mi se pare din ce îmi aduc aminte de la orele de epigrafie de la Clasice din Bucureşti.

Prescurtarea despre care este vorba în comments arată cam aşa

Ce contează acum?

Cineva mi-a trimis acest link.

Este de la un accident. Doi studenţi mi-au spus deja cîte ceva din ce s-a întîmplat. Se pare că amîndoi îl cunoşteau pe băiat.

Tudor (darul lui Dumnezeu, în traducere), baterist, venea cu motocicleta de la scăldat. „Tînăr plin de farmec şi viaţă!”.

Dar acum ce mai contează?

Contează cît avea motocicleta la impact?

Contează dacă a băut sau nu?

Contează în ce trupe a cîntat?

Contează cîţi bikeri cunoştea?

Contează în ce fel de maşină a dat?

Contează cum o chema pe soferiţa care nici n-a avut timp să îşi dea seama ce vine spre ea?

Contează pe ce stradă a murit?

Contează cu ce motocicletă mergea şi cîtă experienţă avea?

Contează în ce ziar a apărut despre el şi la ce televiziune? (ce oribilă alăturare între tipele alea pe o maşină în reclamă şi imaginile de la accident!!! )

Contează ce comentează unii sau alţii pe aradon.ro?

Nu contează!

Puţini din cei care au scris pe aradon.ro au copii. Habar n-au despre ce-i vorba. Legistlaţie, motoare, învinuiri, jigniri, habar n-au ce contează. Da, judec, ăsta este un verdict! „Aflarea-n treabă la români!” Din nou!

Contează ce spun părinţii lui de la 800 de km distanţă.

Contează ce plîng ei. Contează cum plîng ei şi fraţii lui …

Contează cine îl cunoştea pe el.

Cel mai mult contează acum dacă îl cunoaşte El pe el!

Asta contează acum …!

Şi pentru mine? Ce contează? Contează că scriu acum „condoleanţe familiei”? Ce bună-i tăcerea într-o casă de jale! Acolo omul se face mai înţelept.

Pentru mine contează că moartea i-a venit într-o zi pe care o începuse absolut normal. Eu tot la asta mă gîndesc.
Aşa cum vă spuneam. S-a sculat normal, s-a dus cu prietenii la un scăldat normal, s-a suit pe o motocicletă normală, a mers cu o viteză anormală şi s-a ciocnit cu o dacie veche şi normală, într-o zi absolut normală.

Unii dintre noi vom muri într-o zi ca asta, ne vom trezi dimineaţa vioi şi plini de chef şi nu vom mai adormi în propriul pat.

Contează să mă gîndesc în fiecare zi la posibilitatea asta.

Care va fi ultimul gînd care îmi va trece prin cap?

Care va fi ultimul strigăt?

Care va fi ultima faţă pe care o voi vedea aici?

Care va fi prima faţă pe care o voi vedea după….?

Cam asta contează, cred…

Se ridică întrebarea…

Am corectat ceva lucrări. E sezonul.

Din cînd în cînd revine următorul reflex, într-o lucrare chiar de prea multe ori, „se ridică întrebarea…”

Deci, curentul cade, aşa singur de la el… pentru alţii „este luat”, iar întrebarea „se ridică”.

Întrebarea ori „se pune”, ori „se ridică”.

Întrebarea care se ridică este următoarea: întrebarea se ridică singură sau o ridică cineva?

Şi dacă o ridică, de unde o ridică?

De jos! Cineva a pus-o acolo.

De-aia întrebările sînt „uşoare”, adică uşor de ridicat şi „grele”, ca nişte grinzi care îţi cad pe umeri. Te poţi scrînti cu ele.

Se pare că întrebarea se ridică singură singurică. Ne apare înainte, ni se ridică în minte ca un pisoi de la piciorul mesei, ca milul de pe fundul apei, ca nisipul din pahar, ca strugurii din must.

Întrebarea care se ridică singură ne sperie precum pisica neagră care-o făcea pe mătuşa să scuipe-n sîn; ne tulbură, ca mîlul şi nisipul şi strugurii.

Ce viaţă să trăieşti fără să culegi întrebările de pe jos!? Ce urîtă viaţă!

Cine a pus întrebarea jos ca să ne încurce cînd se ridică?

Păi, probabil cineva care vrea să nu ne lase mintea odihnită… Dumnezeu îi pune întrebări lui Iov, vreo şaizeci şi ceva, el trebuie să le ridice…Grele întrebări. Uşor răspuns: „auzisem vorbindu-se despre tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut… ”

Iov a dat cu toate întrebările de pămînt…a răsuflat uşorat şi s-a lăsat ridicat deasupra întrebărilor.

INRI

Ce înseamnă INRI?

Mai simplu. Orice wikipedie vă spune că este vorba de iniţialele de la IESVS NAZARENVS REX IVDAEORVM, adică Isus Nazarineanul, Regele Iudeilor.

VULGATA Joan 19:19 „Scripsit autem et titulum Pilatus et posuit super crucem erat autem scriptum Iesus Nazarenus rex Iudaeorum”
E curios cum foarte multe cruci bizantine nu poartă prescurtarea de la inscripţia în greacă, cum ne-am fi aşteptat, ci de la cea în latină. Nu-i aşa? De ce?

Ce înseamnă IC XC NI KA?

Ne plimbăm. Trei cunoscuţi. Am fost întrebat de unul dintre cei doi ce înseamnă IC XC NI KA?

Eram în faţa unei cruci ortodoxe.

I-am dat voie celuilalt prieten al nostru, mai umblat prin lume, să ne explice despre ce este vorba. Vădit încurcat, respectivul „ne-a dus cu vorba”: că se pune pe proscomidie, că se întipăreşte pe pîiniţele din altar, ca se ştampilează pe prescuri, că este o prescurtare, tot felul de poveşti.

Din nou am constatat cît de greu ne este ca români să spunem „îmi pare rău, nu ştiu” şi cît de lesne ne este „să ne aflăm în treabă”.

Din păcate şi în literatura vulgară explicaţiile sînt destul de „pe alături”

Prima parte este simplă:

IC înseamnă Isus acel C este un grafem alternativ pentru sigma grecesc.

XC înseamnă Hristos, X este chi, C, acelaşi sigma.

Deci IC XC este prescurtarea numelui Isus Cristos, cu un singur I, insist. Se pare că numai la noi se scrie cu doi I pe prescurile româneşti, (cu Hristos-Cristos am discutat în altă parte).

Deci:

IC XC pe un registru, cel vertical
NI KA pe al doilea registru, cel orizontal,

sau unul sub altul.

NI KA nu înseamnă nici Christos Victor, nici Conqueror, nici altele, dar are legătura cu asta. Iată încă o dată ce primejdios este să ne facem cultura pe Google. Peste tot pe motoarele de căutare sînt tot felul de interpretări ale acestui NIKA.

NIKA, scris într-un singur cuvînt, este de la verbul NIKAW (w este pentru omega în transliterare). Problema este: ce formă? Că avem nikaw, nikhsw, enikhsa, nenikhka. Acestea sînt formele principale pe care le puteţi găsi în orice dicţionar.

Unii spun că este un substantiv. Şi trimit la firma de adidaşi Nike. Greşit. Alţii spun că este viitorul.

Dacă ar fi fost viitorul simplu, ar fi trebuit să fie nikhsei ca în Apocalipsa 11:7. Isus Cristos va birui? De ce, da n-a biruit deja?

Dacă ar fi fost Isus Victor, atunci am fi avut cel puţin un participiu NIKWN, şi mai mult ca sigur articulat.

În 1 Ioan 5:4, avem forma de aici, NIKA, cu accent circumplex pe alpha şi cu iota subscris, tot sub alpha. Este, dacă gramaticile spun bine, indicativ, prezent, diateza activă, persoana a treia, singular.

Care este problema cea mai grea? Verbele contrase. Cele ca nikaw, agapaw, timaw, vezi Ioan 3:35, formează indicativul prezent în acest fel.

Cum se ajunge la această formă?

Forma de bază este nikaw, la indicativ prezent, pers. I, sg. se conjugă la persoana a doua nika – eis, dar are loc un fenomen fonetic şi rezultă nikas, cu iota subscris şi accent circumflex, apoi, persoana a treia, nika-ei, a plus e psilon rezultă în alpha lung, marcat de accentul circumflex, i coboară sub a şi rezultă iota subscris.

Se poate strecura totuşi o confuzie. Mai există şi alte forme la care, dacă nu sînt puse accentele şi subcrisele, pot fi confundate cu această formă de prezent cu aspect continuativ.

Şi anume: conjunctivul, prezent, activ, persoana a treia, singular, care are o formă identică, şi de aici probabil, datorită aspectului proiectiv al conjunctivului, a fost tradus cu viitorul, Isus Cristos să biruie! Şi mai este imperativul persoana a II-a, singular. Isuse Cristoase, biruie!

Toate cele trei forme ar fi posibile. Personal cred că este vorba de forma cea mai la îndemînă şi care ne asigură cele mai largi interpretări teologice.

Deci IC XC NI KA înseamnă Isus Cristos biruieşte, (învinge, cum doriţi, depide, dacă faceţi parte din curentul care respinge arhaismele şi slavonismele… ).

sau, cealaltă variantă după DOLR, după cum doriţi: Isus Cristos biruie!

Amin! Aşa să fie!

Psalmul 2

(Sau „La vedere, Doamne!”)

Că eşti bun am văzut!
Că eşti drept mi-ai dovedit!
Da, că eşti frumos?
Aşa am citit, aşa mi s-a spus!

Pentru asta m-aş lupta cu Tine.
Ca Iacov.

Curiozitatea asta merită o încheietură de şold frîntă.
Şi amîndouă picioarele, ba, că mi-aş da şi-o mînă, şi-un ochi,
Şi amîndoi, după ce Te voi fi văzut!
Mai este privelişte demnă de privit apoi?

Ţi-aş da nu numai ce îmi prisoseşte! Plămînii şi rărunchii şi inima!

Ba, inima Ţi-am dat-o deja!
Atunci ce-mi mai rămîne?

A, aha! Deci inima ajunge?
Cum spui Tu!

Bine! Deci Îţi voi vedea şi frumuseţea, da?
Şi asta, fără luptă?

Atunci nu-ţi pot spune “la revedere!” că nu ne-am văzut!
Dar sînt aşa de puţin răbdător să Te văd!

Pînă una-alta, viaţa asta, îţi voi spune “La vedere, Doamne!”

Psalmul 1

(De cîntat în ploaie, cu acompaniment de tunet şi joc de fulgere)

Cum să îţi spun ceva ce nu Ţi s-a mai spus, Doamne!
Să Îţi spun că eşti puternic, că eşti bun?
Ţi s-a scris şi Ţi s-a spus, des şi-adesea.

Tuni şi fulgeri!
Asta e bine şi frumos şi puternic!
Şi-am să-Ţi spun ceva de bine la fiecare tunet al Tău.
Să ne luăm la întrecere!

Tuni Tu,
Spun eu,
Să vedem cine sfîrşeşte cel mai repede.
Tu, tunetele sau eu, cuvintele.

Mă voi face tare la cerbice.
Ţi-oi spune de bine şi cînd mi-o fi rău! Întotdeauna!
Şi printre lacrimi şi printre şiroaie de sînge!
Şi la dulceaţă şi amar!
Ca să văd ce faci!

Sînt încăpăţînat şi curios!
Îţi voi mai spune încă o bine-cuvîntare după ultimul Tău tunet de-astă seară
ca să văd ce urmează.

Mă voi încăpătîna să te laud ca un rob, ca să văd ce-mi faci ca Stăpîn.
Tehe cuunosc eu…!

Acum tună, cuvintele îmi năvălesc printre dinţi şi sînt în spatele buzelor, abia le pot ţine să nu se şuiere!

Îmi ajunge un fulger, că ştiu că îi urmează sunetul.
Tu tuni, eu spun…

Ce-a căutat…?

Ce-a căutat cineva ieri? No comment!

Se pare ca personajul ştie ceva ce nu ştim noi?

E bun google. Te prinde! 🙂

„A căzut curentul!”

Cea mai mare tragedie care ar putea lovi omenirea acum nu este o ciumă, nici SIDA, nici gripa aviară, nici încălzirea globală, nici epuizarea resurselor energetice, ci întreruperea curentului deodată, peste tot. Adică să cadă curentul.

Ar muri milioane de oameni! Vă gîndiţi la echipamentele electronice din spitale, nu?

Nu acolo ar fi cea mai gravă problemă: căderea reţelelor de comunicaţii (gîndiţi-vă la cele militare), faptul că toată economia este fundamentată pe transport şi electricitate, conservarea hranei depinde de curent, „capodoperele” noastre, ale celor care am renunţat la creion şi hîrtie, s-ar pierde toate…. 🙂
Dacă s-ar întîmpla să cadă curentul peste tot şi dintr-o dată şi ar sta jos, acolo căzut, vreo cinci sau şase luni, am fi aruncaţi în plină sălbăticie, am fugi unii după alţii pe stradă să ne luăm pîinea de sub braţ… Majoritatea oamenilor nu ar muri pentru că li s-ar opri monitorizarea medicală, ci pentru că s-ar ucide unii pe alţii… altele ar înnebuni fără telenovele, alţii ar intra în panică, fără ştiri, eurosport, filme etc. Ce-am face toată ziua fără curent?

Poate că totuşi nu este aşa de rău să cadă curentul din cînd în cînd!

Azi a căzut curentul!

De ce curentul cade? El nu se opreşte? Apa se opreşte, dar curentul cade! Iar cînd vin, amîndouă vin la loc. Apa nu se porneşte, curentul nu se ridică.

Nu, curentul nu se ridică, dacă a căzut. Curentul „vine„!

Pe vremea lui Ceauşescu, cînd se făcea economie la apă, curent, tinereţe şi viaţă, creativitate şi imaginaţie, cîte o vecină ieşea pe scară şi striga cît o ţineau rărunchii: „A venit curentul, apa, lumina etc.!” Toată suflarea sufla uşurată. Apa, curentul, veneau ca nişte musafiri dragi şi stăteau puţin.

Toate vin! Dar cînd se duc, nu se duc; curentul cade, apa se opreşte, lumina se întrerupe!

Dacă a căzut, atunci cineva trebuie să se ducă să îl ia de jos, să îl ridice să îl pună la loc.

Cît de mare este zgomotul cînd cade curentul, cum face el cînd cade? Tocmai asta este: cînd „cade curentul” se face linişte, o linişte foarte mare. O linişte nu numai mare, ci şi frumoasă!

Dar cînd cade curentul de sus? Cum face? Furtunile cu tunete şi fulgere sînt momentele mele preferate. Atunci, aşa cum spuneam zilele trecute, opresc Windows-ul şi mă uit pe ferestre.

Cînd făceam compuneri prin clasa a II-a învăţătoarea ne spunea să scriem concluzia! Întotdeauna! Cînd făceam o compunere despre primăvară trebuia să spunem: „Ce bine este că a venit primăvara! Totul revine la viaţă! Totul revine la normal!”

Acum: Ce bine este cînd cade curentul! El cade fără zgomot! Nici pîs sau fîş nu face! Uneori scoate doar fum, dar apoi…Totul revine la linişte! Totul revine la normal, rămînem cu noi înşine şi se face o linişte mare şi frumoasă! Iar cînd cade curentul de sus, de la El, atunci se aude zgomotul celei mai spectaculoase rostogoliri care ne este dată spre auzire.

„Cit de fragili sîntem…”

În ultimul an am avut trei înmormîntări în familie. Apropiaţi şi foarte apropiată.

În ultimii şapte, vreo şase. Fraţi şi unchi.

Sting a scris acest cîntec, dacă bine ştiu, atunci cînd a aflat că mama lui a murit. L-a repetat atunci cînd a aflat de 11 septembrie 2001.

Zilele acestea, cînd am văzut oţelul alături de sînge, detergentul care spală cu mopul, urmele de roşu, stelele care se oglindeau în stropii de ploaie, mi-au venit des în minte cuvintele Eclesiastului, dar şi cîntecul lui Sting. Atunci ne aducem aminte de cît de trecători sîntem, cînd ne vedem sîngele destul de des.

Războinicii ar trebui trimişi să doneze sînge. Dacă rămîn războinici şi după asta, atunci „au sînge…”

If blood will flow when flesh and steel are one
Drying in the colour of the evening sun
Tomorrow’s rain will wash the stains away
But something in our minds will always stay
Perhaps this final act was meant
To clinch a lifetime’s argument
That nothing comes from violence and nothing ever could
For all those born beneath an angry star
Lest we forget how fragile we are

On and on the rain will fall
Like tears from a star like tears from a star
On and on the rain will say
How fragile we are how fragile we are

On and on the rain will fall
Like tears from a star like tears from a star
On and on the rain will say
How fragile we are how fragile we are
How fragile we are how fragile we are

Cum slăbesc? Cu capu…

Mă duc în jos, cad, kg după kg, cineva trebuie să mă oprească!!! 🙂 Vă scriu azi că am trecut de limita psihologică de 89 kg. Ieri aveam 90, azi 89,800.

Sînt o mulţime de reţeţe de slăbit. Click AICI şi vă distraţi. Dacă le încercaţi pe unele, vă îmbolnăviţi fără puţinţă de vindecare.

V-am spus cum m-am îngrăşat. Vedeţi AICI. Cum slăbesc? Ehe, asta este o cu totul altă treabă.

Fiecare dintre noi sîntem diferit construiţi, dar după acelaşi tipar. Fiecare dintre noi s-a îngrăşat aproximativ aproape altfel 🙂 deci trebuie să slăbească pe aceeaşi cale.

Dacă nu înţelegi cauzele, degeaba regimuri, vei pune la loc. Te vei lupta la nesfîrşit cu kilogramele. Slăbeşti pentru nuntă, pentru interviu, pentru o vreme şi gata, kilogramele sînt la loc. Dacă nu înţelegi mecanismele îngrăşării şi slăbirii, degeaba, încerci pastile şi îţi distrugi ficatul.

Dacă nu ai motivaţii solide, te laşi. Nu trebuie să fii leneş ca să te laşi, numai lipsit de motivaţie, mai ales dacă soţia sau soţul te aceptă aşa cum eşti. Te ţine minte de cînd erai frumoasă sau frumos, nu? 😉

O doamnă mi-a scris şi mi-a spus cum a slăbit ea. S-a gîndit tot timpul cum o să arate în rochia din Pretty Woman, roşie şi strîmtă. I-am scris înapoi şi am întrebat-o ce soluţie are pentru bărbaţi. A fost rapidă. Haina aia neagră a lui Neo din Matrix. 🙂

N-a mers!

Se slăbeşte cu creierul, nu cu stomacul. Stomacul tot la creier are comanda.

Deci, cum slăbesc:

Am creat un cadru ca să fiu limpede la minte

I. Am aruncat pe foc toate sfaturile din revistele pentru femei sau manualele de slăbit pentru modele. Metode de slăbit fără efort fizic??? Poveşti de adormit domnişoare cu bani.

II. Am stabilit o motivaţie puternică. Vreau să îmi văd copiii mari şi nepoţii, vreau să prind ziua de Sîmbătă. Vreau să nu o las pe Natalia văduvă. E mai bine decît să mă văd îmbrăcat în haina lui Neo.

III. Am stabilit o ţintă precisă. BMI-ul. Acum este 33. Obezitate gradul I. Trebuie să ajung undeva între 25 şi 28. Adică pe la 76 kg.

IV. Am stabilit un ritm omenesc. Dacă slăbiţi mai mult de 2 kg pe lună, numai ca să vă vină rochia de mireasă, atunci se produc procese degenerative ireversibile. Gîndiţi-vă numai la pielea care vă va transforma într-o „persoană cascadă”. Nu vreau să îmi prind epiderma cu leucoplast şi să îmi trag carnea de pe spate ca să mă pot aşeza. Ne-am îngrăşat în timp, în timp trebuie să slăbim.

V. Încerc să restaurez obiceiurile bune şi să le alung pe cele rele. Adică? Fac calea inversă. Anumite lucruri pe care le-am făcut greşit le întorc pe dos. Am ştiut că nu este bine, dar m-am lăsat dus de stress, de val, de prea multa activitate, de sarcinile de lucru, de grabă, de neglijenţă etc. Deci:

1. Am început din nou să mănînc dimineaţa. Mare lucru! De obicei luam o cafea, mă duceam la şcoală, predat cîteva ore bune, administraţie, viaţă intensă, mîncam pe la ora 14.00 ca un (cenzurat 🙂 ) şi apoi mă duceam acasă. Mi se făcea iar foame pe la ora 10 seara. Dimineaţa, vorba prietenului meu care a slăbit 40 de kg, mănînc o mîncare cu creierul: oat meal. Nu are un gust prea bun. Sînt fibre alimentare. Se găsesc pe toate drumurile, dar sînt foarte sănătoase pentru colon în primu rînd. REvin, dacă trebuie.

2. Nu mai mănînc după ora 19.00. Mîncam pe la ora 19, după care muncă, muncă, muncă, noaptea, pentru că lucram în stil „bufniţă” din nou mîncare.

3. Dorm cît trebuie. Mă culc la 22, mă scol în jur de 5 sau 6. La stress şi oboseală corpul fiecăruia reacţionează în alt fel. Al meu comandă: depune, ca să ai de unde consuma cînd eşti obosit şi stresat. Cînd sînt odihnit nu mai simt nevoia să mănînc atîta.

4. Beau apă. Mai ale pe căldurile astea, în jur de 2 litri. Apa ajută la ardere. Cu cît transpiri mai mult, cu atît slăbeşti mai mult. Pînă acum v-am spus că am dat jos 6 kg şi ceva. DA, asta a fost apa. Acu abia începe greul. Toate curele de slăbire uimitoare se bazează pe asta. Vi se pare că merge, dar daţi apa jos. Dacă vreţi să slăbiţi, trebuie să beţi apă. 2 litri pe zi ar fi pentru cineva care vrea să se menţină, dacă aveţi cu 20 de kg mai mult, atunci, pentru fiecare 10 kg în plus peste limita normală trebuie să beţi o jumătate de litru în plus. Porţia mea este de trei litri pe zi.

5. Mă gîndesc la ce mănînc şi nu mai mănînc oricînd, orice, oriunde. La sfîrşitul zilei mă gîndesc la ce am mîncat. DAcă am sărit calul, a doua zi, post. Nu mai mănînc la orice oră din zi. Am stabilit ore fixe. Nu mai merg la orice masă de protocol. Dacă mă duc. Beau apă în faţa lor. Exerciţiu de voinţă. SAu comand ceva peşte, carne albă, chestii de genul ăsta.

6. FAC MIŞCARE. Asta-i important. Zilnic. Am avut o problemă cu genunchii de la prea multă alergare. Am încercat să alerg la fel ca la 56 kg cu aceleaşi ligamente şi aceeaşi muşchi acum la 96 de kg. Am făcut o prostie. Dar nu m-am lăsat. Pînă mi-am tratat genunchii, am făcut abdominale, flotări etc. PEntru prima dată săptămîna asta pieptul mi-a fost cu un mm înaintea burţii. 🙂

7. Am început din nou să mă uit în oglindă. Mult de reparat. 🙂 Din cauza abdominalelor încep să apară din nou, vag, greu, nişte deluşoare, foştii şi vechii mei abdominali. Greu de identificat. Nu asta este cel mai greu de obţinut. Cel mai greu este să înlături „mînerele iubirii” cum spun americanii. Cele două pernuţe care s-au depus mai sus de şolduri. Am nişte exerciţii super pentru alea. Grele, dar merită. Soţia

8. Parchez maşina mai departe şi am renunţat la lift. Azi soţia a urcat cu liftul şi ca în vremurile bune, am ajuns înaintea ei, pe scări. Cu gîfîieli, dar e bine!

9. Am renunţat la zahăr, la pîine în exces şi la otrăvurile albe în general. Făină, sare, zahăr etc. Mănînc pîine, dar graham, cu multă fibră, pîinea cea mai neagră. E şi mai bună la gust. Fără conservanţi. Nu am renunţat la îndulcire şi nici cu îndulcitorii nu mă împac, dar folosesc mierea de albine. Vă obişnuiţi, cu orice vă obişnuiţi.

10. Am renunţat la multe activităţi stresante. Da, la cele mai multe activităţi stressante care îmi ocupau nopţile. Dacă nu mai stau nopţile, nu mai mănînc noaptea. DAcă nu mă mai stresez dimineaţa, nu mă mai grăbesc fără să mănînc. Toate se leagă.

11. Am început să gîndesc ca un slab. Mă mişc ca un om slab, mă urc în maşină ca un om slab, urc scările ca un om slab, manînc ca un om slab. Mă pregătesc pentru cele 76 de kg, intens de tot. Mintea începe să supună corpul şi acesta va începe să se dea pe brazdă.

12. Am învăţat să spun NU. Mie şi altora. Pentru că văd multe lucurri care îmi plac şi acum mi le pot permite, trebuie să îmi spun mie în primul rînd Nu, apoi, cînd sînt invitat de oameni atît de amabili şi calzi la masă, pentru că mă cunosc de atîta timp şi epntru că mă iubesc destul, p0t înghiţi un NU din partea mea la capitoul prăjituri şi la al doilea fel doi.

13. Am un grup de suport. Singur nu poţi. Trebuie să îţi aducă aminte cineva, mai ales cînd te enervezi şi vrei să bagi două savarine în tine, una după alta sau două torturi diplomat. Soţia este alături de mine, în primul rînd. Aleargă cu mine, mă bate la cap să nu mai mănînc ciocolată, îmi aduce aminte că am luat hotărîri drepte etc. Apoi prietenii. Ei îmi dovedesc că se poate. S. V. care a slăbit 40 de kg este cel mai mare suporter al meu, apoi S. T. care a slăbit 20 kg mă încurajează în fiecare săptămînă. E important să nu te arunci asupra propriului trup fără sfaturi bune.

Mai sînt şi altele, dar mă opresc aici.

Nu ştiu dacă o să meargă şi la voi, dar la mine se pare că funcţionează.

Pentru cei care mă ştiu: punem pariu că după vacanţă vin cu burta mai în spate decît pieptul?

Punem pariu că la 1 octombrie sînt la 84 de kg? Adică 12 kg faţă de 19 mai?

Scriu acestea ca să îmi creez singur presiune. De acum înainte nu mai este drum înapoi. Ochii unora vor fi pe mine. Deci e treabă serioasă.

Promit să nu mai predic despre post pînă nu ajung la 80 de kg. 🙂

Fază: Şi io cred…

Fază în spital la Timişoara. Interlocutorul meu este din zona de sud a ţării. Foloseşte mult perfectul simplu.

– domnu, dumneavoastră de ce religie sînteţi? … Aha! Şi spuneţi că sînteţi un fel de preot al lor, cum se zice pastor?

– da

– păi, domnu, şi eu cred în Dumnezeu, cum să nu cred? Merg la legări la dezlegări la alea alea. Anu trecut am fost la 19 mănăstiri…da, vă rog să-mi spuneţi acum, dumneavoastră ce credeţi? EXISTĂ DUMNEZEU? …

Moartea aproape întotdeauna vine într-o zi normală

Luni mă pregăteam pentru o operaţie relativ simplă, dar cu ceva riscuri. Se poate perfora miocardul sau vreo arteră, se poate produce atac de cord sau, din cauza impulsurilor electrice să se oprească inima. Dacă tuşeşti sau strănuţi pe masa de operaţie, gata, cordul este perforat.

Este un EPS. Sînt o grămadă de siteuri care expică ce e aia.

Acum totul este în urmă.

Dar am avut timp să mă gîndesc destul de mult timp la moarte ca eveniment. (Voi reveni la Moarte ca personificare, Îngerul Morţii şi moartea-eveniment, mai încolo)

Dacă muream, pagubă-n ciuperci. Cresc altele la loc. Nu acesta este gîndul cel mai important. Mi-a zis o dată mama şi apoi un coleg mi-a repetat-o după 19 mai: “Sămînţa rea nu moare repede!”

Cred în viaţă după moarte şi cred că aia e mai bună.

Mi-ar fi părut rău de văduvia Nataliei. Ştiu cum este să creşti în casă de văduvă. Mama a rămas văduvă la 27 de ani, dar ne-am descurcat.

Altceva este important.

Că luni şi marţi ar fi putut fi ultimele zile din viaţă. Două zile absolut normale, pe care le-am petrecut incredibil de normal.

Cineva m-a întrebat ce voi fi făcut în aceste două zile, dacă aş fi murit miercuri.

I-am răspuns: “Exact ce am făcut pînă acum. Lucrez. Scriu, citesc, îmi îmbrăţişez copiii. Îmi arăt tandreţea faţă de soţie, răspund la emailurile studenţilor, le scriu referatele pentru lucrarea de diplomă, adică ce am făcut toată viaţa pînă acum. Cred că dacă nu trăieşti fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, îţi trăieşti viaţa degeaba. Fiecare zi ar putea fi ultima, deci, să trăim ….normal. Moartea ar putea veni normal, într-o zi normală, în timp ce faci o activitate normală, pentru că sîntem oameni obişnuiţi…”

Ziua morţii pentru cei mai mulţi începe ca o zi normală. Ieri, în mijlocul slujbei, unui frate drag i s-a făcut rău tot de la inimă (şi acum presiunea este peste 1044). Am liniştit enoriaşii, au continuat să se roage, exemplară comunitate, a venit pentru prima dată salvarea pînă la poarta bisericii şi au intrat cu targa în sanctuar. Scene rare şi dramatice. Şi pentru dînsul ziua de ieri începuse ca o zi normală de duminică.

Într-o zi normală, te vei coborî pe scări normale, ca orice om normal, în faţa unui bloc normal, vei sta pe bancă absolut normal pînă cînd o vecină normală, în timp ce îşi va uda muşcatele normale, va mişca un ghiveci normal, de vreo 5 kg, plin cu pămînt normal şi acesta va cădea „extrem de normal” (va respecta şi legile normale ale fizicii, constanta gravitaţională de 9,84 sau cît este..) în capul tău de la etajul 7. Vei muri, nu stupid, ci absolut normal. Moartea e normală!

Normal, nu?

Deci, ce înseamnă normal pentru tine?

De vreo cîteva zile trăiesc în aşa fel încît să nu îmi pară rău că am trăit normal, dacă moartea va veni într-o zi normală.

Oare cum începe cel mai bine o zi normală?

De ce m-am îngrăşat?

Cînd m-am căsătorit aveam 20 de ani şi 56 de kg.

Lunile trecute mi-am bătut tristul record personal de 96 de kg.

M-am îngrăşat mai întîi brusc, prin 1995, după care, dacă te ţii consecvent de treabă, se poate pune kg după kg 🙂

O parte dintre problemele cu inima vin din cauza asta. TRebuie să înţeleg ce s-a întîmplat ca să pot schimba ceva, nu?

De ce totuşi m-am îngrăşat? Vă spun şi vouă, care mai aveţi timp, să schimbaţi ce se poate schimba.

1. Genetica. Cu genetica nu-i de joacă. Cu un tată şi doi fraţi din partea tatălui de peste 100 de kg (fratele care a murit de infarct miocardic avea 130 kg) am un software de flămînd care este scris în urmă cu vreo 150 de ani. Pe vremea aceea se murea de foame, nu erau frigidere şi mîncare la dispoziţie tot timpul, aşa că atunci cînd ne aflăm la masă codul nostru genetic dă un semnal „Depune, depune, depune, că o să mori de foame!” Nu subestimaţi genetica. se poate lupta cu ea, dacă vă uitaţi cu drag la părinţi, dar cu îngrijorare la voi.

2. Sedentarismul. Mîncăm la fel ca în urmă cu 150 de ani, cam de cînd ne ştim ca neam, dar unchiul meu mănîncăî brînză şi grăsime, dar „după nămiezi” trage o coasă bună pînă seara. Noi mîncăm cam aceleaşi lucruri, ba şi mai şi, dar consumăm exact fix 2 (DOUĂ) calorii cît scriem pe tastatură la computer. REvin la asta.

3. Stress-ul. Îndelung şi consistent administrat. Stress-ul funcţionează diferit la fiecare. Mie, atunci cînd sînt stresat de cele de la şcoală, de cele de la parohie, de cele de acasă, de lucrări, dead-line-uri (liniile morţii 🙂 ), corpul îmi comandă „mănîncă, altfel nu supravieţuieşti”. E fapt ştiinţific demonstrat că nopţile pierdute se transformă în kg în plus. Nu ştiu formula exactă, dar vă asigur că aşa e. 🙂

4. Mîncarea bună acasă şi aiurea. Soţia mea găteşte olteneşte. Adică nu rîntaşuri, clisă, chestii de-astea care te pun jos cu colesterol şi trigliceride. Colesterolul mi-e 181, acum 100. TRigliceridele sînt singurele care sar dincolo de analizele normale 263. Dar mîncarea este super-extra-de bună. Slabă, dar bună. Mîncăm la fel, în aceleaşi cantităţi şi eu şi soţia. Ea a rămas la fel, eu am luat 40 kg. De ce? Pentru că ea merge pe jos şi nu adaugă la mesele de acasă, alte mese de „protocol”.

5. M-am lăsat de sport. Aici e important. Ce-i mai important am lăsat la urmă. Am făcut sport de performanţă. Ani la rînd. Atletism şi arte marţiale. Prin 1991 am lăsat-o mai moale. Am sărit spre 75 kg. În 1995 am fost la un stagiu de cercetare în ţara în care s-a inventat McDonalds-ul (beah!), TAco Bell-ul (yami, yami!), Starbucks-ul (uuuuff, acolo am scris o mulţime de pagini) şi altele ca acestea. În 12 săptămîni mîncare la liber, mişcare doar printre rafturile de la biblioteci, din maşină, jos şi de jos, în maşină. Mişcare nimic. N-am băut un strop de apă, numai sucuri, cola, dr. Pepper. Am pus 10 kg în 12 săptămîni.

Cînd am venit acasă soţia a trebuit să îmi dea obrazii bucălaţi la o parte ca să îmi poată vedea ochii şi între noi se aşezase o frumuseţe de burtă. 🙂

Nu s-a putut abţine: „Parcă te-a umflat cineva cu pompa….”

6. Am început să obţin ce doresc. Am dus-o greu şi mult timp. Crescut de văduvă, am tînjit ani la rînd după multe lucruri. De prin 1998-2000 am început să cîştig binişor. Tot ce mi-am dorit, pe masă. Dulciuri, chestii simandicoase, peşte mai ales, bunătăţi, „ducă-s-ar pi gît”, vorba lui Creangă.

7. N-am mai băut apă. Demult. Numai ceaiuri. De toate soiurile. Sînt un degustător înrăit. Avem chiar şi specialitatea casei care i-a scăpat pe mulţi de pietre la rinichi. Toată lumea ştie că apa ajută la elibereara de grăsimi. Ajută ficatul, rinichii, creierul. Nimic nu poate înlocui o apă plată bună. Nici cea carbogazoasă nu-i bună, ce să mai spunem de alte alea!

8. Nu m-am mai uitat prea mult în oglindă. Nici la imaginea pe care o vedeau alţii nu prea m-a mai stresat. Am considerat că dacă soţia mă înţelege aşa cuprinzător cum sînt… nu mai trebuie să mă îngrijesc prea mult de cum arăt. Greşit. Apostolul Pavel spune că trupurile noastre sînt temple ale Duhului Sfînt. Duhului, pentru că este duh, nu-i trebuie un templu mare, ci un templu îngrijit, ca poată fi folosit cît mai mult. Aici am greşit foarte mult şi în unele aspecte este iremediabil. Am crezut că doar mintea contează. am uitat „mens sana in corpore sano”.

9. Nu pot să refuz. Nu prea puteam să spun NU. Acum am o scuză excelentă şi adevărată: „Inima, regimul… „. Încercaţi să vă luaţi la întrecere cu priceperea bihorencelor la gătit orice, la făcut prăjituri cu cremă şi cu amabiliatea şi ospitalitatea celor de pe aici. Greu. „Hai, numai atît? Mai luaţi, vă rooog, nu se poate…”. Greeeu! Acum am învăţat lecţia.

10. Mi-am luat maşină şi îmi place să conduc. Pîinea, banca sînt la maxim două minute de mers. Ce credeţi? cheile şi hop în maşină. Vrrrrmmm! Peste tot cu maşina. Chiar şi la ieşirile cu copiii, am renunţat la parc, la biciclete (şi de răul golanilor), preferam să ne suim cu toţi în maşină şi să ne ducem în munţii Pădurea Craiului. Îmi place foarte mult să conduc! Stau cu orele pe scaun, tot atît cît stau şi la computer. Nu mă deranjează! 🙂 Conduc orice de la DAcie din 1984 pînă la Volvo şi Saab! (şi vehicule şi maşini adevărate, se înţelege că Dacia este doar un vehicul motorizat 🙂 sorry, no offense pentru dacifani).

Mai sînt şi alte motive. Mă opresc aici.

Am început să slăbesc. De pe 19 mai încoace am pierdut 6 (ŞASE KG). Mîine vă spun cum.

Nu cu cure de slăbire extrarodinare, nici cu prostioare de medicamente, nici cu înfometări stupide, nici cu masaje cu mentă şi spanac, nici cu saună, nici cu …. Vă spun mîine.

Deja îmi vine să rîd de poveştile de adormit domnişoare pe tema asta.

Oricum am pus pozele eroilor mei, cei mai buni prieteni, pe amîndoi îi cheamă la fel. Unul a slăbit 40 de kg, altul 20 kg. Cum? Cu creierul, fraţilor, cu creierul. Creierul contează. Acolo este motivaţia.

Ne vedem mîine fără 200 grame. 🙂

de ce mi-a crăpat computerul?

M-au ajuns blestemele „piraţilor”? 🙂

Nu cred, „piraţii noştri sînt mai buni decît ai lor”. Piraţii noştri nu blastămă.
Acum am reuşit să intru din nou pe internet. Cu întreruperi.

Cea mai enervantă chestiune este că cei de la Microsoft, să le dea Dumnezeu sănătate ca să poată perfecţiona toate chestiile proaste pe care le-au făcut pînă azi, îmi tot cer să îmi autentific Windows-ul. Şi mă tot bruiază.

Nici nu poţi deschide o fereastră în internet fără protecţie de la AVG sau Zonelab, că într-un minut, înainte de a termina instalarea te-ai şi virusat.

Acu mă lupt cu serviciul call de la Microsoft. ro.

De ce totuşi mi-a crăpat!

Ghiciţi!

Calculatorul a fost oprit. Sursa întreruptă. Am şi protecţie, back-up, APC, sursă neîntreruptibilă, cu filtre de curent, siguranţe etc.

Un singur lucru am uitat şi nici măcar prin cap nu mi-ar fi trecut că se poate întîmpla.

Acum am confirmarea din mai multe părţi şi m-am deşteptat şi eu.

Prietenul E., băiat deştept, el m-a luminat: SCOATEŢI CONECŢIA LA INTERNET CÎND TUNĂ ŞI FULGERĂ.

Vă arde placa, chiar dacă tot calculatorul este scos din priză. O descărcare de curent vă arde placa de bază PRIN cablul de conecţie la internet.

Cînd plouă ar trebui să fim cuminţi! Să ne uităm pe ferestre afară cum plouă cînd plouă tună şi fulgeră, nu pe windows.

Mi-a crăpat computerul!

Am venit acasă de la spital.

Mi-am pupat copiii, că soţia a fost cu mine. Este făcută dintr-un material care nu se mai fabrică. Cel mai tare mi-a fost milă de ea. A stat afară în parc, în maşină, pentru că nu avea voie înăuntru şi nu-i place să calce regulile cu mita la portar, voia să doarmă în maşină …. Ce bine este să ai prieteni care se arată la nevoie! R. şi L. soţ şi soţie, au luat-o la ei acasă. Scumpi oameni!

Deci, mi-am pupat copiii şi mi-am dat întîlnire şi cu un prieten fără suflet… fiecare are cîini, peşti, eu am computer.

L-am deschis, mort!

Abia mai sufla. M-am dus eu să îmi repar inima şi i-a crăpat lui!

Am decis să nu mă enervez, să nu intru în panică. Altă dată acest fel de întîmplare ar fi fost o tragedie. (Şi acum este, ca românu, ai DVD writer, dar salvezi din 6 în 6 luni). Am decis să mă culc. Am tras un somn bun, ca niciodată, deşi situaţia părea foarte proastă.

L-am dus la doctorii lui. Nu se mai poate face nimic! TRebuie cîntat prohodul!

Copiii nu s-au jucat la el. A fost o furtună şi ceva a pocnit în el! Asta e!

Am luat un alt sistem şi acum mă chinui să salvez datele de pe celălalt computer.

Sînt în faţa altui computer! Tastatura este diferită! Datele, o parte din ele, cel puţin cele salvate pe desktopul celui vechi sînt, probabi, definitiv pierdute.

Dar nu-i nimic! Cînd treci pe lîngă Îngerul Galben, nimic nu-ţi mai pare aşa de rău! Soţia se uită la mine şi se miră că zîmbes şi nu mă mai iau cu mîinile de cap, că nu sînt în depresie pentru cîteva zile, etc.

Să vedem cum ne descurcăm! Orice sfat este binevenit. Oricum am de făcut downloaduri la greu de pe internet şi instalări, refăcut setările, muncă de o săptămînă.

Prietenul E. alt om extraordinar, doctor de computere, s-a oferit să mă ajute! Toată nădejdea la el. Am mai făcut eu din astea. „”Na-ţi-o frîntă că ţi-am dres-o!”. Am încercat să repar singur şi mai mult am stricat.

Cu multă pricepere şi puţin noroc, recuperăm noi, cel puţin ce am lucrat în ultimele şase luni. 🙂

Am scăpaaaaaat…..prind ziua de „joi”!

Am scăpat!

Dacă în primul spital timpul curgea ca mierea, în ăsta a curs ca magiunul!

Trei zile au fost ca o săptămînă!

Dar am scăpat! Îmi pare rău pentru cei care sînt dezamăgiţi 🙂 . Se pare că prind ziua de joi! Cel puţin pînă la 48 de ani. După aia mai vedem!

Ras, bortelit, cu cinci pastile în caz de mai apare criza, doză de şoc şi cu mila lui Dumnezeu!

N-am scăpat de problema pentru care m-am dus, de fibrilaţie: „prea devreme, prea riscant, cu 50% şanse de reuşită, nu facem EPS!” mi-a spus doctorul, de altfel un om extraordinar.

Dacă se mai întîmplă ceva, iau cinci pastile o dată, îmi fac o injecţie în burtă, iau aspirine şi aştept! Tot mila lui Dumnezeu!

M-am bucurat că am mers la acest spital. Spitalul este o lume alternativă extraordinară.

Cu tot felul de oameni, cu tot felul de faze.

Mulţumesc tuturor celor care mi-au scris, tuturor celor care aţi trimis SMS-uri, mesaje, unele mi-au aşezat noduri în gît.

Mulţumesc de pomeniri şi rugăciuni! Astea se simt şi am simţit mai ales în ziua în care era programată intervenţia!

Mulţumesc mult de tot!

Revin cu detalii că acum am alt necaz, dar care acum îmi vine să rîd!

Gagarin, un desen animat foarte adînc…

În urmă cu ceva zile pe Hotnews am găsit asta.

E funny, dar adînc de tot. Ce şcoală de desene animate au ruşii! Vine din vîna lui Dostoievsky şi Tolstoi.

Omiduţa aceea face o prostie sau este curajos de se suie în „fluturaşul” de badminton?

Are curaj, înfruntă necunoscutul, buun!

Da ia vezi ce se întîmplă după aia… Merită? Pierde cea mai frumoasă parte din viaţă, tocmai aceea pentru care fusese omidă. Unii mor pe dinăuntru înainte de a începe adevărata viaţă.

Păcat! E păcat să nu zbori cînd ai aripi!