Ce înseamnă o universitate bună?

Continuăm să discutăm din lista anunţată evaluarea centrelor de studii.

Nu cred că merită să mai insistăm prea mult.

În Romania sînt tot mai multe şcoli de teologie, de misiune, de toate speciile şi de toate orientările. Cine vrea să pună mîna pe carte are unde. Dacă cineva vrea să meargă să îşi facă un doctorat în străinătate sau chiar licenţa, acest vis este mai la îndemînă decît v-aţi putea imagina. Oferta educaţională europeană este foarte tentantă. Este foarte greu de spus însă care universitate este cea mai tare? Cea mai tare în ce domeniu?

La Paris poţi studia una, dacă vrei să faci patristică ar trebui o vizită neapărat la Oxford, Italienii sînt foarte buni la limbile clasice etc.

La fel este în America, cea mai bună şcoală de lingvistică este într-o parte, cea mai bună şcoală de istorie este în altă parte. Nu există universitatea perfectă, vorbind în termeni absoluţi. De ce? Pentru că orice universitate este formată din oameni şi oamenii sînt imperfecţi. Nu cred că am spus o noutate! 🙂

Care este cea mai bună universitate? Din România, din lume? Care este cea mai bună şcoală de teologie? Din România, din lume? Pentru ce fel de teologie, pentru teologie dogmatică, pentru biblică, pentru teologie aplicată, pentru teologie protestantă, baptistă etc. Există tot felul de topuri. Le puteţi căuta şi consulta.

Şcolile au criterii foarte clare de evaluare, interne şi externe. Standardele sînt foarte înalte şi greu de păcălit. Tot mai înalte şi tot mai greu de atins de oameni normali care vor să facă ucenicie cu adevărat.

Dacă ar trăi Augustin azi, n-ar mai avea timp nici de scris, nici de făcut ucenici, din cauza simpozioanelor, programelor analitice, emailurilor, şedinţelor, consultaţiilor etc. Sistemul universitar modern parcă este croit să îndepărteze tot mai mult profesorul de student, să îl arunce pe unul în birou, la masa de lucru, pe celălalt, în bibliotecă, scufundat în bibliografia pentru următorul eseu. O universitate „bună” are profesori tot mai îngropaţi în hîrtii şi studenţi cu ochii tot mai roşii şi cu dioptrii tot mai mari?

Cealaltă variantă este universitatea haiducească. Facem un mic club al nostru, cursurile sînt nişte discuţii nice la cafea.  Ne dăm titluri academice cu dărnicie unii altora. O grămadă de şcoli-breloc care cadorisesc profesorii cu titluri (Profesor doctor fără doctorat ştiinţific, o chestie onorifică luată pe undeva prin Honolulu, asistenţi univ. cu şcoala profesională etc. ) şi înşeală studenţii cu nişte hîrtiuţe numite diplome, care nu valorează nici măcar costul hîrtiei şi cernelii.

Da, se pot face universităţi de apartament şi şcoli de cartier cu pretenţii de mici sorbonele şi oxfordinuţe, dar cel mai greu test pentru orice şcoală este „produsul finit”. Unde şi ce fac absolvenţii acelei şcoli. Grea şi dureroasă întrebare pentru orice conducător de şcoală! Cel mai greu lucru de evaluat este dacă cel care a ieşit din şcoală este doar învăţat sau şi ucenicit. Grea treabă!

Dacă un absolvent de la Oxford întreabă în fiecare zi de 300 de ori la locul său de muncă „cu muştar sau cu tomato sauce?” Oxfordul este o şcoală bună sau proastă? Dacă este unul singur, mai discutăm. Dacă sînt o majoritate…

Dacă absolventul de la o şcoală de teologie ca Yale nu mai crede în Dumnezeu, Yale este o şcoală bună sau proastă?

Dacă un Doctor în Teologie la una dintre cele mai bune univeristăţi europene nu se  mai poate ruga, atunci îşi merită titlul sau nu?

Nu ce se întîmplă la curs e cel mai important (din fericire, din păcate?), nici unde se întîmplă (Paris, New York, Oxford), ci ce se întîmplă cu cei care termină o şcoală, cu cît vor fi aceştia plătiţi, cît sînt de căutaţi cei care au absolvit aceste şcoli. O universitate bună este cea care îţi dă de lucru, care te aruncă direct spre slujbele cele mai bune de pe piaţă. O diplomă bună îţi dă dreptul să negociezi angajarea. O diplomă proastă te transformă într-un milog.

Dar mai este un aspect. O diplomă bună este cea care este dublată de schimbarea caracterului, de căpătarea unor reflexe de viaţă şi lucrare. Visez la o universitate care să ofere o viaţă academică alternativă. Performanţa academică să fie dublată de lucrarea uceniciei autentice. Profesorii şi studenţii să se întîlnească faţă către faţă şi să se înveţe unii pe alţii, relaxat, adevărurile ştiinţifice, adevărurile credinţei, principiile purtării creştine şi regulile de viaţă eclesială.

Şi mai visez o grămadă de lucruri… sper să mai trăiesc cîţiva ani! 🙂

Specialist, diletant, amator, profesionist, deprofesionalizat

Ce înseamnă un specialist într-un domeniu? Specialistul nu este cel care are calificarea formală prin diplome şi ţidule, ci acela care se specializează continuu şi care este tot timpul la curent cu ce se întîmplă în specialitatea sa, un anumit domeniu de activitate, cercetare etc.
Un amator pasionat poate fi mai grozav decît un „diplomat”. Am întîlnit violonişti scoşi de şcolie populare de artă cu o mişcare de arcuş mai exactă decît absolvenţi de conservator, asta mai ales în ultima perioadă.
Specialistul creşte, este preocupat de perfecţionare şi aşează pasiunea peste calificările formale.
Putem vorbi de specialişti fără calificare formală? Nu cred. Putem vorbi de amatori, de diletanţi, buni probabil, însă fără şcoală, ucenicie şi proba de foc a sistemelor de educaţie nu cred că putem vorbi cu seriozitate despre specialişti şi profesionişti.

De ce? Pentru că natura omului este păcătoasă. Pentru că sîntem delăsători, pentru că, spre exemplu, un doctorat sau o şcoală postdoctorală te sileşte să continui şi atunci cînd îţi pierzi cheful, cînd eşti descurajat. Sistemul te toacă sistematic. 🙂

Urăsc sistemul de promovare din universităţi. Obligativitatea de a scrie cursuri, articole, publicaţiile etc. Este însă o robie necesară mai ales pentru orientalii dispuşi la taclale ca noi. Ce m-aş fi făcut fără să fi fost împins de la spate? Este terapeutic să te ia cineva la rost, să ţi se ceară socoteală. Şi instituţional, şi informal.

Nu cred că cineva poate deveni un specialist bun şi un profesionist respectabil dacă este lăsat de capul lui, fără o comunitate ştiinţifică de control, fără asociaţii de breaslă, fără un sistem formal care să oblige, care să ceară periodic performanţe măsurabile. Călăreţii singuratici sînt fascinanţi, dar le lipseşte măsura.

Există excepţii, oameni care au un simţ al responsabilităţii faţă de darurile şi talentele lor aşa de pronunţat încît scriu şi fără să fie împinşi de la spate. Nu trebuie să le aduci aminte că viaţa academică se învîrte în jurul proverbului „Publish or perish!”.

Congresele, simpozioanele, şcolile, standardele de promovare, necesitatea publicării ne obligă să ne verificăm rezultatele cercetărilor, să ne poziţionăm în comunitatea ştiinţifică etc.

Un alergător singuratic întotdeauna ajunge primul. Competiţia sănătoasă, peer review-ul, recenzările ne ajută să avem păreri cumpătate despre noi înşine.

Aşa înţelegem că nu oricine publică este un specialist, nu oricine este absolvent al unei şcoli este profesionist.
Există diletanţi care scriu sute de pagini, amatori cu diplomă.
Cultura romaneasca este plina de diletanti si de amatori (in sensul bun si prost al cuvintului).

Specialişti, profesionişi?
Încă în formare.

Pînă una alta un „diplomat” care nu mai lucrează, care nu mai citeşte în domeniul lui se deprofesionalizează. Şi asta se întîmplă, dacă este să îi credem pe cei care dau teste de limbă pentru o a doua limbă vorbită, cu o viteză înspăimîntătoare: şase luni de zile.