Zilele acestea presa a răscolit din nou subiectul delaţiunii.
Preoţi şi pastori au primit sau n-au primit (deşi meritau) verdicte de „poliţie politică”. PF Daniel a scăpat data asta. Dumnezeu are altfel de cartotecă şi dosarele Lui nu se pot arde. Dumnezeu ştie mai bine. Nu sîntem puşi noi să îl judecăm. Avem şi noi cazurile noastre.
Iosif Ţon a apărut din nou în presă. Un prieten mi-a semnalat două bloguri pe care a apărut mărturisirea lui şi comentarii la mărturisire.
Iată-le. Aici şi Aici şi Aici
Marea mea surpriză însă a venit azi, cînd l-am auzit pe pastorul Iosif Ton în direct la BBC, la ştirile de la ora 14.00.
Care-i problema? E bine că se discută, nu este bine că se batjocoreşte. E bine că se discută faptele, nu-i bine că se discută oamenii.
Unii au spus că este regretabil că presa l-a luat în vizor pentru asta. Nu cred!
Nu asta-i primejdia mărturisirii! Sînt altele, dar nu asta.
În primul rînd m-a mirat faptul că s-a adus din nou pe tapet problema aceasta. La vremea respectivă m-am abţinut de la orice fel de comentarii, pentru că mărturisirea mea legată de tatăl meu şi cea apărută pe Masa Rotundă erau foarte apropiate.
La vremea aceea am avut aceleaşi întrebări pe care le-a avut toată lumea, una fiind amintită de reporterul BBC astăzi: „De ce acum, de ce atît de tîrziu? Nu puteaţi să faceţi acest lucru mai devreme?”
Mi-am răspuns singur: „Mai bine mai tîrziu decît niciodată”.
Mărturisirea respectivă s-a comentat îndelung la acea vreme şi părerile au fost împărţite.
„De ce n-a tăcut? Ne-a făcut de rîs! Mai bine rămînea aşa, că oricum nimeni nu-l trăda” etc.
Acest fel de discuţii nici măcar nu merită inventariate. Mentalitate nebiblicizată şi nepocăită.
Bine a făcut Iosif Ton că a mărturisit, bine a făcut că s-a eliberat. Este bine! Nu putem numi binele rău şi răul bine.
Un gînd totuşi mi-a rămas rezident în minte şi nu mi-a dat pace o vreme pînă l-am ascuns în hibernare. Astăzi a fost trezit din nou de felul în care „pastorul de la Europa Liberă” a dat explicaţii şi s-a apărat. Mi-am dat seama că şi dînsul a fost aproape, ca Adam, ca mulţi alţii, ca mine, de primejdiile mărturisirii.
Există vreo primejdie a mărturisirii?
Da! Există mai multe!
1. Să te faci de rîs, cel puţin pentru o vreme, să pierzi respectul oamenilor imaturi. La vîrsta şi la realizările dînsulu, nu cred că este cazul.
2. Mai este o primejdie, să te apuci să mărturiseşti şi să mărturiseşti incomplet, ciuntit, coafat, înfrumuseţat. Curvarul nu spune: „Sînt un stricat!”, ci „Am alunecat, frate, dînsa m-a ispitit” etc.
(E o întîmplare superbă cu fratele Marcu Nichifor la acest capitol, să îmi aduceţi aminte să v-o spun)
Nu cred că lumea aşteaptă chiar toate detaliile din partea păcătosului. Pe mine nu mă interează niciodată toate detaliile unei curvii, nici de cîte ori a fost cineva chemat la securitate sau ce a scris acolo. Mă aştept să aud doar atît:
„Sînt vinovat, fraţii mei, iertaţi-mă!”. Atît.
3. O capcană din care nu scăpăm uşor nici în timpul mărturisii şi nici după aceea este încercarea de a plasa vina asupra tuturor, de a spune chestii de genul: „toţi sînt aşa, frate pastor, dar eu am căzut de data asta… sînt alţii mai răi ca mine etc.” În felul acesta greutatea este mai uşor de purtat, pentru că a fost împrăştiată pe mai mulţi umeri. Colorăm totul în negru şi atunci un punct gri este mai puţin vizibil decît ar fi fost alăturat de mantia albă-strălucitoare a lui Isus Cristos.
Întotdeauna este mai comod să spun „Femeia, pe care mi-ai dat-o tu!” Este mai uşor să mă aşez lîngă om şi să îmi compar starea de păcătoşenie cu el, decît să stau lîngă Omul-Dumnezeu şi să mă compar cu înălţimile sfinţeniei Lui.
Mărturisirea lui Iosif Ţon este impresionantă prin lungime, stil, retorică, rafinament etc. Iosif Ţon rămîne un mare orator, mare învăţător, dar… există ceva care a sunat discordant cu ceea ce a predicat mulţi ani în multe locuri faţă de mulţi oameni.
De ce într-o mărturisire despre el vorbeşte despre alţii?
Dacă n-ar fi fost episodul de azi de la BBC aş fi crezut că este o scăpare, e om, e normal etc. Dar mă tem că şi dînsul a căzut în cel puţina una dintre capcanele mărturisirii şi a primejduit autenticitatea actului prin faptul că aruncă fraze de genul acesta:
„Vreau sa va spun ca o destul de mare parte dintre pastorii de atunci au devenit informatori…..Un tel al Securitatii era sa-i faca pe membrii din comitetele Bisericilor informatori. Cum erai ales in comitet, cum deveneai un obiectiv al securitatii. Erai santajat la serviciu, erai presat in multe feluri, pana te frangeau. Tot ce am spus despre pastori se aplica si la membri din comitete…….Cand, si daca (!) se vor publica deodata toate dosarele informatorilor care au fost slujitori ai Bisericilor (pastori, diaconi, membri in comitete,etc.) se va vedea ca fenomenul a fost mult mai masiv decat ne-am putut inchipui noi”
Cam tot materialul continuă în acelaşi ton. De ce? Ce treabă au ceilalţi pastori, membri din comitet cu problema dînsului?
De ce trebuie să arunc noroiul peste tot, fără să numesc, dînd de înţeles întregii ţări că pastorii lor şi membri din comitet, dacă n-au făcut puşcărie şi n-au murit atunci cu siguranţă au colaborat cu Securitatea? Cui foloseşte această democratizare a vinei?
Mesajul? „Da, şi eu am fost, dar… aproape toţi au fost şi nimeni n-a fost erou.”
Mă tem că acest mesaj este periculos şi distorsionează intenţia iniţială bună a mărturisirii publice.
Cum şi unde ne-au dispărut dintr-o dată oamenii care au stat drept? Eu am avut un tată care a colaborat cu securitatea şi, încercînd să se rupă, a plătit cu viaţa, dar, dragi prieteni, am avut şi un unchi, care, după 9 ore de stat cu pistolul la tîmplă, a refuzat să colaboreze cu securitatea. A mers în puşcărie pentru asta. A avut apoi domiciliu forţat.
Oameni ca el şi ca alţii, aceştia unde sînt în mărturisirea fratelui Iosif? De ce nu există o frază de genul: „au fost şi alţii care au stat drept, îmi pare rău că n-am stat alături de ei.”
Părerea mea? Mai bine o tăcere înţeleaptă şi pocăită decît o mărturisire „despre alţii”.Veţi spune: „Ce, nu ajunge cît a făcut?”
Nu ştiu. Nu există un manual după care să se facă mărturisirile. Avem exemple în Biblie de mărturisiri autentice. Nu ştiu. Eu am făcut-o cum am putut pentru tata şi am făcut-o imperfect şi amendabil, aşa că nu sînt eu cel care să dea lecţii despre cum ar trebui să fie o mărturisire autentică.
Eu una ştiu! Aş fi vrut să văd o mărturisire a lui Iosif Ţon care să se fi referit numai la Iosif Ţon, fără a fi transformată într-o analiză sociologică, politică, eclesială a fenomenelor şi proceselor, cu propuneri de soluţii şi cu idei de formare a unor asociaţii ale pastorilor delatori care să facă confesiuni publice.
Aş fi tăcut asupra acestui aspect, dacă nu era ieşirea de astăzi în care am văzut exact acelaşi tipar „da, este adevărat, dar…. „.
Sper ca fratele Iosif Ton, unul dintre cei mai dăruiţi învăţători pe care i-a dat România, să ne ofere o mărturisire care să fie un model, un început, un exemplu demn de urmat, un prim capitol dintr-o antologie didactică a mărturisirii. De la oameni ca el aşteptăm să vedem cum se poate face o mărturisire „ca la carte!”.
Pînă una alta şi eu şi voi şi dînsul sîntem pe drumul greu al pocăinţei, tot timpul cu primejdiile căderii de-o parte, dar şi cu primejdiile mărturisirii de cealaltă parte.
PS.
Aici aveţi varianta audio a interviului.
Aici este reportajul BBC.
Post post scriptum
Nu mă dau în vînt după tot ce iese de sub condeiul lui M. Neamţu, dar trebuie să admit că acesta este un text superb.
Poate că un astfel de text ar ajunge.
Poate că nu trebuie să facem altceva decît să îl luăm, să îl memorăm şi să îl spunem în faţa bisericilor, comunităţilor, la Consiliul Uniunii, în ziare etc.
Să facem un fel de formular de mărturisire, simplu, pe care să îl multiplicăm şi să îl oferim tuturor, la fel ca formularele de depunere la bancă.
Prea dură? Cînd mă pocăiesc şi mă smeresc în mod autentic, nici o formulare nu mi se pare prea dură cu privire la mine.
Apreciază:
Apreciere Încarc...
La patratosu 