Archive for 19 august 2007

h1

„Un exerciţiu de imaginaţie”

august 19, 2007

Iată un exerciţiu de imaginaţie care s-ar putea să stîrnească discuţii.

Pe cînd un exerciţiu de imaginaţie şi în dreptul nostru. Avem dreptul la închipuiri cu toţii, nu?

Reclame
h1

Muzica crizei 3

august 19, 2007

Hai să coborîm la oile noastre şi să ne uităm la cîteva dintre producţiile minunate din ultimii ani.
Am putea imagina mai multe scenarii sau situaţii posibile. Schemele sînt simplificate didactic, dar cred că nu trebuie să căutăm mult ca să le găsim şi în realitate, cu mici variaţii.

1. Primul scenariu. Oare mi se pare numai mie sau chiar se compune melodia întîi şi versurile sînt înghesuite pe acolo să se potrivească cumva. Există melodii bunicele, dar care au versuri de genul „cît am să trăiesc, te iubesc, că altfel nu vieţuiesc, la, la, la, la, la, la cafeanea ne-am întîlnit, ca să îţi arăt cît te-am iubit” etc. Melodia este baza, cuvintele, un pretext. Simţire ioc!
2. Al doilea scenariu. Dacă tot s-a obţinut melodia, de ce să nu cîntăm cu floricele, cu tot felul de încondeieri, cu oh, oh, oh, oh, sau ah, ah, ah, ah, etc.
Oftaturi, glissando-uri, la timp şi nelatimp, tot felul de înfiorări simulate din corzi vocale şi plămîni.
3. A treia situaţie. Dacă tot avem cuvinte, e bine, unele sînt bune, dacă avem şi melodie, atunci rezultă un cîntec. Cumplită este soarta urechilor şi sufletelor noastre atunci cînd pentru o bucată intitulată „Isus în Grădina Gheţimani” avem o melodia country. Versuri bune, melodia …. nu comentez, dar se potrivesc ca nuca în perete.
4. Al patrulea scenariu. Să presupunem totuşi şi situaţia în care (hai să fim generoşi) avem muzica bună, versuri care se potrivesc, dar interpretul chinuie instrumentul (pian, chitară, orgă etc. ) să găsească acordul potrivit. Muzică bună, versuri bune, potrivite între ele, dar intepretul este nepotrivit. Pentru o melodie în care se trece în relativă (din Do M în La m) să continui să introduci cu încăpăţînare Fa este o insultă. Dar se poate. Şi diletanţii insultă fără să îşi dea seama.
5. Să presupunem acum că avem melodie bună, versuri bune şi oameni care ştiu despre ce este vorba cu muzica şi acordurile. Dar…. este o obsesie pentru sunetele tari, pentru bass, spre exemplu. Nu se poate, dacă basistul sau bateristul sînt bunicei, să nu se creadă măcar jumătate din timpul de interpretare solişti. Le dai staţia mai încet, se ridică şi dau mai tare, fac semne disperate la băiatul de la staţie că „ei nu se aud”, adică ei pe ei înşişi, că nouă ne sparg timpanele, mai ales dacă nu au boxe de control. Am cîntat la chitară bass şi cunosc senzaţia că te auzi isuficient. Boxa de control m-a ajutat un pic, dar cum să trec peste ispita de a-mi face cunoscute floricelele?
6. Buun. Să presupunem acum că le avem pe toate. Melodie, versuri, instrumentişti, unii care ştiu să cînte şi impreună, nu doar să facă solistică, adică mai puţin egoişti. Mai rămîne problema melosului. Împrumutăm mult şi cu furca din afară, mai ales melos american. Sau în genul. Au şi ei vîrfurile lor, dar nu tot ce vine de dincolo de ocean sau de peste canalul Mînecii este coborît din nori. Unde sînt acele bucăţi compuse de autori români şi care ne dau posibilitatea la tot felul de variante de orchestraţie: Numai Harul, în aranjamentul lui Puiu Caciora?
7. Să presupunem că începem să sondăm cu sîrg melosul nostru românesc şi încercăm să realizăm o sinteză între acesta şi împruturi, pentru a ne descrie cel mai bine identitatea. Cu toate acestea, lipseşte diversitatea şi creativitatea în albia melosului nostru specific. Dacă ai ascultat o melodie a unei formaţii ai senzaţia de plictis imediat. Parcă ai ascultat totul. Ca formaţia Savoy pe vremuri. Comparaţi Phoenix cu Celelalte Cuvinte. Sînt extrem de previzibili. Rar vreun album la care următoarea melodie să te ia prin surprindere. Să te întoarcă din drum, să dai aparatul mai tare, că ceva este surprinzător.

voi continua, dar m-am oprit la şapte, că este număr bun 🙂

%d blogeri au apreciat asta: