h1

„În numele tatălui… „

Octombrie 15, 2007

Fiul meu a intrat într-o nouă perioadă a dezvoltării lui. Începe să devină băiat. Nu mai este băieţel. Nu mai acceptă uşor să fie luat de obraji şi mîngîiat.

Perioada lui de băieţie va fi destul de scurtă. Ştiu asta de pe pielea mea. Cu genetica nu te joci.

Ştiu ce urmează, aşa că am început a doua fază a educaţiei lui: am început să călătorim împreună pentru a învăţa despre viaţă şi despre băieţie şi bărbăţie. Azi a pierdut două ore de la şcoală pentru că trenul a venit mai tîrziu, dar am cîştigat 72 de ore împreună. Cînd pun lucrurile în cîntar, noi ieşim în cîştig. Fetele au rămas împreună acasă pentru acelaşi scop.

Nu va uita ce i s-a întîmplat. Asta-i sigur!

Am ales cu grijă destinaţia: locul în care m-am născut eu, parcul în care mi-am petrecut o parte din copilărie, locurile pentru „v-aţi-ascunselea” şi, cel mai important, mormîntul tatălui meu, mormîntul bunicului lui.

Am plecat împreună la vagonul de dormit, o experienţă nouă pentru un copil care s-a născut lîngă maşină. A trăit intens călătoria. Şi-a păstrat toate biletele, inclusiv cele de la troleu, pentru că s-a dat cu troleul prima oară n viaţa lui.

Am ajuns!

Emoţiile m-au copleşit pe mine într-un fel, pe el în alt fel. Mi-a pus tot felul de întrebări, a cules flori pentru presat, pietre „pentru aducere aminte”.

Ne-am plimbat cu taxiurile, am mîncat împreună, am vizitat Muzeul de artă ca să vadă cu ochii lui, Tonitza, Grigorescu şi Băncilă „la prima mînă” (a propos, „La arat”-ul lui Grigorescu este la Ploieşti, să nu îl căutaţi în altă parte. Copii mai sînt şi la Bucureşti şi la Iaşi). Am vizitat Muzeul Ceasurilor (casa Simache), pentru că are înclinaţii inginereşti… L-am lăsat cu un prieten să vadă meciul România-Olanda, ca între bărbaţii microbişti (eu pe asta n-o am).

Dar cel mai greu a fost … la mormîntul tatălui meu.

Nu mai fusese acolo şi l-am pregătit îndelung, cu o parte din povestea bunicului său, partea pe care o poate suporta acum la 10 ani, am cumpărat două crizanteme galbene şi ne-am dus.

Am căutat mormîntul şi ceva s-a schimbat. Crucea şi placa erau doborîte, mormîntul vandalizat.

Fusese şi aşa destul de greu să pregătesc momentul, dar a fost şi mai greu să îi explic copilului de ce crucea este doborîtă.

Astea sînt riscurile uceniciei peripatetice. Vezi, explici, vezi alceva decît te aştepţi, cauţi explicaţia sau te dai bătut, devenind vulnerabil.

Am pus din nou piatra în faţa mormîntului, ne-am rugat acolo şi, la plecare, a vrut să ia ceva.

„Ia o castană! Uite sînt o mulţime!”

„Castane mai am, le voi încurca! Vreau altceva, ceva care să nu se amestece cu celelalte amintiri ale mele!” mi-a spus.

„Ce-ai vrea să iei?”

„O bucăţică din mormînt!”

Aşa a şi făcut! A luat o bucăţică din spărtura pietrei de deasupra. Să tot fi avut vreo 500g. A cărat-o după el tot timpul, în buzunarul de la geacă.

Am plecat nici prea devreme, nici prea tîrziu. Exact la momentul potrivit. Aşa se pleacă de lîngă morminte.

Nu trebuie să pleci nici prea repede, lăsîndu-ţi morţii în urmă, nici prea tîrziu, apăsat de prea multă tristeţe. Numai cei care au morţi destui ştiu cum şi cînd se pleacă de lîngă morminte.

Ne-am despărţit de mormîntul dărîmat cu sufletele zidite. I-am spus povestea lui bunică-său în aşa fel încît orice ar auzi de aici înainte să nu-l facă să îşi piardă respectul şi iubirea pe care i le datorează.

I-am legat amintirile de pietrele acelea răsturnate, pietre „de aducere aminte”.

De ce-am făcut-o?

Am făcut-o în numele tatălui. În numele tatălui meu.

