Archive for 7 octombrie 2007

h1

Codul…. ghidul bloggerului …

octombrie 7, 2007

Zilele acestea, după întîmplările de pe blogul meu, m-am tot gîndit la un ghid (nu ştiu, cod?) al bloggerului „pocăit”?

Clar lucru e că nu pot spune tot ce-mi trece prin cap şi trebuie să-mi treacă prin cap tot ce trebuie să spun, dar trebuie ceva mai mult decît atît.

Mă gîndesc la un material care să trimită la ceva de genul „deontologia profesiei…de bloger baptist ” sau „profesiunea de credinţă a blogerului pocăit” 🙂 etc.

Gramo a făcut ceva de genul ăsta. Bravo lui (lor)! Toată lumea ştie ce se poate şi ce nu se poate pe blogul lui (lor).

Eu fac parte dintr-o minoritate „mai altfel”, blamată, urîtă, vînată, iubită de prea puţini. Asta e!

Puţini sîntem şi ne mai ciondănim din cînd în cînd între noi. Este sănătate curată pentru spirit cîte o dezbatere autentică din vreme în vreme. După care reguli? Ca să nu ne fie jenă să ne privim ochii atunci cînd ne vedem şi faţa de dincolo de nickname-uri.

Asta-i!

Încerc ceva de mîine încolo. Poate cuiva îi este de folos.

Poate ajută. Poate ajutaţi şi voi!

PS.

Daniel deja a ajutat.

A pus ASTA   la el pe blog  

Reclame
h1

Către o critică estetică „pocăită”?

octombrie 7, 2007

Azi e duminică. Mă bate alt gînd şi nu vreau să îl las să crească prea tare ca să ajungem iar la bătăi cu strigături (eu cu gîndul, cum am mai păţit 🙂 ).

Ce fac dacă găsesc, spre exemplu, o poezie proastă? Publicată. M-am mai dat la un poetaş care nu-şi merita numele, dar ce mă fac dacă descoperirea mea este „alor noştri”? Ce să fac dacă găsesc pe Cuvinte la schimb, spre exemplu, un frate drag care suferă în formă şi ideaţie?

Să îl iau pe Ionatan, că are un nume deja, poate nu se supără. Dacă scrie o poezie proastă? Ce fac? Spun că e bine pentru că mi-e prieten? Vorbesc întîi între mine şi el, ca să respect Matei 18? Dar poezia e publicată, dragii mei! Porumbelul a zburat.

Ce să fac dacă am ajuns deja la convingerea fermă că Adi. G. n-are ce căuta în interpretare muzicală? Poate să cînte în biserică, să Îl laude pe Domnul cum doreşte, dar promovarea lui pe unde radio s-ar putea să facă deservicii mari muzicii pop-folk-„mnşc” în general. Nu-l ajută vocea, compoziţiile lui sînt previzibile. Ce trebuie să fac? Bucata muzicală e înregistrată. E deja în spaţiul public şi poluează sonor maşinile noastre. Să mă fac că nu aud? Dacă mă întreabă studenţii să zîmbesc „blînd”, spunîndu-le că „şi el îl iubeşte pe Domnu”?

Să merg să discut între mine şi el?

Noi evanghelicii nu avem o critică estetică conturată. Nu avem o şcoală de critică literară, muzicală, de film. Punct. De-asta am luat aşa de repede de bun filmul lui Mel Gibson (meseriaş făcut, dar cu un mesaj discutabil, l-am criticat, bine că regizorul nu e de-ai noştri, că avem scandal 🙂 ) şi n-avem nici o reacţie la discutabila producţie realizată după Evanghelia lui Luca. (Îmi veţi spune „tu ai habar cîţi l-au cunoscut pe Domnu prin filmul ăla?”. Aia este altă discuţie, nu vreau să intru în ea acum. )Aşa se explică şi multele creaţii discutabile (aici m-am autocenzurat, e de vină noul ambreiaj pe care l-am schimbat la 200.000 🙂 ) care apar pe posturie noastre de radio sau în literatura pe care am început să o scriem.

Puteţi, vă rog, să îmi daţi exemplu de un roman creştin bun? Romanesc. Citibil! Fără iz de telenovelă şi care să producă scurte smiorcăieli sentimentale.

Un album muzical care să fi „rupt gura tîrgului” prin calitatea muzicii, versurilor? Românesc. Ceva care să stea în topuri alături de celealalte albume ale altor artişti, dar remarcabil prin calitatea artistică? Am văzut ce s-a întîmplat cu Vitamina C.

Din cauza temerilor noastre de a face critică artistică „fraţilor şi surorilor” am ajuns în situţia în care înghiţim orice „că-i despre Domnu Isus”, că „ce-o să zică lumea dacă îl criticăm?”. Sîntem în situţia în care promovăm mediocritatea şi lălăiturile, micile improvizaţii de salon, poezia de cenaclu literar de şcoală generală, muzica compusă prin garaje numai pentru „că-s de-ai noştri”.

Greşit. Este calea cea mai sigură pentru ghettoizare şi crearea unei subculturi în care cei mai străluciţi dintre noi să fie submediocri faţă de standardele de calitate general acceptate.

Ah, o să spuneţi: „păi ce noi îi cîntărim pe fraţii noştri după valorile lumii?”. Nu, dar un Mi bemol este Mi bemol oriunde şi a-l lua exact nu este o chestie de pocăinţă, ci de tehnică, fie că eşti în Biserică sau la un concert rock. A falsa n-are nimic de-a face cu pocăinţa, a cînta prost la un instrument este o chestie condamnabilă, dacă vrei să devii star, înregistrat şi promovat. Dacă stai cuminte şi cînţi sub duş, n-are nimeni nici o problemă, dar în momentul în care creatorul şi creaţia doresc „să iasă” din cămăruţa de părtăşie, atunci avem o problemă şi aici mă bate gîndul să încercăm să formăm o şcoală de critică estetică pentru creaţiile noastre.

Ce însemnă critica artistică? Cum poate deveni aceasta constructivă?

Ei, tocmai începusem un proiect pe tema asta în cadrul cursului de literatură religioasă pe care îl predau studenţilor mei. Era o propunere de estetică literară creştină, dar după întîmplările din ultimele zile, după care mi s-a recomandat ca actele din spaţiul public să fie tratate în privat, încep să mă tem să mai spun orice ar putea fi considerat „atac la persoană”.

Ce să fac? Spunem lucrului prost „rău” sau, în numele dragostei, încercăm să acoperim găurile şi îl prezentăm ca o producţie literară, muzicală excelentă, spunînd răului „bine” şi întunericului „lumină”.

Nu cred că în domeniul creaţiei artistice „intenţia contează”. Cineva poate să fie foarte bine intenţionat. Excelent, atunci să se apuce să-l laude pe Domnul făcînd altceva.

De asemenea, nu cred că aş încuraja să meargă la studioul de înregistrări chiar dacă îmi spune: „asta ştiu eu să fac cel mai bine, asta fac”. Cel mai bine pentru tine poate însemna prost pentru alţii.

Dragostea creştinească şi îngăduinţa intră în conflict cu sistemul nostru axiologic?

Oare nu este asta o altă cale, mai lungă, mai ascunsă, mai subtilă spre o altă formă de fariseism şi făţărie?

Mă lupt cu gîndul acesta. Este încă mic, este încă educabil.

%d blogeri au apreciat asta: