Mîntuitorul trist şi zîmbind în acelaşi timp…

Una dintre cele mai cunoscute în-chipuiri ale Mîntuitorului este aceasta:

este din secolul VI, mănăstirea Muntele Sinai, pictura care îl reprezintă pe Cristos Pantocratorul. Conţine o idee extradordinară. Spun asta deşi sînt un iconoclast convins. Ideea însă este mai importantă decît imaginea în sine şi ideea de a-L depicta pe Isus Cristos.

Este icoana preferată a prietenului meu preferat. Este obsedat de ea. Eu am descoperit-o în studenţie. Am primit-o de la un coleg de cămin, dar n-am descoperit atunci ce mi-a arătat prietenul meu. Dacă priviţi cu atenţie o jumătate de chip este foarte tristă şi o jumătate de chip zîmbeşte.

Iată jumătatea tristă,

din cauza păcatelor de purtat, din cauza relelor, din cauza veacului acesta.

Iată şi partea de faţă care zîmbeşte

din cauza bucuriei fără de început şi sfîrşit din Treime, din cauza Mîntuirii, din cauza veacului viitor.

Interesant, nu?

Genialissim!

Fratele Niculiţă Moldoveanu provine din Oastea Domnului. Nu mai era parte de o vreme din Oaste de motive în primul rînd de dînsul ştiute şi care nu merită comentate, dar cîntecele lui sînt împregnate de melosul autentic românesc, cu miresme de folclor şi expresii muzicale care reprezintă aproape toate zonele ţării. Din vers în vers apar cuvinte ca „icoanele mele cu salbe de crini”, „candela aprisă”, „altarul” care se potrivesc atît de natural în tabloul spiritual descris de cele cîteva zeci de mii de cîntece. Dacă n-a scris el versurile, le-a ilustrat pe cele ale lui Traian Dorz şi ale altor ostaşi numiţi sau anonimi. Nu l-au deranjat candelele, icoanele şi altarele. Le-a zidit în propriul suflet.

Cel mai puternic sunet al cîntecelor sale a fost acela dincolo de care am putut să „auzim” chipul Domnului, al TReimii Întregi.

Pe Isusul drag, mirele scump, l-a descris îndurerat sau iubind.

Fratele Niculiţă ne-a făcut să auzim oftatul Domnului, dar să întrevedem şi zîmbetul din colţul Gurii Sale Sfinte.

Domnul este trist. Domnul zîmbeşte.

Domnul se bucură. Domnul suferă.

Lăudat fie Domnul! Cu El ne lăudăm!

„Cu Tine mă laud mereu, cu Tine, Isuse, cu Tine, Isuse”

Să-L de-cîntăm

Cum să facem cu Dumnezeu?

Îl putem de-picta prin icoane? Nu!

Îl putem de-scrie prin texte? Prin manuale, fie acestea şi de teologie. Nu!

Dar îl putem oare de-cînta? Nu-L putem des-cînta, dar îl putem de-cînta!

(Care-i diferenţa dintre cele două prefixe, altă dată!)

Fratele Niculiţă l-a de-cîntat pe Dumnezeu? Mai clar decît îl de-scriu teologii, mai frumos decît în de-pictează iconografii.

Pixul lui l-a descris mai clar în sunet, decît al poeţilor vers, al teologilor cuvînt, a pictorilor penel, a regizorilor culoare.

E calea cea mai sigură, nu? Oricum nu putea vorbi iscusit despre El. Merită să ascultaţi această romanţă cu tremollo de vioară.

Să-L de-cîntăm! Lui îi este de cîntat! Numai Lui!