Archive for 17 octombrie 2007

h1

A murit „Îngerul Balcanilor”

octombrie 17, 2007

A murit un cîntăreţ! Tose Proeski.

Îmi pare rău. A murit tînăr. Dormea pe „scaunul mortului” în timp ce altcineva conducea maşina. Au fost loviţi de un camion.

Toată Macedonia este în doliu.

Am ascultat o melodie, n-am înţeles mare lucru, vocea este acceptabilă, instrumentaţia ok, dar oamenii îl iubeau, îşi construise o faţă de scenă, o viaţă de vedetă.

Ce mai! Oamenii din ţara aia îl adulau. Era Elvisul lor.

Îmi pare rău pentru părinţii lui, că a murit un fiu, îmi pare rău că a murit un tînăr, îmi pare rău că lor le pare rău că au pierdut un artist cu viitor (dacă aşa cred ei! asta e! de gustibus… )

Altceva mă face să mă cutremur din nou. O declaraţie exagerată venită din partea unui ierarh care, precum politicienii, caută să cîştige simpatia poporului isterizat.

Arhiepiscopul Ştefan declară cuprins de febra molipsitoare a poporului:

Macedonia şi Balcanii au pierdut un înger

Hai s-o lăsăm un pic mai moale! Macedonia poate! DArBalcani, presupunînd că mă consider balcanic! Dar chiar şi pentru Macedonia e cam exagerată declaraţia! Cam iresponsabilă! Nu?

Mă întreb ce se va spune cînd va muri Michael Jackson?

Aşa cum nu ne stau bine în gură eufemismele atunci cînd este vorba de pocăinţă, tot aşa, pentru o faţă bisericească, nu stau bine exagerările, atunci cînd ne apucăm să îi aşezăm în rai pe toţi de-a valma şi să îi băgăm în iad pe cei care nu ne plac.

A murit Pintea, Pittiş şi imediat ne-am grăbit să îi cadorisim cu tot felul de epitete. Pe drumul ăsta Mihai Eminescu a fost foarte aproape de sfinţire. Aceleaşi biserici au fost foarte discrete cînd a murit Maica Tereza, o femeie care ar fi putut da lecţii de bărbăţie tuturor fandosiţilor din spatele altarelor şi amvoanelor. A atins leproşii fără mănuşi chirurghicale şi a înlăturat cu mîna liberă şobolanii care îi mîncau de vii pe muribunzii din Calcutta. Să fim serioşi. Atunci nu s-a grăbit nimeni să o facă „îngeriţă”. În aceeaşi perioadă a murit un alt „înger” şi toată lumea a fost isterizată: prinţesa Diana!

Toată lumea s-a lăcrimat la Diana şi a „îngerit-o”, că era tînără, frumoasă şi celebră. Maica Tereza a fost uitată că era săracă, bătrînă şi gheboasă!

Biserica nu trebuie să se simtă datoare imediat să spună ce crede despre orice deces şi orice decedat. Nu ne facem noi judecători cu gînduri rele? Dacă este vedetă şi dacă are inelul în deget, atunci, aşa cum spune apostolul Iacov, îl punem în faţă, dacă este sărac şi lipsit, îi spunem „na, şezi aici la picioarele mele”.

Lăsaţi-i şi pe Loredana şi pe Adrian şi pe Florian şi pe Tose şi pe Diana în plata Domnului şi în plata şi răsplătirea lui. Nu-i mai stricaţi pe oameni de cap, clerici dragi, că modele noastre nu sînt nici strălucitoare în felul lumii. Apostolul Pavel avea o conjunctivită cronică, ochii îi curgeau tot timpul şi era urîţit de boală, închisori, chircit de reumatisme şi însuşi şi-a spus „stîrpitură”.

Mai uşor, predicatori, cu laudele pentru oameni, mai generoşi cu laudele Domnului!

Reclame
h1

Mărturisire cu Marcu Nichifor

octombrie 17, 2007

Marcu Nichifor este o figură foarte cunoscută între baptişti. Este un fel de avvă al baptiştilor. S-ar putea face o întreagă colecţie de apoftegme, o antologie de întîmplări. A fost un om al credinţei, un vorbitor extrem de carismatic, cu mult simţ al umorului, de-o spontaneitate şocantă, cu o inteligenţă naturală strălucitoare.

Daniel Brînzei are o mulţime de poveşti cu el. Poate că şi asta o poate povesti mai bine şi cu detalii mai exacte.

Doi soţi sînt în conflict. El, se înţelege, a bătut-o. A ciufulit-o binişor de tot că au rămas urme.

L-au chemat pe pastorul bisericii. Spre ghinionul lor, Marcu Nichifor.

Soţul a început să se mărturisească. A spus aproape tot. Soţia l-a ajutat să îşi ducă mărturisirea pînă la capăt, arătîndu-şi vînătăile.

După toată spovada, pastorul Marcu i-a pus la rugăciune.

Soţul a început:

„Doamne Isuse, iartă-mă că m-am purtat nepotrivit cu soţia mea… ”

Din spate pastorul cu voce tare, ca să acopere mărturisirea timidă a enoriaşului:

„şi-a batut-o, Doamne, şi-a batut-o, iartă-l” ….

Nu l-a lăsat pînă n-a spus şi Domnului totul, aşa cum s-a întîmplat.

Din cînd în cînd, atunci cînd scriem sau ne rugăm mărturisiri, avem nevoie de strigătul cu puternic accent basarabean al pastorului Nichifor, strigăt  întrerupt doar de ticul aşa de cunoscut, tusea seacă:

„Şi…..” adăugaţi voi, că el nu mai trăieşte să ne fie plăieş la conştiinţă.

„Cum nu vii tu, Marcu doamne, ca, rugîndu-te cu ei…

Să-i împarţi în două cete, în pocăiţi şi farisei”

%d blogeri au apreciat asta: