Veşnicia lor …

Da, au şi ei „ţara lor”, se cheamă „countryside” şi „farm”. Au şi veşnicia lor… de americani!

Au şi ei vaci şi cai.

Şi la ei era frumos şi familia era altfel cu ceva timp înainte.

Şi la ei la ţară era născută veşnicia, şi la ei a murit puţin cîte puţin.

De fiecare dată cînd ascult cîntecul ăsta, deşi este sălţăreţ, muzică country, mi se umezesc ochii.

Au şi ei veşnicia lor care a murit de cînd a dat „civilizaţia” peste ei, dar tot le-a rămas ceva, ca şi nouă: nădejdea veşniciei, nădejdea cerului (nu-i aşa că sună frumos: In the sky, Lord, in the sky!). O să fim împreună din nou!

În audiobox l-am pus pe Johnny Cash (bun de tot) cu chestia asta.

I remember when I was a lad,
times were hard and things were bad.
But there’s a silver lining behind every cloud.
Just poor people, that’s all we were.
Trying to make a living out of black land dirt.
We’d get together in a family circle singing loud.

Daddy sang bass,
Mama sang tenor.
Me and little brother would join right in there.
Singing seems to help a troubled soul.
One of these days and it won’t be long.
I’ll rejoin them in a song.
I’m gonna join the family circle at the Throne.
No, the circle won’t be broken.
By and by, Lord, by and by.

Daddy sang bass,
Mama sang tenor.
Me and little brother would join right in there.
In the sky, Lord, in the sky.

Now I remember after work,
Mama would call in all of us.
You could hear us singing for a country mile.
Now little brother has done gone on.
But, I’ll rejoin him in a song.
We’ll be together again up yonder in a little while.

Daddy sang bass,
Mama sang tenor.
Me and little brother would join right in there.
Cause singing seems to help a troubled soul.
One of these days and it won’t be long,
I’ll rejoin them in a song.
I’m gonna join the family circle at the Throne.
Oh, no the circle won’t be broken.
By and by, Lord, by and by.

Daddy sang bass,
Mama sang tenor.
Me and little brother would join right in there.
In the sky, Lord, in the sky.
In the sky, Lord, in the sky.

Noi perspective asupra Universităţii Emanuel :)

Iată una.

Recunoaşteţi cantina? E de pe wikipedia. Nu ştiu cine a făcut-o, dar este una dintre cele mai spectaculose poze cu fulgere.

Click pe poza pentru varianta mare. E copyleft!

A doua este din aer. Ne-a trimis-o cineva! Varianta mică. Mulţumim!

Dacă doriţi să ştiţi cine este, vă spun, Ovidiu Pop.

Este bine să fii văzut de sus!

Pitt Popovici la UEO

Pastorul Pitt Popovici este unul dintre „patriarhii” noştri.

Are 90 de ani.

Este uimitor prin lucididate, coerenţa discursului, prin sistematizarea subiectelor. Aici predică dintr-o schiţă pe care am văzut-o. Sînt şapte puncte înşiruite unul după altul şi restul … Duh.

1. Reducerea la zero – smerenia.

2. Atirnarea de Domnul.

3. Cunoasterea Cuvintului.

4. Obtinerea mesajului divin.

5. Cunoasterea vremii in care traim.

6. Formarea unei biserici misionare.

7. Sa fiti mesageri ai păcii.

Merită să ascultaţi mesajul.

Este AICI.

Citeşte din Biblia cu nişte caractere foarte mici fără ochelari.

Stă în picioare 90 de minute, fără nici un fel de probleme.

Are putere în voce şi nu-i tremură glasul decît de emoţie.

„Plin de suc şi verde!”. Nescîrbit, neacrit, cu multă veselie şi simţ al umorului.

Merită să îmbătrîneşti aşa!

Între vinil şi vinil (vinilin?)

Am crescut cu discurile de vinil.

Poveştile la pick-up. Muzica. Am crescut cu vinil de Electrecord, dar şi cu alea aduse de la Timişoara, pe şest, cu trupe tari şi coperţile lucioase.

M-am îndrăgostit ascultînd cîntece pe vinil.

Am ascultat la Casa Pogor din Iaşi cîntece interzise pe vinil.

Am trăit vremurile în care libertatea noastră era exprimată pe negru de vinil. Aveam Phoenix-ul cu „Canarul galben ca un gălbenuş”, aveam Mugur de Fluier şi Pink Floyd.

Am înţeles foarte bine despre ce vorbea Pittiş cînd se referea la libertatea pe care o cîştigase ascultînd Led Zeppelin pe ascuns.

În perioada aceea am mai descoperit un fel de vinil. Tot negru.

Coperţile unei biblii pe care am pierdut-o. Mi-a fost pierdută. Am dat-o la o expoziţie, pentru că avea autograful lui Dumitru Cornilescu pe ea.

Biblia aceea mi-a schimbat viaţa.

Mi-a dăruit un altfel de libertate.

Eu am ascultat şi Phoenix, “Canarul galben ca un galbenuş” şi am spart colivia fără să îmi frîng pieptul cu o nădejde dincolo de discurile de vinilin. Chiar pe vremea aceea, pe vremea comunismului.

Pittiş a lăsat comoara lui în urmă, discurile negre de vinilin, care l-au ajutat să rămînă oarecum liber.

Eu am avut o carte în coperţi negre din vinil! Aceea m-a făcut cu adevărat liber.

Iubesc discurile mele de vinilin, am pendulat între negrul lor şi negrul vinilinului de pe cartea aceea pînă m-am dat cu capul de paginile în care am găsit cea mai frumoasă muzică pentru suflet.

Între vinil şi vinil am ales ce este înter coperţile de vinilin.

TV-eşnicia s-a născut la ţară!

„Veşnicia s-a născut la ţară!”. Ce prostie!

Veţi sări iar pe mine ca la Mioriţa! 🙂

Rar mi-a fost dat să aud o asemenea enormitate. Un prieten are o tolbă în care adună ce i se pare lui că este o „tîmpenie”. Nu comentez acum criteriile de adunare, dar o asemenea spusă este demnă de atare tolbă.

Noroc să se repetă rar. Mai des se repetă pe România Cultural, la emisiunile despre etnologie, etnografie etc.

Exemplu.

La Carrfour este promoţie. 200 lei (RON) televizorul.

Care credeţi că sînt cei mai fometoşi clienţi. Cei care se plîng că nu ştiu cît costă hectarul de arat etc.

Unii, nu toţi, dar unii spun de lene asta.

De ce?

Pentru că toate satele din Ilfov şi Dîmboviţa s-au umplut de televizoare, cîte unul pentru fiecare cameră. Pleacă ţăranii noştri cu veşnicia în inimă, dar cu tembelizoarele, cîteştrele bucăţele,  în maşini ca să îşi smintească mintea şi copiii.

Vai de tata ei de naţie! (Că noi taţi avem, n-avem mame ca naţiune, ca să spunem „vai de mama ei de naţie”, vă aminţiţi, Decebal şi TRaian! 🙂 )

Vai de noi! Ce viitor are ţara asta cu un neam care se prosteşte pe zi ce trece în faţa televizorului? Zi şi noapte!

„De ce cumpăraţi, domnu, atîtea televizoare? ”

„Păi, d-aia, că vine iarna, ce să facem în casă, eu, la meci, muierea la telenovele, copiii la carton…., aia-i, dacă ne-a dat bonuri şi astea e eftine acu…. ce să facem.”

„Păi şi cînd se termină iarna le vindeţi?”

„Nooo, da ce-s prost! Iau dividiu şi dividiuri cu Vacanţa Mare şi cu Leana şi Costel, mai punem aşa … cum a fost vara asta. N-a fost multe zile de muncă, cald, domnu, cald, nu puteam să stăm decît în casă. Dacă ne dă aştia de la guvern bani de semănături, nu sămînţă, bani, dacă ne dă, atunci iau şi aer rece, trăim ca orăşenii…. că avem şi baie-n casă.”

Veşnicia s-a născut la sat?

Diferenţa este că violurile acolo se întîmplă în porumbi, nu în scara blocului, dar rădăcina acestor fapte sînt aceleaşi filme care corup şi mintea golanului de cartier şi mintea nemernicului de la sat.

Veşnicia s-a născut la sat, ai? Prostii!!!

Ce am de spus?

Iată ce am de spus! De scris am scris, de spus am o predică.

Mi-aţi cerut candelabre. 🙂

Nu ştiu dacă este făcut cu maiestrie, cum mi s-a cerut, dar este făcut cu muncă şi chin.

Candelabru am făcut. Aveţi răbdare că e lung! Eu zic că merită cîntecele de la sfîrşit, dacă aveţi răbdare.

Ieri am săvîrşit o predică în două părţi.

Una de dimineaţă: primele trei braţe ale Menorah-ului din Matei 13.

După amiaza: mijlocul şi ultimele trei braţe. Partea a doua, cu un cîntec reuşit la urmă!

Apăsaţi pe link-uri şi problema este rezolvată!

Este o singură predică, nu sînt două!

Eu zic să începeţi cu partea a doua, dacă vreţi să faceţi economie de timp pentru că fac rezumatul primei părţi la începutul părţii a doua!

Puteţi să apăsaţi pe fişier şi să faceţi download.

Cam asta am de spus serios în perioada asta. Restul sînt glume!

Daţi mai încet că vorbesc cu multă …. „pasiune”.

