Ce se mai poartă pe la nunţile noastre? 1

Vara asta au fost multe nunţi.

De obicei baptiştii nu ţin, dar respectă posturile mari şi mici ale bisericilor tradiţionale. Din această cauză s-au nimerit foarte multe nunţi în aceeaşi perioadă. Aglomeraţie.

Odată cu nunţile şi multe noutăţi. Bune şi … surprinzătoare!

Invitaţiile ies din formatul standard. Foarte multă creativitate se investeşte în chestii de genul ăsta. Nunţile se fac pe culori, verde cu alb, vişiniu cu galben, roz cu albatru, mai ştiu eu, tot felul de combinaţii.

De aranjarea sălii se ocupă o firmă de design, nu mai este ca în trecut, cînd rudele mirelui şi miresei stăteau cu ochii cîrpiţi de somn ca să împletească „scara mîţei” din hîrtie creponată. Frumos.

De masă se ocupă firme de catering. Mîncare cu fiţe, de calitate, s-a renunţat la veşnica supă şi eternele sarmale. Meniu pus pe masă. Invitaţii pot confirma prin email sau prin telefon. Nunţii îi sînt dedicate pagini temporare de pe care poţi face download la poze. toate lucruri bune … etc.

Nunţile neoprotestanţilor, de obicei, sînt destul de discrete, sobre. Durează cam 7 sau 8 ore. Centrul de greutate al evenimentului este la biserică, unde pentru cam două ore este un program, cîntece, poezii, cor şi, bine înţeles predica. Urmează masa. La masă, pe un fundal muzical discret, invitaţii discută unul cu altul, mirii trec pe la fiecare masă, cîte un unchi al mirelui sau miresei merge la microfon face urări de bine, vreun tînăr mai scapă cîte o glumă mai de soi sau mai puţin pipărată, o formaţie este invitată să cînte, mai cîntă tinerii. Se ţin sîmbăta, dar şi duminica, în cadrul slujbei de dimineaţă. Cam aşa-i tradiţia noastră! Spre exemplu: există biserici, bisericile creştinilor după Evanghelie în care mireasa nu purta rochia lungă de mireasă, ci o rochie obişnuită albă.

Totul la noi era foarte auster, grav, sever, cumpătat, simplu, fără brizbrizuri inutile, aproape spartan.

Pe lîngă acestea de vreo doi ani încoace au mai apărut nişte noutăţi. Nunţile noastre devin evenimente la care un neoprotestant obişnuit care a petrecut vreo 15-20 de ani într-o biserică conservatoare de ţară sau oraş, se simte prost şi pleacă cu un gust amar. Nu se simte nici în car, nici în căruţă şi are probleme serioase de raportare şi dezbateri lăuntrice asupra identităţii sale.

De ce? Despre ce este vorba? Revin cu un post viitor, ca să nu fie acesta kilometric.

Deocamdată numai lucruri de bine am vrut să spun. 🙂

Întîlnire – locul familiei în Biserică, locul Bisericii în familie

Mîine, 15 septembrie, în cadrul Bisericii Creştine Baptiste Sfînta Treime din Aleşd are loc o întîlnire referitoare la cîteva teme care frămîntă familiile tinere din bisericile de pe Valea Crişului şi nu numai.
Întîlnirile se vor desfăşura între orele 10-13 şi 15-17.

Tematica abordată va fi următoarea:

Locul familiei în Biserică,

Locul Bisericii în familie

Biserica, un Trup format din familii,

Educaţia copiilor, o sarcină a şcolii, a familiei, a Bisericii?

Copiii noştri, cei mai apropiaţi ucenici.

Familia – un mediu perfect de ucenicie pentru copiii noştri.

Relaţia dintre taţi şi băieţii adolescenţi, se poate recupera ceva?

Relaţia dintre mame şi fetele adolescente, mai există vreo şansă de comunicare?

Vă aşteptăm drag!

„Cel mai bun prieten al omului”

Inundaţiile au trecut din nou peste ţară. Au lăsat în urmă multe lacrimi, frustrări, mînii pe care oamenii nu ştiu încotro să le îndrepte, spre Dumnezeu, spre guvernanţi, spre cei de la Bucureşti, spre primari, spre pădurari?

Televiziunile s-au întrecut în a ne oferi imagini din timpul potopului cu diferite titluri, care de care mai incitante „ape şi lacrimi”, „din nou potopul” etc.

Imaginile au fost însoţite de comentarii din partea reporterilor aflaţi la faţa locului. Soluţia arhicunoscută.

Inundaţiile astea au fost la fel ca cele de anul trecut şi cu cele de acum doi ani.

Între sutele de imagini am remarcat două:

1. o bătrînă filmată în timpul nopţii, printre liniile de apă, că nu mai erau picuri, erau numai linii albe oblice peste ecran. Ieşea din casă cu un nepoţel agăţat de o mînecă, ajutată de un fiu sau un ginere şi în braţe avea un televizor învelit într-o pătură. N-a fost singura imagine de felul acesta.

Într-un interviu cu unul dintre localnicii din Tecuci cărora le-a fost spulberată averea primele cuvinte pe care acesta le-a rostit au fost

„Nu mai avem nimic, şi televizorul, pe care încă îl plătim la bancă l-a luat apa”

2.  A doua imagine, de pus lîngă acestea, un cîine mort în lanţ.

Ce înseamnă asta?

Că nenorocirea oamenilor nu este de plîns? Ba da! De plîns, dar mai de plîns este că locul celui mai bun prieten al omului a fost luat de altceva.

Poate că potrivit şi cumsecade ar fi fost ca, în locul televizorului din braţele bătrînei să fi stat copilul, nu avea mai multe kilograme,

Poate că în loc să se fi repezit cu plasma în braţe afară din casă, proprietarul cîinelui ar fi trebuit să-l dezlege pe bietul animal.

Nu ştiu, cine ştie? Eu nu stau la casă.  Poate judec greşit. Nici cîine n-am.

Dar mi se părea nenorocirea mai puţin gravă dacă alte lucrurile ar fi stat mai prejos de fiinţe.