Procesul de dezgropare şi îngropare început anul trecut. Nu şi-ar fi avut bun sfîrşit fără să fi făcut ceea ce tocmai am făcut: l-am inclus şi pe fiul meu în poveste.

În numele tatălui, în numele fiului…. Între ei, eu!

Acum ştiu mult mai bine cine sînt.

Anunțuri

37 comentarii

  1. „Am căutat mormîntul şi ceva s-a schimbat. Crucea şi placa erau doborîte, mormîntul vandalizat.
    Fusese şi aşa destul de greu să pregătesc momentul, dar a fost şi mai greu să îi explic copilului de ce crucea este doborîtă.”

    Daca mormantul ar fi fost frumos varuit inseamna ca copiii au luat locul parintilor si a inceput procesul de zidire de morminte varuite. Se practica.
    Mormantul vandalizat imi raspunde mie la o intrebare pe care mi-o pun de mult: a trecut sau n-a trecut timpul pocaintei?
    Stim ca la Dumnezeu toate au un timp exact. Mai ales pocainta, (la Isabela a expirat si brusc a fost aruncata bolnava in pat).
    Mormantul vandalizat, crucea doborata marturisesc despre constiinte vinovate arse de fierul rosu al faptelor vechi, de dorinta de uitare, de o ocazie care inca nu-i pierduta, care trebuie prinsa. Cat timp aceasta lupta exista inca, mai sunt si lacrimi de pocainta, si zbucium, si framantare, si ravna…2 Cor 7:11. Spre aceasta intristare trebuie lasate sa alunece gandurile. Daca ea nu va fi, bucuria nu va mai veni niciodata.
    D.


  2. …frate Marius, nu mai ştim să tăcem, nu-i aşa? Noi ca oameni…mai bine zis noi ca tineri (şi ca să nu jignesc pe nimeni: eu ca tânăr) nu mai ştim să tăcem?

    Cum e să…taci? „Ce-i aia?”


  3. Ma gandesc ca Naum a învatat în acest timp de 72 d eore mai mult decat daca ar fi mers la scoala cateva saptamani. Asa ca nu tr sa va para rau pt cele doua ore intraziate. Cred ca toti parintii ar trebui sa invete din aceasta poveste si sa-si mai plimbe copiii cu ei. Ce ziceţi…?


  4. Cred, Cipri, că este vorba de respect. Faţă de Dumnezeu, faţă de omul de lângă tine, oricine ar fi el, cunoscut sau ne-, faţă de tine însuţi. Noi ca tineri nu mai ştim ce e aia, şi tăcerea de care spui este strâns legată de asta. Respect. „Ce-i aia?”


  5. Hmm… pai sa luam exemplu de tata! nu?
    Imi doresc tare mult sa am un baiat, insa cine stie. Oricum se hotareste Domnul sa ne binecuvinteze e bine. Esentialul este implicarea noastra in viata copiilor nostrii. Sa-i crestem noi, nu altii. Sa-i crestem prin transfer de cunostinte de viata nu numai cele ce se gasesc in carte.
    Mi se pare pasionant sa poti indruma un copil spre a intelege viata. Copiii, lasati de ei insisi, cauta mai mult joaca, si perpetuarea in copilarie pana la o varsta tarzie. Dar daca privim in Biblie, sigur ca DOmnul a intentionat altfel lucrurile.
    Dar, pentru ca nu putem sa le stim pe toate deodata, sa invatam din timp, sa ne pregatim, sa planificam cum putem fi „invatatori” pentru copiii nostri, autentici, fara masti si totusi blanzi cu mintea lor firava in curs de dezvoltare.
    Mi se pare pasionant, cea mai mare provocare a unui tata fata de fiul sau si a unei mame fata de fiica ei.
    Deci sa pregandim, sa pregatim…


  6. Ce mă uimeşte este că nu poţi transmite decât ceea ce eşti. Inima ta, caracterul tău se reproduc în copiii tăi, indiferent de învăţătura pe care le-o dai. E uimitor cum a creat Dumnezeu această relaţie.
    Nu vom da socoteală doar de noi înşine, tocmai datorită acestei legi. Ca şi tineri necăsătoriţi nu ne gândim la asta, ni se pare prea departe. Dar acum construim de fapt caracterul copiilor noştri şi le determinăm drumul.


  7. frate Dan, n-as merge pina acolo cu spiritualizarea, un mormint vandalizat este un mormint vandalizat, dar fiecare poate veni cu cheia lui de lectura… nu?

