Îmi scrie în vară un fost student. A fost cuminte ca o fată toată facultatea. Discret, adînc, s-a strecurat printre bănci fără să facă mult zgomot, dar a făcut la sfîrşit o lucrare de diplomă strălucitoare.
S-a dus să slujescă într-o biserică.
A stat de vorbă cu presbiteriatul şi au început să discute problema plăţii.
Cultul din care face parte a acceptat plata de la stat.
S-a frămîntat toată vara, să accepte plata de la stat sau să îi încurajeze pe fraţii mai în vîrstă , cu mai multă experienţă, fără a fi luat drept obraznic, să urmeze cuvîntul Scripturii: „vrednic este lucrătorul de plata lui”, plata lui dăruită de biserică…
A decit în cele din urmă.
A respins salariul de la Uniune, salariu care vine dintr-o relaţie de compromis cu statul, şi le-a propus să lucreze voluntar, lăsîndu-se „la buna mila lor”. Dacă vor dori să îi ofere ceva, bine, dacă nu, se încrede în Domnul.
Mi s-a făcut milă de el, dar m-am bucurat pentru el. Are credinţă şi curaj!
Sînt sigur că i-a pus la mirare şi gînduri pe cei din presbiteriat.
Spune el: „a fost greu să decid astfel, dar acum mă simt liber în a sluji fără nici un fel de constrîngeri”.
Mă rog pentru el să nu i se termine curajul atunci cînd i se va termina pîinea.
Întîmplarea asta aduce din nou pe tapet problema salarizării de la stat. Grea treabă, complexă situaţie.
Mie îmi convine să mă dau pe mîna unei biserici darnice şi educate bine, dar ei… foştii mei studenţi, ei ce vor face cînd ajung în biserici de cîte doi sau trei sau două zeci de membri?
Spuneţi voi!