Andrei, înţelegi de ce nu sînt la radio? din cauza „accientului moldovinesc” 🙂

Pentru cei care nu sînt acomodaţi cu acest tip de discurs, cam aşa se întîmplă lucrurile într-o biserică „a pocăiţilor”.

PS.

Am reuşit la PODOMATICU MEU. Puteţi căuta şi pe calea asta.

AICI ESTE PRIMA PARTE!

AICI ESTE A DOUA PARTE!

Ba îl dau pe azi pentru mîine

Aici este cîntecul superb al lui Alexandru Andrieş la care făceam referire în predica de ieri.

Da, sună frumos, dar tocmai asta-i ideea: eu îl dau bucuros pe azi pentru mîine.

Mă gîndesc chiar să îi scriu un cîntec replică. Eu îl dau pe azi pentru mîine!

Îl dau pe azi pentru mîine, pentru că acum stau într-un trup care se face mai urît azi ca ieri şi mîine va fi mai putred ca azi.

Îl dau pe azi pentru mîine, pentru că „mîinele” meu este fără sfîrşit.

Îl dau bucuros pe azi pentru mîine, pentru că nu voi mai sta în odaie şi în baie.

pentru că nu-mi vor mai dormi copiii.

pentru că am cerul decupat de geam, în mîinele meu este tot cerul al meu.

Îl dau pe azi pentru mîine penru că nu mai am nevoie de pat şi nici de pîine.

pentru că mă duc la ospăţ necurmat….

Nu voi mai avea nici geamantan, nici praf, nici covor, nici calendar vechi şi nici nou, nici ciucuri.

Îl dau pe azi pentru mîine pentru că voi sta tot timpul cu fata pe care o iubeam 🙂 , pe care o iubesc, fosta mea prietenă, Natalia 🙂

Oricum cîntecul lui Andrieş este superb, dar ….. foarte trist! foarte trist!

Ei, tocmai de aceea noi avem ideea asta fixă cu „escatologia”, MÎINE e mai bine!

Un menorah – Matei 13

Nu ştiu ce vedeţi voi în Matei 13, dar de cîteva săptămîni eu văd aolo un Menorah.

Este lungă povestea.

Cînd am citit prima dată capitolul am descoperit că sînt 7 pilde. Fiecare ilustrează cîte un principiu al Împărăţiei.

Cheia este la sfîrşit: aceste învăţături sînt pentru adevăraţii cărturari, adică nişte bieţi pescari (vedeţi? Exact ca în predica de pe munte, totul este răsturnat, am o chestie pe tema asta, poate că o pun on line).

Cărurarii cu diplome de cărturari sînt demişi, adevăraţii cărturari devin doar aceia care învaţă „ceea ce trebuie” despre Împărăţia cerurilor.

Ideea de cunoaştere iluminantă este în versetul 43: „cei neprihăniţi vor străluci…” Isus le aprinde în mintea ucenicilor cîte un adevăr cu fiecare pildă pe care o rosteşte.

Structura capitolului este foarte interesantă. Asta mă fascinează.

Primele trei pilde (pămînturile, seminţele de neghină, sămînţa de muştar) sînt din domeniul agricol.

A patra pildă, mijlocul menorah-ului (candelabrul evreiesc cu şapte braţe) este din gospodărie, din casă. O femeie ia aluat. Pilda aluatului.

Din momentul acesta textul se frînge, se întîmplă ceva şocant pentru un exeget care priveşte ansamblul capitolului: mulţumile sînt demise, ucenicii se retrag cu Isus ca să li se spună taine.

Care sînt aceste taine?

Următoarele trei pilde: pildele EXPERŢILOR 🙂

sînt trei experţi, dintre care doi sînt absolut nebuni.

Un expert imobiliar care vinde tot ce are ca să cumpere o bucăţică de teren cît să îşi facă o groapă, dacă nu îl mai primeşte nevastă-sa acasă 🙂 (că doar a risipit tot, ca un nebun)

Un expert bijutier care adună mărgăritare frumoase, dar, la fel, ca un nebun, dă tot ce are, ca să cumpere un mărgăritar de mare preţ.

Un expert pescar, care deosebeşte peştii buni de cei răi.

Toate aceste trei pilde formează registrul II al menorah-ului.

Vă rog să vă uitaţi şi voi.

Priviţi acolo unde sînt interpretări, uitaţi-vă la legătura dintre primele pilde şi ultimele.

Revin, după ce predic din asta, ca să văd cum este primită predica de comunitate.

acolo este verificarea ultimă.

Un alt mod de „a sfîrşi” un blog, un mod de „a sfîrşi” un blogger

Pentru cei care citesc în franceză, uite-AICI

Link-ul mi-a fost trimis de un prieten. Am discutat în cîteva rînduri despre utilitatea unui blog, rolul acestuia faţă de „oficialităţile” religioase, pornind de la declaraţiile unor lideri din Convenţia de Sud faţă de bloguri, eficacitatea, timpul investit, relaţia dintre blogging şi celelalte responsabilităţi, sănătatea etc.

Merită o discuţie, cu siguranţă.

Sfaturi de pensionar III

– Ca sa tii un blog trebuie sa iti asumi riscuri, foarte multe riscuri, Riscul de a fi jignit, infruntat, confruntat etc.

– Ca să ţii un blog trebuie să faci sacrificii. Trebuie, cel puţin o vreme, să îţi schimbi prorităţile. Familia poate suferi, dacă nu sînteţi atenţi. În meserie puteţi rămîne în urmă, cu multe proiecte amînate. Atenţie! Din blog nu se pot face atîţia bani cît să trăieşti.

– Ca să ţii blog trebuie să ai frîu, să nu te uiţi cu emoţie la topuri. Aici este secretul. Dacă produci pentru top, dacă vei căuta cu orice preţ urcarea, se va întîmpla tocmai inversul. Nu ştiu de ce. Se pare că este o regulă biblică. Cine caută înălţarea, va fi smerit şi … invers.

– Mare grijă la mîndrie. După ce începi să fii căutat, începe să te mănînce dulcele vierme al celebrităţii. Dacă ai vreo 2000 de accesări, deja ţi se ridică părul pe mîini. Greşit. Mîndria stă înaintea căderii.

– Nu te lăsa cuprins de invidie. Să nu cumva să scrii pentru a concura pe alţii. Scrie pentru că ai ceva de spus. Uitaţi-vă ce păţeşte Bastrix. El poate fi luat ca exemplu didactic. Realmente poate fi trecut într-un curs de bloguri la „aşa nu”. Cu cît face mai multe spume, cu atît lumea se depărtează mai mult de el şi penibilul atinge cote alarmante.

– Nu dispera în week-end-uri. Aşa cum tu nu ai timp de blog în week-end, nici alţii nu au timp de blogul tău. Week-end-urile sînt greu de trecut pentru bloggeri, dar supravieţuiţi pînă luni, nu-i problemă.

– Nu te îngrijora dacă îţi scad pentru cîteva zile accesările. Dacă ai ceva de spus, oamenii te vor căuta din nou.

– Nu deveni iritant trimiţînd pe adresele de email şi pe grupuri… „Am scris despre asta…. „citiţi mai departe””. Vei obţine exact efectul invers. Dacă mîncarea este bună, oamenii o vor căuta şi fără reclamă.

– Pozele nu fac prea mult bine. Textul, daca este bun, si daca este mic si pitic, tot este citit.

– Nu incarcati prea mult marginile blogului cu tot felul de RSS-uri, flickxuri. Parca-i o dacie din aia cu tot felul de brizbrizuri. Nu-ti vine sa te urci in ea.

Cam asta-i ce mi-a venit acum la gură… cea mai mare parte a trecut şi prin minte 🙂

Voi continua, daca trebuie…

Sfaturi de pensionar II

– Nu imaginile sînt secretul, nu youtuburile, nu abuzaţi de asta. Folosesc doar atunci cînd nu se poate susţine altfel argumentul sau cînd este de dat vreun exemplu şi nu aveţi altceva la îndemînă.

– Ca să ai un blog trebuie să ai ceva de spus. Dacă ai ceva de spus, oamenii te vor căuta, dacă le spui cam ce faci tu în fiecare zi şi cum răsare şi apune soarele, s-ar putea să devii plictisitor, asta pot vedea şi ei. Nu tot ce ne trece prin cap este vrednic de aşezat sub ochii celorlalţi.

– Consecvenţa, coerenţa, consistenţa sînt axe fundamentale unui blog. Sînt oameni care au o mulţime de lucruri de spus, dar nu sînt perseverenţi. În blogging cei harnici au mari şanse de cîştig, dar nu ajunge numai hărnicia.

– Trebuie să fii consecvent, persistent, harnicia ajută, dar …trebuie să fii coerent ca ideaţie, în spatele avatarului se construieşte o personalitate, fictivă adesea, care trebuie totuşi să fie coerentă în gesturi şi în mesaj.

– Consistenţa. Posturile, chiar dacă sînt jucăuşe, trebuie să aibe un miez, o chestie, un cîrlig care să pornească o dezbatere. Altfel nu vedeţi comentarii. Nu trebuie să spuneţi voi tot. Nu trebuie să trageţi voi „confuzia finală”. Lasaţi-o, chiar dacă vă trece prin cap, cititorilor, comentatorilor.

– Comentariiile. S-ar putea să credeţi că accesările sînt secretul topului. Nu, comentariile. Cît mai mulţi comentatori şi mai diverşi, cu diverse IP-uri, din diferite locuri ale lumii, cu atît este mai bine. Aia pe care o susţine BAstrixul cu autovotările este o prostie. Încercaţi şi voi ce sugerează el, să vedeţi dacă merge. Prostii!

Falso…

Maria Alice cîntă.

Pentru cei care se desfată cu „portughej” va fi un adevărat deliciu.

Pentru clarinetişti, o lecţie de mişcare în registru acut fără chix.

Pentru vocalişti, o lecţie despre tremolo şi culoare şi feeling în interpretare.

Am pus o melodie în Box-ul audio. Apăsaţi pe „Cesaria Evora” şi daţi next.

Premiu pentru cine traduce melodia.

Nu vă trebuie decît un pic de latină şi, fetelor, dacă v-aţi uitat la cel puţin 500 de episoade dintr-o telenovelă, atunci n-aveţi probleme. 🙂

Deci, ce cîntă Maria Alice? Ce spune dînsa?

Fabrica de bărbaţi – ce discutăm?

În timpul retragerii de la Şuncuiuş discutăm următoarele teme

– Autoritatea, supunerea, ascultarea

– Principii, valori, priorităţi,

– ritmul de viaţă, regulile, obiceiurile,

– etichetă, cod, comunicare

– portretul bărbatului ideal? Meriţi „femeia ideală”?

– ce este o femeie? 🙂 Ce ar trebui să ştii înainte de căsătorie?

– curăţia gîndurilor, curăţia trupească,

– iubire, dragoste, amor,

– Pornografie, masturbaţie, sex

– meserie şi profesie, carieră şi carierism,

– talent şi dar, chemare şi vocaţie,

– viziune şi lucrare

– care este diferenţa dintre un băiat şi un bărbat?

– Cînd eşti „gata” pentru căsătorie?

– Bărbatul ca preot, rege şi profet,

etc.

„Eveniment la UEO” pe „private” temporar

În urma discuţiilor de pe blogul meu, bordul de garanaţi ai UEO reanalizează situaţia referitoare la invitaţia dr. Torrance.

Toate comentariile şi postul s-au păstrat şi vor reveni on line după analiza Bordului.

Iată că foloseşte toată dezbaterea.

Vă mulţumesc pentru comentarii şi pentru deschiderea de a vă exprima opiniile.

Fabrica de bărbaţi lucrează în week-end

Da, week-end-ul acesta lucrăm.
Finisăm ce-a mai rămas de finisat, dar reluăm un nou ciclu de producţie.

Grupul de ucenicie peripatetică fabrica de bărbaţi organizează un retreat la Suncuiuş.

Din păcate toate cele 30 de locuri sînt ocupate.

Să ne ţineţi pumnii să nu ne accidentăm prea tare în chestiile pe care le vom încerca.

Nu vă temeţi, nu sărim acum cu parapantele, nici la călărie, în funcţie de vreme urcăm destul de periculos.

Rugaţi-vă să nu stricăm „materia primă” că este foarte scumpă. 🙂

Sper să avem ceva fotografii faine!

Sfaturi de pensionar I

Iată ce cred eu după experienţa mea scurtă de blogger profesionist, că tocma am coborît de pe locurile fruntaşe, după cîteva zile, şi tocma am trecut la amatori. (Bună răsplată după un an de blogging, o săptămînă locul I! 🙂 asta ar fi desertul!)

Nu-mi abandonez blogul ca să îl trimit la orfelinatul de bloguri, dar, aşa cum am spus, mă relaxez.

Credeţi că a fost uşor să te lupţi cu monştri sacri ca Gramo care şi-a reluat locul? 🙂 Să mă „autovotez”? A propos de ei, într-un comentariu către Gramo zilele trecute spuneam că am prins comunismul. Pe atunci nici nu visam la aşa ceva, să poţi spune ce crezi. Am luat bătaie de cîteva ori pentru gura mea.

Acum mai spun cît mai am de spus, pînă ce mă descarc. De asta nu tac odată cu ieşirea la pensie.

Pînă una alta, dacă tot m-am apucat să fiu „sfătos”, uite cîteva sfaturi. Cred că v-ar fi de folos celor care abia acum aţi intrat în lumea asta plină de tot soiul de pericole cu scutecele încă proaspete.

Iertaţi-mi superbia, dar poate că foloseşte cuiva.

Deci (să începem ca cei care n-au nimic de spus, cu „deci!”)

– Blogul nu este pagină web, nu este ziar electronic, nu este revistă, nu este roman, nu este o carte pe care să o scrii, nu este jurnal de ştiri. Blogul este o categorie pe care o umple singur. Este o chestie „sui generis”. De asta trebuie ţinut cont, altfel încurcaţi borcanele.

De aceea trebuie scris blogăriceşte. Cum e aia? Ei aia-i aia, că mulţi confundă blogul cu capodopera vieţii lor cu neamul lor cu tot. Nu încercaţi asta!