    Ioa, ai prins un aspect foarte adinc. Deja ti-ai inceput educatie viitorului tau copil formindu-te pe tine. Te vei cumineca copiilor tai. Va vnei din trecutul tau tot ce ai adunat si tot ceea ce esti, vei scoate din visteria inimii tale nou si vechi pentru ei.

    Bogdan, cred ca este singura modalitate in care ne putem educa copiii, cea biblica, lasata de Dumnezeu: umblind cu ei prin lume, la scoala au parte de informare, acasa au parte de formare.

    Cipri, sint momente in care cel mai bun raspuns este tacerea, sint momente in care nu trebuie sa taci. Cum facem deosebirea intre ele? Tocmai in aia sta intelepciunea.


  8. O problemă cu tăcerea în dialogul cu Dumnezeu este că se simte nevoia de a vorbi. Tăcerea pare ne-comunicare. Totuşi, Dumnezeu cunoaşte orice adânc al omului. De aceea cred că un aspect al tăcerea ţine de încrederea în Dumnezeul care pătrunde şi sfărâmă pentru ca apoi zideşte…şi zideşte pentru a nu mai doborî niciodată. Oare pe Dumnezeu nu Îl învăţăm şi astfel oare nu-L cunoaştem printr-o învăţătură corectă? Nu pot crede în orice fel de kestie care se spune despre Dumnezeu.

    Mă tot gândesc cât de mult vorbeşte un om din carnea căruia trebuie extirpat un vârf de săgeată? Atunci se încleştează şi nici urla nu poate de durere. Mă întreb de ce simt nevoia constantă de a-i adresa lui Dumnezeu cuvinte?

    Tăcerea nu presupune oare şi încrederea că Dumnezeu este atotprezent în mine şi că „lucrează” în adevăratul sens al cuvântului, cu rost?

    Tăcerea nu este oare o problemă de încredere? Fiducia…


  9. pentru cei care nu a-ti notat numarul de cont cu privire la discutia noastra asupara articolului „o alta întamplare faina” îl mai scriu o data. Banca Transilvania; 01201H73012, pe numele Miron Corneluş. Vă voi tine la curent cu tot ce se intampla. Sper ca s eva intampla ceva frumos, care sa-L glorifice pe Dumnezeu.


  10. Intrebarea nu e malitioasa. Chiar sint curios. Exista vreun artist baptist de prima mina?


  11. Intreb fiindca ai pomenit de Tonitza, Grigorescu, Bancila… Mie baptistii si arta mi se par a fi intr-o relatie de excluziune. Poate e o prejudecata, nu zic nu.


  12. draga asklepios, ai dreptate, intre noi nu sînt, cum spune apostolul PAvel, „multi intelepti in felul veacului”.

    cineva caracterizase baptistii ca fiind o religie a „lacatusilor mecanici si croitoreselor”.
    S-ar putea sa fie adevarat.

    Sint totusi citiva prieteni care creeaza arta.
    Liviu Mocanu, sculptor, traieste la Cluj
    Mariana Sein, pictor, traieste acum in Statele Unite
    Ionatan Pirosca este poet

    Nu este o relatie de excluziune intre baptisti si arta. Sintem putini! Atit!


  13. Domnule Cruceru,
    Nu cred ca este cazul sa va auto-victimizati desi intrebarea lui asklepios poate fi interpretata si ca fiind rautacioasa.
    Oricum exista o problema reala aici: variantele cele mai radicale ale protestantismului, adica confesiunile cele mai asacramentale/antisacramentale sint si relativ sterpe dpdv artistic. Si asta nu doar in Romania unde baptistii sint putini, ci si acolo unde ei constituie o prezenta importanta si cu o traditie indelungata, cum ar fi cazul Statelor Unite.
    As fi interesat daca exista scriitori „evanghelici” (nu baptisti neaparat), in felul si marimea unui Dostoievski, Mauriac , Bernanos etc, a caror opera sa fie inexplicabila fara o referire constantya la credinta lor „evanghelica” asa cum opera celor trei este de neinteles ignorand credinta lor ortodoxa sau catolica. Nu-mi dati exemple de anglicani sau luterani, deoarece le cunosc.
    Eu cred ca marea arta este imposibila in absenta unei viziuni liturgico-sacramentale asupra lumii.


  14. Da, aici trebuie sa va dau dreptate. Pentru arta este nevoie de închipuire, ori toata tradiţia reformei a refuzat arta bisericească, sculptura, pictura etc.

    totul s-a redus la simboluri.
    Da, cred ca este adevarat, o teologie care refuza imaginea nu se apleaca spre crearea imaginilor.

    Este o tema de meditatie.

