De ce în această formă?
V-am spus cum mi-a venit ideea. Aici.
Este greu de explicat de ce m-a apucat o altă „nebunie”, dar voi încerca totuşi.
M-am apucat de greacă în liceu. Prin clasa a X-a.
După ce am stat în casa unui prieten bun la masa de studiu cu Biblia deschisă şi cu pick-up-ul pornit (ca să nu ne audă ce vorbim băieţii de la Securitate) m-am îndrăgostit de Biblie. Mi-am dat seama imediat că Biblia n-a fost scrisă la Dorohoi şi că dincolo de textul românesc trebuie să fi fost alt text. Textul original.
Eram elev la mate-fizică şi în stare să învăţ spaniola pentru a citi Don Quijote în original.
Am renunţat imediat la Don Quijote şi m-am prăpădit de rîs în româneşte.
Cu Biblia a fost altceva. Prietenii mei tot spuneam „în greacă s-ar putea să fie aşa”, „în traducerea NIV e aşa”, „dar în NASB este invers”, „ia să vedem ce spune Louis Segond…”.
Atunci am înţeles. Ar trebui să aflăm cum este în greacă nu cum s-ar putea să fie!
I-am cerut prietenului meu să îmi facă cunoştinţă cu cineva care m-ar putea învăţa greceşte şi evreieşte. M-am dus la sinagogă, închis. M-am dus la Eugen Munteanu, deschis!
M-a invitat la institutul de lingvistică unde lucra şi am început să studiem greaca în trei. El, eu şi o fată frumuşică. A adus-o probabil aşa….de motivaţie. Ea s-a lăsat repede. Nu din cauza culorii părului.
Am rămas în doi!
Gramatica? Gramaticile pentru seminarii, în două volume, cumplit meşteşug de încurcat mintea!
Îl înţeleg pe Trăznea.
Au trecut trei ani. Cînd am înţeles că nu voi ajunge niciodată inginer, m-am hotărît fără a sta prea mult pe gînduri să mă duc la filologie clasică.
Mama: „Ce faci, mamă, pentru ce am rămas noi în Iaşi? Ca să aveţi tot felul de facultăţi, să nu trebuiască să pleci de-acasă? Vin aici de la Tîrgu-Mureş, de la Cluj, de peste tot şi tu … unde te duci? La Bucureşti!”
Am lăsat-o în lacrimi, văduvă, aşa cum rămăsese, şi-am plecat.
Ce-am păţit acolo?
Mîine!