– Blogul necesită un anumit stil de a scrie. Unii confundă stilul blogăresc cu jurnalul intim sau cu limbajul stradal. Unora le stă prost şi un stil şi altul. Fiecare blog are stilul lui, dar blogul, în sine, necesită un anumit tip de scriitură. Te obişnuieşti după cîteva săptămîni, dacă ai exerciţiul scrisului.

Dacă, nu, nu! Nu merge şi gata. Au încercat mulţi şi au abandonat blogurile după cîteva săptămîni sau luni. Nu merge stilul foarte pretenţios, ştiinţific. Oamenii se plictisesc repede de scrisul „la frac”, dar şi de stilul „de maidan” şi „de gang”.

Am văzut oameni „serioşi” care s-au prostit pe blog, încercînd să fie cool, „să se dea cu tinerii” şi le stă prost. Stilul este omul şi omul se reflectă în stil. Nu încercaţi să fiţi altceva decît sînteţi.

Dacă vă daţi cu tinerii, tinerii au un simţ acut al lipsei de autenticitate. Simt imediat, amuşină masca. N-are rost

– Nu faceţi posturi lungi. Oameii îşi pierd răbdarea. Postările scurte sînt cele mai bune. Ca vizitele la prieteni.

– Nu o răriţi prea tare. O aşteptare poate fi productivă şi poate ridica interesul pentru blog, dar, dacă în două sau trei zile nu reveniţi cu noutăţi, oamenii încep să vă lase în pace. Bine fac!

– Nu continuaţi prea mult pe acelaşi serial, pe aceeaşi temă. Zig-zag-ul este cea mai bună metodă de păstrare a interesului. Dacă ai postat azi ceva despre maşini, despre prostia pe care au făcut-o cei de la Logan cu bordul, mîine postează ceva despre ceaiuri 🙂 . După o confruntare, ceva muzică nu strică deloc. 🙂

Voi continua….

spun şi eu ca părintele Galeriu

„n-aveţi voi atîtea întrebări cîte răspunsuri şi sfaturi am eu…. „

Eveniment la UEO!

În prima jumătate a lunii noiembrie are loc un eveniment deosebit la Universitatea Emanuel: inaugurarea seriei de prelegeri John Bunyan.

Primul invitat este rectorul Seminarului Teologic Princeton, Dr. Iain Torrance, profesor de Patristică.

Programul conţine teme de teologie istorică, dar şi teme de mare actualitate.

Un „meseriaş” – III – Victor Wooten

Iată-l şi pe legendarul Victor Wooten cu Amazing Grace.

Găsesc şi eu melodii „mai ca lumea”, adică „pocăite” 🙂

Mulţumesc, Gînduraru, pentru reamintire.

Păcat că ăia din sală nu ştiu despre ce este vorba şi se apucă să danseze şi să bată din palme şi să urle

Pic de respect, domle!

Gata am terminat cu bass-iştii.

Dacă vreţi vă vedeţi tehnică perfecă de bass, aici, toate ciupiturile posibile

pe la mintul 5,36 începe un fel de Amazing Grace, trebuie sa ai ureche ca să îţi dai seama despre ce este vorba.

REstul este joacă pură!

Se pare că este nu concert în care să nu cînte Amazing Grace!

E nepocăiţi cei din sală, dar meseria-i meserie!!!!!!!!

Nu ştiu cît apreciaţi voi chestia asta, dar eu am cîntat 5 (cinci) ani la chitară bass şi ştiu ce face şi ştiu că nu pot face ce face.
Pare uşor.

Mai ascultăm noi trupe gen Decean şi alţii ca ei, cînd or căpăta instrumentişti buni.

Deocamdată, iertaţi-mi ignoranţa, nu cunosc nici un bassist bun printre noi.

Dintre jazzmen români rămîn la Decebal Bădilă (e în Germania acum).

Care-i diferenţa dintre meseriaş şi „meseriaş” – II

Din nou! Am descoperit doi tipi care cîntă Bach la chitară bass.

O o chestie destul de la modă. Am încercat şi eu. Face bine la digitaţie etc.

Nu-i o chestie deloc uşoară, după cum veţi vedea.

Uite aici. Unul penibil. Groaznic. Problema este că tipul crede despre el însuşi că-i bun.

Uite şi un „meseriaş”

Saudade…dorul lor

N-am găsit o traducere satisfăcătoare pentru Saudade!

Este o stare de tristeţe adîncă pe care am fi putut-o înţelege numai dacă am fi stat lîngă soţiile marinarilor lusitani care plecau peste mări.

Chris Rea a compus un cîntec în memoria lui Ayrton Senna, SAudade!

Superb cîntec! Ce atmosferă! Demnă tristeţe! Dar solo-ul de chitară rece? Orchestraţia? Schimbarea ritmului de la sfîrşit? Nu-i aşa că aduce a resemnare. Păcat că nu l-am găsit tot, dar îl găsiţi voi!

În următorul cîntec apare de mai multe ori SAudade.

Cam asta-i atmosfera, oximoronică găselniţă: Samba triste! O tristeţe care doare aproape fizic, dar cîntată samba?

O tristeţe pe care noi românii o numim DOR! Din dor ies Doine.

Uite, astea-s doinele lor.

PS.

uite cum se cîntă chestia asta la tinereţe 🙂

Ascultaţi acum încă o data cum se cîntă la bătrîneţe.

Ca să înţelegi şi Saudade şi Dorul trebuie să începi să îmbătrîneşti. trebuie să te doară ceva ca să cînţi de dor.

Post post scriptum

Uneori, depinde de ce fel de portugej ascultaţi, Saudade va fi pronunţat şi saudaji (sic!)

Mi-am schimbat look-ul :)

Am făcut un pic de rebranding.

Mi-am schimbat look-ul. Am pus o altă poză.

Iar mă va întreba cineva de ce îmi las barbă numai pe net 🙂

Cealaltă poză mi-a fost dragă din cauza contextului.

Este dintr-o poză cu toată familia, imediat după ce mă întorsesem de la Oxford (  🙂 să ne lăudăm şi noi!!! cum tot spunea cineva „cînd eram eu la Oxford”….  ), după un semestru foarte greu, 10 săptămîni fără familie şi numai cu Augustin, la începuturile tezei.

Eram foarte fericit de revedere. Naum abia mă recunoscuse. A sărit pe mine şi a stat peste mine vreo 10 minute sărutîndu-mă şi strîngîndu-mă în braţe.

Poza pe care am ales-o acum îmi este dragă tot din cauza amintirilor şi contextului.

Stăteam de vorbă cu unul dintre prietenii la care ţin foarte mult: Liviu.

Eram la Voroneţ într-o tabără de studiu asupra Evangheliei după Ioan. Frumoase amintiri.

Folosesc poza asta din cauza amintirilor dialogice.

Cam asta-i contextul

Care-i diferenţa dintre meseriaş şi „meseriaş”

E o mare diferenţă.

Unii ştiu ce trebuie făcut şi fac bine, decent, dar lipseşte „scînteia”, luciul, feeling-ul,

Uite un astfel de tip.

El poate preda, dă lecţii, ne învaţă cum trebuie făcut ceea ce este de făcut.

E mult de discutat despre chestia asta.

Iată şi un altfel de meseriaş. E „meseriaş”. Are chestia aia care lipseşte celuilalt.
Este şi experienţa, dar uitaţi-vă la relaxare. Unde-i crisparea, căutarea îndelungă a locului pe griff?
Primul îşi arată degetele feminizate, un fătălău.

Al doilea are vînă, dar nu testosteronul este de vină.

Meserie!!!
Unul face treabă, celălalt face artă. Al doilea este imperfect din punctul de vedere al partiturii, are ezitări, are glissando-uri tremurate, dar este „viu”. Nu sună ca o cutiuţă muzicală întoarsă la cheie.

Mai trebuie să vă îndrept atenţia spre diferitele modalităţi de emitere a sunetului? Flajeolete, „ciupirea la scăunel” etc.

Spuneţi şi voi!

Aia-i diferenţa dintre meseriaş şi „meseriaş”

Bula Papei antiblog – gluma anului

Am trăit s-o vedem şi p-asta.

Azi am văzut articolul de la „Pe Scara Cerului.”

N-am ştiut ce să fac. Să rîd sau să plîng?

După Papa bloggingul e bun numai dacă e catolic. Ce spune de blogurile ortodoxe? (Cum spunea data trecută despre Biserica Ortodoxă, că este o bieserică „specială” sau cum? Nu mai ţin minte. Numai „Biserică Soră” nu-i spunea. Atunci cînd a spus că B.C. este singura şi unica Biserica autentică şi adevărată.)

Ca de obicei în lumea asta, cu un ochi rîd, cu unul plîng. De data asta plîng cu ochiul chior.
Ce înseamnă acest eveniment şi de ce trebuie să ne bucurăm?

Pentru că blogurile nu mai sînt o glumă. De la Convenţia de Sud care a dat ceva acte, ban-uri, încurajări etc. pro-blog, anti-blog etc. pînă la Papa toată lumea se bucură sau se teme de bloguri.

Fenomenul este atît de răspîndit şi atît de serios că necesită atenţia „înlocuitorului” lui Isus pe pămînt?

Ei, se pare că da (dacă n-ar fi fost o glumă).

Tocmai de aia se merită să „blogorisim” şi să „blogoslovim”.

Bloggingul are şi partea lui proastă. Orice incompetent poate deveni jurnalist. Zilele trecute un anumit jurnal (cenzurat) era exact lîngă blogul Taina căsătoriei. Oricine poate să spună orice despre orice. Periculoasă treabă, dar mai periculos este ca nimeni să nu spună nimic despre nimic.

A apărut o listă de 7 bloguri interzise. Se pare că mai urmează. Sper ca pe una dintre următoarele 10 scrisori papale să fiu trecut şi eu. Ar fi cea mai mare cinste. Mai tare decît să fii pe primul loc în WordPress-ul românesc, treabă care mi s-a întîmplat azi, la un an şi două zile de blogging.

Ce-or face acum Gramo că ei sînt catolici. Blogul lor e bun, după Papa, al meu e de pus la rug. 🙂 Azi le-am luat faţa 🙂

Sorry, Gramo, adevărul niciodată n-a fost prea popular. No offense! (Glumesc, n-o luaţi şi voi ca Bastrixul)

Dacă Apostolul Pavel ar fi trăit azi, sigur ar fi avut blog.

Nu ştiu ce-ar fi făcut Apostolul Petru, dar apostolul Pavel sigur că ar fi avut blog!!!

De ce? Am toate motivele să cred asta.

PS.

Vasile Tomoiagă ne-a ajutat cu link-ul. Este o satiră teologică.

O glumă bună, dar ca orice satiră tinţeşte spre o felie a realităţii.

Problema  rămîne. O parte a lumii este îngrijorată de fenomenul bloggingului. E bun, e rău?

Se teme lumea de bloguri, de blogeri? DAcă se teme, de ce anume se teme?

Prima zăpadă, bucuria copiilor, întristarea şoferilor…

Ieri dimineaţă cînd m-am trezit am avut o supriză.
Căzuse prima zăpadă.
Eram în Mediaş.
toate dealurile erau albe..

M-au încercat sentimente amestecate. Tocmai asta este problema.

Copilul din mine sărea în sus de bucurie.

Şoferul din mine spunea: „Ahă, şi de aici cum plecăm?”

M-am gîndit la fiul meu. Ce-ar fi sărit în sus de bucurie.
M-am gîndit la fiul pierdut din mine îmbrăcat în hainele largi şi sărace de şofer care aduna roşcovele unor sentimente cauciucate.

Şi acum este zăpadă pe Piatra Craiului.
Văd faţa crispată a şoferilor, teama că nisipul nu va distruge zăpada.
Văd faţa tristă a copiilor care urăsc maşinile care aruncă sarea.

Prima zăpadă, bucuria copiilor, tristeţea şoferilor.

„Dacă nu veţi fi ca unul dintre aceşti micuţi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor”

Atunci mă voi bucura de albul căzut din ceruri.

Ospitalitatea şi mîncarea românească…”au fiderzin”!

Se pare că nu mai sînt aşa de căutate de nemţi.
Ieri am aflat că operatorii de turism din Germania nu mai sînt interesaţi de România.

Din dou motive.
Le-am observat şi eu, cred că şi voi:

1. Raportul dintre preţ şi calitate lasă de dorit. Peste tot. Una este reclama, alta-i mîncarea.
Am încercat în acest concediu în cîteva locuri mîncărurile tradiţionale.
Gulaşul era un fel de ghiveci făcut din tot ce rămăsese de la vreo trei nunţi.
Am încercat tochitura. Pînă şi moldovenii au uitat cum se face.
Nu ştiu unde or fi învăţat acei bucătari să facă mîncărurile tradiţionale rămâneşti, dar n-aveau nimic în comun cu ce ştiam eu.
Micii? Acum sînt mari, nu mai sînt mici şi sînt foarte elastici.
Condimente din belşug ca să nu mai simţi gustul cărnii.

2. Ospitalitatea specifică românească. Este o poveste apusă în urmă cu vreo patru sau cinci ani.
A dispărut generaţia celor care abia aşteptau să le fii oaspete.
Unii care fac parte din noua generaţie de patroni de han sînt nişte parveniţi care nici măcar nu ştiu cum să te tîlhărească elegant.
Singura diferenţă dintre tîlhăritul la drumul mare şi opritul la un astfel de han este că nu îţi dă nimeni în cap ca să îţi ia banii.
Servicii proaste, figuri de şmecheri şi cam atît.

Deci,
trăiască şi înflorească ospitalitatea românească.
are nevoie, că s-a cam ofilit.

Unde să mîncăm şi noi mîncare românească în România? N-avem unde.
Mergem în -Florida, am auzt că au un restaurant românesc bun şi s-au molipsit de la americani. este curat şi toată lumea zîmbeşte frumos.

Mergem, că merită.
De-aia merg şi nemţii de la noi!

Ce-au, domle, mîncarea şi ospitalitatea noastră? Ce-au?

Pai au….”au fiderzin”! Au…! (În traducere liberă „Oooops!”)