IPS Daniel este destul de fericit!

Deci, Daniel! În 30 septembrie, duminica iubirii vrăjmaşilor (ce ironie!), va fi înscăunat ca Patriarh!

Are motive de acum Preafericitul Daniel să fie prea fericit?

Nu prea! Îl aşteaptă ameninţări de fractură a Bisericii, reorganizări ale opoziţiei, trebuie să împlinească foarte multe aşteptări, din afară şi dinlăuntru, etc.

A cîştigat aşa numitul „spirit de dialog, deschidere, transparenţă, spiritul mîinii întinse”.

Primele declaraţii au sunat foarte frumos: să dăm mînă de la mînă că Patriarhul nu poate lucra singur. Nimeni nu trebuie să fie exclus.

Sună frumos!

Ce va urma de aici înainte! Vom vedea deşi mă gîdilă pe dinlăuntru o nelinişte că ceea ce s-a declarat înainte de acum nu va mai fi valabil atunci. Să dea Dumnezeu să nu am dreptate!

Oricum Patriarhia a cîştigat un manager excelent! Din punctul acesta de vedere iconomii pot să fie destul de bucuroşi.

A cîştigat şi un teolog? Unul cu formaţie bună, da. Dacă s-a deprofesionalizat sau nu, asta se va vedea.

A cîştigat şi un ecumenist convins? Tot viitorul ne va desluşi acest fapt.

Oricum pe proaspăt alesul Patriarh al BOR îl aşteaptă o sarcină extrem de dificilă: relaţionarea la o clasă politică din ce în ce mai departe de biserică şi mai imorală, păstorirea unei turme din ce în ce mai puţin interesată de biserică (în afară de Înviere şi Crăciun, vîrsta celor care vizitează bisericile creşte simţitor de la an la an), articularea unor poziţii ferme faţă de probleme noi ale societăţii româneşti contemporane şi nu numai (avorturile, cu un număr îngrijorător în România, divorţurile cu un număr în creştere ameţitoare, clonarea, efectele tehnologiei asupra vieţii etc.).

De asemenea, tot Occidentul va fi cu ochii pe noi ca să vadă ce urmează în agenda noului Patriarh după Sibiu 2007, dar şi Patriarhia Moscovei va trage cu coada ochiului dinspre stînga spre ce se întîmplă la noi.

Viitorul sună … aşa şi-aşa!

PS.

De ce? pentru că bătălia de azi s-a dat între două direcţii:

1. ei sînt răi, ceilalţi, deci noi trebuie să luptăm şi să-i stingem (chiar în bătăi, dacă e cazul)

2. ei sînt răi, ceilalţi, dar n-avem încotro şi trebuie să dialogăm, să facem frumos.

Ambele reprezintă mînia şi frustrarea ortodoxiei care se simte din ce în ce mai atacată şi minoritară într-o ţară majoritar ortodoxă. N-aţi observat că toată campania s-a concentrat între „Bartolomeu este împotriva catolicilor” „Daniel este cu protestanţii”?

E complexul Slăbănogului din capitolul 5 din Evaghelia după Ioan. E de vină scăldătoarea, că e prea departe, sînt de vină rudele, că nu sînt pe lîngă mine, sînt de vină treptele, că sînt prea multe, sînt de vină ceilalţi, că sînt mai rapizi cînd eu vreau să intru în scăldătoare, e de vină îngerul, pentru că vine atunci cînd eu nu sînt pe fază, e de vină Însuşi Dumnezeu… că eu nu mă fac bine.

Ar fi fost şi o a treia variantă: să-i lăsăm în pace şi în plata Domnului, pe ei, pe ceilalţi şi să construim noi ceva. Asta nu poate fi răpită, luată. Hai să vedem cum putem să ne îmbunătăţim.

Ortodoxia românească din păcate şi în acest ceas nu se poate raporta decît prin contrast, prin opoziţie, prin în-făţişarea cu ceilalţi, care trebuie să fie neapărat eretici şi răi, ortodoxia este dreaptă credinţă în România neapărat pentru că a celorlalţi este strîmbă.

Alegerea noului Patriarh s-a înscris sub acest semn al frustrării, mîniei dezlănţuite împotriva a tot ce este diferit.

Agenda noului Patriarh are pe primele pagini următoarea întrebare: şi cu ei ce facem?