Ieri am găsit oamenii care reuşesc să îngheţe timpul. I-am găsit petrecînd ţara, cutreierînd după o regulă pe care o să v-o spun mai tîrziu.
Sînt în concediu. Un fel de concediu, de fapt este un pelerinaj. Am un concediu de boier. Mă duc unde vreau. Acum am pornit în căutări ca să găsesc ce îmi pune Dumnezeu înainte.
Aseară am găsit un grup de oameni. În Poiana Mărului, în Banat. În fiecare marţi seara, de la ora nouă seara se adună şi încep să cînte, citesc Scripturile, spun cuvinte din partea Domnului, se roagă, iar cîntă, iar se roagă, iar cîntă, mărturisesc, laudă pe Domnul.
Sînt cu toţii rupţi de coasă şi de adunatul roadelor cîmpului.
Tanti Maia a adus pere. Nea Ghiţă a adus cîntare. Ceasul de sus de pe perete a îngheţat şi timpul a curs după cu totul alte măsuri.
Se adună „la căderea serii” sau „în aprinsul lămpilor”. Pleacă atunci cînd se termină rugăciunile. Cînd nu mai sînt pricini de adus înaintea Domnului. Ezită să îmi spună ora, pentru că ei măsoară timpul altfel. Cînd îmi vorbea Petrică am simţit un fel de povară brăţara metalică a ceasului de pe mîna mea.
Am stat cu ei, i-am urmărit, nimeni n-a căscat a somn sau plictiseală. Orele au trecut în veghere şi rugăciune.
Nu ştiu cum au făcut, dar pentru a treia sau a patra oară în viaţă am văzut cum se îngheaţă timpul.
Oamenii care îngheaţă timpul au o lumină specială pe faţă, lumina care apare „în aprinsul lămpilor”.
