Pun mîinile pe marginea toboganului şi nu pot opri. Se duuuuceeeeee…..
Iar va fi cineva care va contabiliza: „Primul blogger baptist care a trecut de 200.000 ” 🙂 . Sînt bune şi socotelile de felul ăsta.
Ce înseamnă chestia asta?
Nu ştiu. Acestea sînt numere. Click-uri. Dincolo de click-uri sînt prieteni. Dincolo de nick-name-urile pe care voi le vedeţi sînt feţe pe care eu le ştiu, oameni care au avut curajul autenticităţii sub poreclă.
Zilele acestea, cu bunele şi relele lor, am descoperit şi redescoperit o mulţime de fraţi. Nu mulţi prieteni, că mulţi prieteni sînt spre nenorocire, dar o mulţime de fraţi şi surori.
Scrisoarea prietenului meu cu alegerea versetelor a produs cîteva comentarii. Nu cred că cele 433 de posturi, cu cele 5143 de comentarii au fost pierdere de timp pentru mine şi pentru voi (astea sînt cifrele azi), dar un lucru sînt sigur: eu nu m-am sărăcit. Cu seriosul şi cu joaca, cu ironii şi supărări, cu împăcări şi tensiuni, cu vorbe, dar şi cuvinte.. iată am ajuns aici.
Am cîştigat atîtea lucruri, am învăţat atîtea… am şi pierdut, dar dacă ar fi să pun în cumpănă pierderile şi cîştigurile, balanţa s-ar înclina şi talerul pe care scrie cîştiguri ar lovi cu zgomot pămîntul.
Cineva mi-a spus că am făcut criza de inimă din cauza solicitării şi muncii extrem de intense peste care am pus munca asta cu blogul.
Nuuuu! Blogul a fost staţiunea mea de „odihnă şi tratament”.
A avut dreptate un prieten care mi-a spus după Congres: „Vezi, de-asta ai avut fibrilaţii, că n-ai scris, tu trebuie să scrii ca să elimini răul din tine… ”
Da, cu toate împunsăturile şi împroşcările (şi azi am primit una pe care am moderat-o), mă simt mai întreg şi mai curat după un an de zile. De multe ori mi-am şters scuipatul de pe faţă şi totuşi mă simt mai demn, de multe ori am simţit ameninţarea, mă simt mai curajos.
Cineva scria…. „De ce îmi plac blogurile?”. Am citit cu interes. Are dreptate în multe lucruri.
De ce îmi place blogul meu? Pentru că acolo a rămas o bună parte din mine, o bună parte, dar şi o parte bună (şi o parte rea 😦 ) şi partea aia bună îmi place mai mult decît cea rea care a rămas.
După ce închei un proiect, o carte, un post, simt că am un pic mai mult dreptul de a muri.
Cu blogul acesta simt că am mai cîştigat un pic dreptul să mă duc….
Acum ascult Aurelian Octav Popa cu al său clarinet fermecător, Romanza de Poulenc şi Cîntecul indian al lui Rimski-Korsakov.
Se potriveşte atît de bine cu seninătatea acestei seri de toamnă grasă şi zîmbitoare.
La patratosu 