Archive for 13 septembrie 2007

h1

Incredibil – Ana încă are prieteni

septembrie 13, 2007

Vă amintiţi postul acesta? Ei, uite, de curiozitate m-am dus să văd dacă s-au stins comentariile acum la cîteva luni de la moartea Anei.

ce credeţi că descopăr. SEptembrie 2007, comentarii din August 30 etc.

Ce anume îi face pe aceşti copii, adolescenţi să stăruie să vorbească la persoana a II-a cu Ana?

Ce este oare în mintea lor cu privire la graniţa dintre ce este aici şi ce este dincolo?

Este ca şi cum Ana ar fi pe chat cu ei. Hei, copii! Ana are prieteni! Ana a murit! Ana trăieşte!

Oare din cauza a ceea ce este spaţiul virtual, este internetul este mediu care încurajează o astfel de adresare…

Cine face chatting, cine scrie pe H5 rămîne cu reflexul de a scrie în continuare cuiva care este prezent-absent… absent-prezetn?

Sînt uimit. Încă nu ştiu dacă e de bine sau de rău.

Reclame
h1

De ce baptiştii „se esprimează” despre noul Patriarh?

septembrie 13, 2007

Pentru că „se esprimează” alţii în locul nostru şi cu foarte mare generozitate, semănînd confuzie şi minciună. Exact din cauza asta. Uite AICI.

Cred că am dreptul să spun dacă cineva mă reprezintă sau nu! Mircea Geoană nu mă reprezintă. Nici Mircea Dinescu.

Cred că am dreptul, într-o ţară liberă, om liber, să spun ce gîndesc, nu?

Ieri am fost interpelat în comentarii şi nu numai în felul următor: „De ce vă băgaţi voi baptiştii? N-aveţi dreptul să vă exprimaţi asupra unor chestiuni care vă depăşesc” şi ai noştri: „De ce ne băgăm noi baptiştii? Nu-i mai bine să nu-i stîrnim? Capul plecat sabia nu-l taie!”

Aici este mult de discutat şi ce mă depăşeşte şi cînd şi dacă am chef sau nu să îmi plec capul. Este adevărat, capul plecat sabia nu-l taie, dar nici nu poate evita flegma de dispreţ pe creştet.

De ce mă exprim asupra alegerii patriarhului?

În primul rînd pentru că am ceva de spus. Bun, rău, asta evaluează cititorii mei.

În al doilea rînd pentru că unul ca Mircea Geoană se găseşte să vorbească pentru TOŢI românii, indiferent de confesiune, la fel ca preşedintele nostru, care şi-a exprimat sentimentele personale, în numele TUTUROR baptiştilor din ţară.

Nuanţa, distincţia, diferenţele, în astfel de cazuri sînt exprimate chiar în interiorul BOR. Dacă nici BOR n-are „unitate de monolit”, atunci, daţi-mi voie să îmi exprim distanţa faţă de aceste lucruri în modul meu personal. Daţi-mi voie să mă exprim în funcţie de identitatea mea, aşa cum fiecare are dreptul să o facă în dreptul lui, aşa cum nu pot opri şi nu am dreptul să opresc pe nimeni să îşi spună părerile despre baptişti, despre preşedintele baptiştilor, despre secretarul general etc.

Am voie? Aveţi voie!
Cui nu-i place, să nu mănînce, foarte simplu!

De data asta nu ne puteţi acuza ca baptişti că batem cuiva la uşă, ca martorii lui Iehova, că agresăm pe careva în tramvaie cu tractate, că ne ducem pe uliţă să batem din poartă în poată. Aici vine cine vrea.

Deci, bine aţi venit!

Dacă bine am gîndit? Asta-i altă poveste! De asta scriu, ca să îmi pun la frigare gîndirea şi să vedem ce iese.

h1

Ce este cel mai fain la Securitate?

septembrie 13, 2007

Că e lucru dracului! Aia! Şi aşa-i uşor de dibuit! Asta este bine!

Diavolul alege de multe ori să fie evident. Apeşi un buton şi-ţi năvăleşte în casă. Dumnezeu este subtil, se aşează nu în tunet, nici în cutremur, nici în fulger, ci într-un susur de vînt.

Diavolul este scandalagiu, vocal, isteric, îşi marchează prezenţa.

Dumnnezeu este tăcut, discret, şoptit, îşi face prezenţa şi în absenţă.

Dar gata cu meditaţia. Să trecem la treabă:

E lucrul Satanei şi comportamentul slujbaşilor de acolo, de la Securitate, este întocmai ca al Satanei: „Fă-o, tăică, că nu ştie nime…Na, ca-i făcut-o…..Ţi-am promis eu că nu te dau în gît?”.

Aia e! Te foloseşte şi te mototoleşte ca să te arunce la coş.

Pălăria

Scenă. Un singur act

Colaboratorul, informatorul, urcă gîfîind treptele instituţiei pe care n-o mai vizitase demultişor.

Nu s-au schimbat multe lucruri. Mozaicul frecat altă dată de soldaţi cu cremă de ghete este înlocuit de podea melaminată, fişetele grele din fier sînt înlocuite de computerele destul de curăţele. Cam acelaşi miros greu de draperii impregnate cu fum de ţigară. Au apărut nişte fîţe care fumează ca turcii în locul ordonanţelor în termen de altă dată. Feţele s-au mai schimbat, unii au murit, alţii s-au pensionat, alţii au fost pensionaţi, despre vreo doi se spune că „au fost sinucişi”, în rest cam toate la locul lor. Aceeaşi atmosferă de „muncă cu mijloace specifice”. Cîte un conţopist se plimbă cu cîte un dosar sau cîte o foaie în mînă numai aşa, ca să pară că are treabă.

Colaboratorul nostru (de fapt al lor) cere audienţă. Ştie procedurile. A rămas cu acelaşi reflex. Se uită în stînga în dreapta cu  emoţii, măturînd holul în stînga şi în dreapta ca nu cumva să se întîlnească cu vreun confrate „luat” pe nevestite din casă sau de la piaţă şi adus pe-aici. De obicei ştia cînd erau aduşi, dar acum… acum s-au stricat toate lucrurile.

Aşteaptă ore întregi. Nu mai este ca altă dată. Altă dată avea prioritate, era chemat de urgenţă înăuntru şi aşteptat cu cafea bună, cum nu prea era nici prin shop-uri. Ehe, nici Securitatea nu mai e la fel.

În sfîrşit, vechea sa cunoştinţă îl primeşte. Rece.

„Da, spuneţi, despre ce este vorba?”

Timid, colaboratorul lor, bine educat, nu îndrăzneşte să se aşeze, pentru că nici vechea cunoştinţă nu se aşează. . Îşi întoarce pălăria între degete tot timpul. Este între revoltă nouă şi frica cea veche. Amar amestec. Greu de înghiţit.

„Domnu locotenent, ce este circul ăsta din presă, domnule, doar mi-aţi promis, mi-aţi spus atunci, că nu va şti nimeni, ce este cu telefoanele, doar m-aţi promis….ne-aţi promis, noi am făcut tot…. ”

Începuse hotărît, cu un ton ferm, care a degenerat spre sfîrşitul frazei într-un fel de miorlăială jalnică.

„Domnu colonel, îl corectează ferm cunoştinţa, nu locotenent, atunci eram locotenent, cade briciul vocii…Ce v-am promis, „tovarăşe” şi izbucneşte într-un rîs sacadat… Glumesc, domnu, ce v-am promis….?”

„Ştiţi, deconspirarea… ”

„Aha, eh, ştiţi s-au schimbat vremurile, nici dumneavoastră n-aţi mai trecut pe la noi, avem cadre tinere, de nădejde, ştiu engleză, ştiu să lucreze la computer, vedeţi şi dumneavoastră…. inchide uşa, Ginuţa, avem treabă cu domnul, dar nu-l reţinem mult…lăsaţi, nu vă necăjiţi, şi aşa acu vine pensia, copiii vă iubesc, nepoţii habar-n-au ce-i aia, ştiţi dvs…. Timpul trece…. nu vă necăjiţi. Ştiţi şi cu deconspirarea asta. Trebuie să jucăm şi jocul ăsta. Sînt sacrificii, ştiţi… trebuie… înţelegeţi. ”

Apropiindu-se de el ca să îl ia de subraţ, pentru a-l conduce afară…

„vă mai pot ajuta cu ceva?”

„Deci…?”

„Ginuţa, condu-l pe domnu…”

„Dar, domnu colonel… şi cu mine, cu mine, cu noi… cum rămîne?”

„Puteţi declara ce vreţi dumneavoastră, noi nu vom contrazice ce spuneţi. Ne pare rău, numai cadrele active sînt protejate de protocol….”

„Bun, şi cum pot deveni cadru activ… ”

„Domnu, v-am spus, efectivele sînt complete, ne pare rău … trebuie să mergem înainte, nu ne mai interesează obiectivul şi sectorul pe care „l-aţi lucrat” dumneavoastră… şi avem alte metode de lucru acum. Vă rog!”

Colaboratorul lor iese dezorientat. Toamna a venit mai devreme. Dintr-o dată s-a răcit. Săptămînile trecute erau temperaturi foarte mari. A pierdut mult calciu din pricina transpiraţiilor abundente. Poate din cauza asta ameţeşte acum. Se clatină şi se aşează pe banca din faţa instituţiei. Au înlocuit-o pe cea masivă, grea din fontă, pe care s-a prăbuşit şi a stat patru ore, prima dată cînd a venit pe aici…Acum este una suplă, din ţeavă pătrată, rece. Mai rece ca aia veche. Stă, îşi sprijină capul în mîini. O doamnă care croşetează macrameu se uită de cîteva ori lung la el şi, într-un tîrziu întreabă:

„Vă e rău, domnu?”

„Nnn, nu!”

„M-aţi speriat, sînteţi galben. Nu vă doare braţul stîng? că aşa l-a durut pe bărbatu-miu înainte de infract, fie-i ţărîna uşoară, că bun om a fost… ” şi începe să vorbească tot mai ascuţit într-un început de plîns….

„Nu, lăsaţi-mă doamnă-n pace…”

S-a scuturat, s-a ridicat, conştient că fusese bădăran, că doar era bine crescut…A încercat să alerge după autobuz, dar vîntul i-a zburat pălăria de fetru şi i-a tăvălit-o vreo cîţiva metri printre frunze şi noroi.

A ridicat-o înciudat, şi că a pierdut autobuzul, dar şi că s-a lipit mîzga şi găinaţii de porumbei de pălărie. Era veche, dar bună, material bun….A scuipat puţin pe ea ca s-o cureţe.

„Ptiu, aşa rămîne, pătată, nenorocita…”

%d blogeri au apreciat asta: