Oamenii care îngheaţă timpul

Ieri am găsit oamenii care reuşesc să îngheţe timpul. I-am găsit petrecînd ţara, cutreierînd după o regulă pe care o să v-o spun mai tîrziu.

Sînt în concediu. Un fel de concediu, de fapt este un pelerinaj. Am un concediu de boier. Mă duc unde vreau. Acum am pornit în căutări ca să găsesc ce îmi pune Dumnezeu înainte.

Aseară am găsit un grup de oameni. În Poiana Mărului, în Banat. În fiecare marţi seara, de la ora nouă seara se adună şi încep să cînte, citesc Scripturile, spun cuvinte din partea Domnului, se roagă, iar cîntă, iar se roagă, iar cîntă, mărturisesc, laudă pe Domnul.

Sînt cu toţii rupţi de coasă şi de adunatul roadelor cîmpului.

Tanti Maia a adus pere. Nea Ghiţă a adus cîntare. Ceasul de sus de pe perete a îngheţat şi timpul a curs după cu totul alte măsuri.

Se adună „la căderea serii” sau „în aprinsul lămpilor”. Pleacă atunci cînd se termină rugăciunile. Cînd nu mai sînt pricini de adus înaintea Domnului. Ezită să îmi spună ora, pentru că ei măsoară timpul altfel. Cînd îmi vorbea Petrică am simţit un fel de povară brăţara metalică a ceasului de pe mîna mea.

Am stat cu ei, i-am urmărit, nimeni n-a căscat a somn sau plictiseală. Orele au trecut în veghere şi rugăciune.

Nu ştiu cum au făcut, dar pentru a treia sau a patra oară în viaţă am văzut cum se îngheaţă timpul.

Oamenii care îngheaţă timpul au o lumină specială pe faţă, lumina care apare „în aprinsul lămpilor”.

Şefu, aici….şefu

Nuntă. Cu chelneri. Atmosfera este destinsă. Sîntem într-un separeu. Muzica este în fundal, nu prea tare.
Chelnerii, depăşiţi de situaţie, aleargă dintr-o parte în alta pentru o sare, un zahăr, o furculiţă de înlocuit pe aceea care tocmai a picat pe jos.

Doamna din faţa mea are nevoie de ceva lapte pentru cafea.
Încerc eu să strig chelnerii aşa cum ştiu. Credeam că vocea mea poate să ajungă mai dihai la urechile chelnerilor. Cum ar fi strigat o doamnă după chelneri, pocnind din degete? Nu?

Aşa că am încercat:

„Băiatu… un lapte de cafea, te rog!”

– nimic

trece din nou

„Domnu chelner, un lapte de cafea, vă rog!”

– nimic

trece din nou

„Ospătar.. un lapte de cafea, te rog!”

– nimic

nu mai trece o vreme…

Pun pariu cu cei de la masă.
„Dacă îl strig .. .”Şefu”, punem pariu că răspunde?”

Trece din nou.

„Şefu… aici… un lapte de cafea, te rog!”

Răspunsul a fost prompt.
„Şefu… aici, te rog!” – numai zîmbet. Este „şefu”

Am mai observat chestia asta la un plutonier major căruia i-am spus în prima zi de armată „Toarăşu căpitan… ”
A zîmbit, gudurîndu-se ca un păun, şi mi-a spus

„Nu, bă, eu sînt toarăşu plutonier major, nţeles?”

Chelnerii nu vă vor corecta niciodată, dar vor răspunde întotdeauna la „Şefu… aici, şefu”
Punem pariu? 🙂

Întrebaţi-l pe gînduraru, a fost de faţă.