    Mai este ceva. Pentru scriitura, pentru un roman spre exemplu, este necesara o anumita descatuşare etică, pe care neoprotestantul tradiţional fie şi-o refuză, fie are dileme foarte serioase vis a vis de „povestirea ca minciună”.

    dar discuţia merită purtată mai departe pentru că se pare că este foarte seminală.


  15. OOOO CNI,
    esti total pe langa.
    Se vede ca nu sti ce vorbesti.Marius Cruceru este profesor intr-o universitate care este printre primele chiar in Europa.

    Sigur iti va putea raspunde.
    Sunt convins ca tu nu vei avea un contraargument, deoarece esti „in afara zonei”, adica nu stapanesti domeniul.

    Ai citi ceva literatura serioasa a baptistilor?
    Ca multi baptisti cunosc cel putin cateva scrieri ale Parintilor Bisericii.

    Eu insumi am un prieten „tolba de carte” in ale Ortodoxiei. E baptist.


  16. Andrei,
    Eu cred ca postul dvs. este pe langa, dar sa trecem peste.
    Sa luam exemplul muzicii corale: exista o mare traditie a muzicii corale in fiecare biserica care a pastrat o forma liturgica traditionala: asa avem marea muzica corala de traditie catolica, luterana, anglicana sau ortodoxa. Nu exista insa o mare muzica corala de traditie reformata (calvinista) de exemplu. De ce? Pentru ca liturghia calvinista a fost dezbracata de aproape toate elementele traditionale ale unei liturghii; pentru iconoclasmul extrem al traditieri calviniste, pentru caracterul destul de antisacramental al calvinismului etc.
    autonomizarea artei este un fenomen foarte recent:necunoscut nici in antichitate, nici in evul mediu si, in buna parte, nici dupa perioada medievala. Afrodita din Milo a fost ciop;lita pentru a sta in templu, nu in salile muzeului Luvru, daca nu gresesc; Requiem-ul lui Mozart trebuia cantat in biserica, drept liturghie funebra, nu in sala de concert etc.
    acum poate se intelege mai bine.


  17. Draga CNI,
    Aveti cultura despre cultura baptista?
    A au ba?


  18. Da, cat de cat. Desi nu sint specialist in domeniu. Si desi nu am fost baptist, cunostintele mele despre baptisti nu vin din cartile destul de propagandistice ale Pr. diacon I. David.


  19. Draga CNI,
    va doresc spor.


  20. Draga andrei, noi -ca baptisti- incercam sa adunam „culturi” in cer, in timp ce „facem corturi” chiar si-n „Roma”!


  21. Andrei, universitatea Emanuel nu este „printre primele chiar din Europa”, si nu ofensez pe nimeni cind spun asta; nici din tara nu e printre primele (nu discut din ce cauze)

    tind sa fiu de acord cu CNI: tocmai din cauza ca nu mai accentuam asa de misterul-asta e tendinta generala, ca exista si exceptii- tindem sa devenim prea pozitivisti si seci. Durer a fost totusi protestant (si prieten bun cu Melanchton), deci se poate si la noi. Muzica lui Bach este si ea din latura protestanta. Poate ca mai sint si alte cauze, nu doar teologia…


  22. În afara supra spiritualizării aspiraţiilor protestante să nu uităm că atât cortul întâlnirii cât şi templul lui Solomon erau „comori” ale antichităţii…

    Nu este oare Dumnezeu creatorul imaginaţiei, al gândirii, al simţirii, al trăirii, al naturii? Nu dă oare El inspiraţia pentru ca omul să creeze?

    Problema apare când nu facem diferenţă între arta dedicată sau închinată şi arta de dragul artei. Şi poate nici asta nu ar fi o problemă atât de mare dacă am impune dintr-un egoism maliţios un anume tip de artă în biserică, cu toate că ştim că nu are ce căuta acolo. Da, se pare că mă refer la „kinul” de a fi relevanţi.


  23. Draga Andrei, sa nu incercam sa aparam ceea ce nu este.
    Fratii G. Sau Adi G. si altii ca ei nu cred ca oglindesc cel mai bine ideea de cultura.

    Cel mai bine este sa ne vedem gaurile si sa le acceptam asa cum sint, daca sint gauri.

    Da, nu exista o cultura baptista si s-ar putea, cum bine observa Ciprian, ca de vina sa fie nu numai liturgica noastra, ci mai ales escatologia noastra.

    Cind esti sub martiriu, escatologia se amplifica foarte mult. Atunci esti ancorat in cer si nu creezi catedrale.

    Ne-a apucat febra catedralelor dupa 1990.

