La doi ani… în braţele lui Dumnezeu

În faţa lui Dumnezeu, aşa…. faţă către faţă şi de-aproape, îţi doreşti să ajungi cît mai tîrziu. Pentru că aruncarea spre braţele Lui este primejdioasă, înfricoşătoare şi dureroasă.

Un copilaş pentru care ne-am rugat cu două zile în urmă, Hadasa, de nici doi ani, a ajuns drept în braţele lui Dumnezeu (ca unul care am înmormîntat un copil, iertaţi-mă că aşa cred…).

Devreme pentru noi, la timp pentru El, dar cine îl întreabă acum pe El? Întrebaţi-i pe părinţi dacă-i devreme sau tîrziu…

Marius şi Alina sînt părinţi, au ţinut pînă ieri patru copii în braţe. Acum mai ţin doar trei. Unul este în braţele Domnului.

Vineri, 27 iulie va fi o zi grea pentru ei. Vă puteţi ruga să îi ţină Domnul şi pe ei de subţiori să nu se prăbuşească sub durere?

Vineri este pentru lumea creştină zi de post. Rugaţi-vă pentru Marius, slujitor al lui Dumnezeu în Timişoara şi pentru soţia lui şi pentru fraţiorii Hadasei care se vor repezi spre sicriaş să o ţină din nou în braţe pe surioara lor.

Rugaţi-vă pentru adulţi, să le vorbim în aşa fel acestor copii încît să înţeleagă cum Hadasa este în braţele lui Dumnezeu deşi stă în cutia aia de lemn în faţa lor.

Ca pastor, am stat lîngă două sicrie: pe unul scria „9 luni”, pe celălalt, „1 zi”. Pentru al nostru au fost doar 8 săptămîni….

Nu există cuvinte la înmormîntările copiilor. Puteţi încerca… dar va fi greu…..

„Tenkiu eniuei”

Ieri am primit un email care m-a încurajat să continui pentru o vreme să fac ceea ce fac.

Mă gîndeam să mă las de chestia asta. A fost un exerciţiu bun. Dar acum n-are rost după chestia cu topurile. Prietenul meu, Sebastian, spune că topurile sînt lucru dracului şi că nu are rost să mai stai pe unde se fac topuri.

Ducă-s-ar topurile şi locurile lor! Dar iată un email simpatic. Vorbim noi mai tîrziu despre topuri.

„N’am stiut a’ti gasi vreo alta adresa de email pe „patratosu” asa ca’ti scriu aici despre ceva care s’a intamplat si din cauza ta. tenkiu eniuei.
http://danibarna.wordpress.com/2007/07/23/hai-liberarea/„

Poza este de trimis la concurs.

„…Dumnezeu… pupa-I-aş tălpili”

Vara mea, Lucica, este o femeie dintr-un material care nu se mai fabrică. Este diferenţă de vîrstă între noi, dar ne înţelegem ca fraţii, nu ca verişorii. Este bunică nu de multă vreme. Cu necazurile ei de bunică.

Zilele trecute am vizitat-o şi am stat pe buturuga din ocolul ei. Mi-a povestit de toate, cum facem de obicei. Are un limbaj colorat, straşnic, dulce.

„Ehe, Dumnezeu l-a făcut să meargă, pupa-I-aş tălpili…”

Este vorba de nepoţelul Paul care merge. O dulceaţă de copil. N-am văzut copil mai vesel ca el, dar nici care să dovedească mai multă ambiţie. A mers foarte greu, după mai multe operaţii, dar acum zburdă.

La început n-am înţeles ale cui tălpi vrea să le pupe Lucica. Ale nepoţelului care merge? Am înţeles. Ale lui Dumnezeu care l-a făcut să meargă. Asta-i sigur pentru că am mai auzit vorba asta în familia noastră: „Dumnezeu, pupa-I-aş tălpili…”

Iată tălpile Domnului de pupat.

Ştie Lucica ce ştie…. Scumpă verişoară!