    De acord, Ionut, nu sintem nici macar printre primele din tara.

    Nu facem nici un serviciu nimanui daca ne laudam singuri.
    Nu facem nici un serviciu adevarului daca ne laudam cu ce nu este.


  24. Draga Ionut,
    nu vreau sa intru in „bucataria” universitatii.
    E adevarat, nu exista universitate perfecta.
    Eu unul ma bucur insa ca exista un asa loc, pentru cei intersati si din zona ca sa invete.

    E posibil ca eu sa fac referire doar la o anume latura a preocuparilor/domeniilor artei.
    Ai fi uimit sa sti ca ma opresc in fata fiecarei biserici ortodoxe si ii admir arhitectura, picturile. La Sibiu, pe bulevardul Mihai Viteazul s-a construit o biserica extraordinara. De macar 2 ori pa zi ma opresc si o privesc. Este arta.

    Prefer insa arta cu efecte transformatoare in caracterul uman. Prefer CRUCEA LUI CHRISTOS de Stott, John. O adevarata capodopera, cu efect transformator.

    In cazul acesta sunt eu in afara problemei.
    Scuze!


  25. Draga Patratosu,
    sti cel mai bine.
    Ce sa mai, accept argumentul din partea unuia care, sunt convins, stie ce spune.


  26. Înapoi la discuţia despre ucenicizare…

    Cine pe cine alege? Maestrul pe ucenic? Ucenicul pe maestru? Contextul determină alegerea?


  27. Înapoi la discuţia despre ucenicizare…

    Cine pe cine alege? Maestrul pe ucenic? Ucenicul pe maestru? Contextul determină alegerea? Sau poate principiul neschimbător?


  28. draga Cipri, cred ca se poate si asa si asa.
    uita-te la felul in care s-au adunat ucenicii in jurul Domnului.


  29. De fapt, imaginea asta o aveam în minte. El i-a ales pe ucenici. Totuşi când îndrăcitul vrea să meargă cu El, Cristos nu-i dă voie. Nu ştiu…dar e ciudat ce face Domnul. Se face responsabil în mod personal pentru fiecare ucenic în parte. Nici pe Iuda nu l-a atins năpasta decât la vremea potrivită.

    De ceva vreme înclin serios să cred că întotdeauna maestrul este cel care cheamă viitorul ucenic, pentru că el ca maestru este cel care „ştie”. Ucenicul dacă ar şti ce ştie maestrul n-ar avea nevoie de el. Totuşi, lucrurile nu stau aşa. De altfel, maestrul prin alegere se face responsabil de ucenic.


  30. Maestrul isi alege pe nume ucenicii…este singura concluzie la care ajung dupa ce citesc cum au ajuns cei doisprezece ucenici ai Domnului (si erau si dintre acestia trei preferati). Bine-nteles ca mai multi beneficiau de invataturile Domnului (saptezeci la un moment dat), dar doisprezece au fost apostolii.


  31. astept sa fiu ales; pina atunci ramin un frustrat (si ma duc sa pun mina pe o carte, cum m-a indemnat alt maestru) 🙂


  32. frate frustrat, poate poti fi ucenicul celui ce da din cap ca un cal…
    apropo, am cartea, maine o iau cu mine la curs sa il rog pe Vanhoozer sa ti-o semneze.


  33. Sunt de acord cu Andrei.
    Cred însă că de responsabilitate se fuge de ambele părţi…atunci când se întâmplă.


  34. Când Domnul Isus îi alege pe ucenici se face responsabil de ei. Mai târziu îi întreabă: „Nu v-am ales Eu pe voi?” Ioan 17 este darea de seamă a lui Cristos înaintea Tatălui. Mărturia este consemnată în Cer. De altfel, raportul lui Cristos este atât de personal încât toţi cei pe care I I-a dăruit Tatăl sunt duşi la „bun sfârşit” în lucrarea pe care a început-o.

    Responsabilizarea lui Cristos înaintea Tatălui nu este doar un model, ci şi un mod de viaţă.


  35. Filip, incepe sa-mi treaca frustrarea!


  36. […] cum vă spuneam, în urmă cu o săptămînă am fost la Ploieşti într-o călătorie de ucenicie cu fiul meu. La mormîntul tatălui şi la […]


  37. […] Îi mulţumesc nepotului meu care şi-a găsit timpul şi chiar mai mult talent ca mine ca să povestească povestea pe care o tocmai i-am re-povestit-o vara asta fiului meu. Prima dată i-am povestit-o cînd am vizitat mormîntul tatei. […]



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: