Archive for 19 octombrie 2007

h1

Mi-am luat maşina… „Opel your eyes” II

octombrie 19, 2007

Bucurie mare. Îi promisesem lui Naum că îl duc să luăm împreună maşina. Aşa am făcut. Altă lecţie de viaţă. Ne-am distrat de minune în show-room-ul de la Opel.

Am vîndut maşina cea veche, credincioasă prietenă, cea despre care v-am mai povestit şi acum, după o vară de concedii pe la nemţi, a venit cea nouă.

M-am hrănit toată ziua din entuziasmul copilului. Eu am fost destul de apăsat. Sînt meteosensibil după 20 mai. Inima îmi spune cînd se schimbă vremea şi cît de tare, dar fiul meu era atît de bucuros încît m-a molipsit.

„Tati, de ce maşinile seamănă cu oamenii? Au feţe încruntate, oglinzile ca nişte urechi, sînt diferite?” Tot felul de întrebări din astea.

Este prima noastră maşină nouă nouţă. Neatinsă. Km 0. Ca o fecioară.

Strălucitoare pe dinafară. Frumoasă. Inima îi bate bine,  zburdă. Mai silenţioasă ca cealaltă. ESte alt motor. Nu mai este robustul ISuzu, este un ecotec cdti. Bun motor! Caroseria este bine legată.

O singură dezamăgire am!  Cea de care m-am temut cel mai tare: nemţii ne dispreţuiesc profund. Fac maşini pentru Europa de Răsărit, cu finisaje mai proaste, cu aceeaşi clasă de dotări, dar mai slabe.

Imediat mi-a sărit în ochi că nu-i compartimentat torpedoul, economie de plastic, nu-s becuri de lectură în spate, nu au pus cotieră la bancheta din spate, materialul din care este făcută tapiseria scaunelor şi uşilor slăbuţ, plăsticăraia … aşa, ca pentru noi.

DAr… adunînd unul şi cu unul şi cu unul… preţul şi calitatea şi altele… sînt mulţumit.

Ne-am suit în ea, ne-am rugat toţi patru, am pus-o în slujba Domnului ca pe-o măgăriţă sălbatică de domesticit.

Să vedem pe unde ne trimite Dumnezeu cu ea!

Pînă atunci, „Opel your eyes!”  🙂

h1

Ziua 3

octombrie 19, 2007

-De ce taci, Vitalie? Fă ceaiul.

-Azi nu am văzut nimic despre care să întreb, toate îmi sunt clare. Ceainicul este aici, este vizibil şi clar, nu trebuie privit printre gene ca să îmi fie şi mai clar. Ierburile sînt aici, au miros şi consistenţă. Nu este nimic metafizic legat de ele. Sînt ca un hamburger cînd îmi este foame, ca o farfurie cu spagetti, ca o pizza aburindă. Toate acestea sînt scăldate de concreteţe, nimic metafizic în ele, maestre.

-Dragă Vitalie, pînă în urmă cu 50 de ani, cultura occidentală semăna cu un sandwich uşor de analizat, îl iei pe Platon[1] şi pe Aristotel, suprapui peste ei Augsutin şi Toma şi înţelegi despre ce este vorba, daca mai condimentezi şi cu Kant şi Hegel, aproape că îţi dădeai seama încotro mergea lumea. Cultura generaţiei mele este de tip „spagheti”, tragi de una şi nu ştii în cîte şi pe unde este încîlcită. Mulţi din generaţia care îmi urmează sunt cu yoga, arte marţiale, muzică de enya, vangelis, coranul şi derrida.

Sincresmul face din cultura noastră, o cultură greu de analizat, şi dacă ne este greu să formulăm problema, ne este greu să îi dăruim lumii sarea şi lumina unei culturi alternative.

Trăim într-o cultură de tip „pizza”, cu de toate, care nu are legătură neapărat cu postmodernismul, nici cu starea noastră de balcanici, probabil, cultură de screensavers, de mozaic, de spaghetti impleticite.


[1] The safest general characterization of the European philosophical tradition is that it consists of a series of footnotes to Plato” a spus Whitehead, Alfred N. (1929), în Process and Reality, An Essay in Cosmology, Gifford Lectures in the University of Edinburgh during the Session 1927-1928, The Free Press, The MacMillan Company, New York, 1979,  p. 39

h1

Am încheiat experimentul! Recunosc, a fost şi orgoliu…

octombrie 19, 2007

Azi, 19 octombrie, la ora 17:51 se împlineşte exact un an de la primul post.

Ufff. A fost un drum lung. Sute de pagini, zeci de mii de cuvinte, mii de comentarii, dar a meritat. Din plin.

Ce voi face de aici încolo?

Am terminat cu statutul de blogger. Cu cel de „profesionist”. Pentru totdeauna.

Ce înseamnă asta? Că mă relaxez. Că termin cu scrisul? Nu! Deşi domeniul îmi este plin cam 70%. Dar nu mai vreau să demonstrez nimic.

De ce am făcut-o? Iată de ce.

Dar, pe lîngă asta şi altele a mai fost ceva. Un păcat pe care trebuie să vi-l mărturisesc. Da, recunosc în faţa voastră, a fost şi o chestie de orgoliu. 🙂 Cineva, în urmă cu un an încerca să îmi dea lecţii de scris, de media, de lucru cu publicul, de redacţie, că n-am dreptul să vorbesc despre media, despre spaţiul public, că nu ştiu ce-i aia, că oricum n-am experienţă, de „ieşit în public”, încerca să îmi spună că stau pe locul lui. Asta mi-a adus aminte de scena mea preferată.

Mai demult i-am dat „ţigara” s-o fumeze. „Că eu nu fumez şi nu ştiu cum!” A ieşit demult din sală cu pantofii lăcuiţi pe care s-a aşezat scrumul.

Nu vă pot spune ce satisfacţie am avut (păcătoasă, dar păcatul mărturisit e pe jumătate iertat, nu?) cînd am trecut vijelios pe lîngă  (la vremea aceea) cele 57000 de accesări ale lui Bastrix şi l-am lăsat în urmă cu ochii în lăcrimi, mirîndu-se de baptişti cu multe emoticoane 🙂 sau cînd l-am scos pe Turn din cursă, că se dăduse în stambă, cînd s-a împlinit ce i-am profeţit lui Adi Vidu, că îl lasă vîna blogărească după Congres (no offense, Adi, dar asta am simţit, îmi pare rău), cînd prieteni, colegi, duşmani s-au molipsit şi şi-au făcut cu toţii blog sau cînd am început cu psalmii şi s-a dus moda-n tîrg, cînd am descoperit, cu toate precauţiile ei, cine este Adamaica, după stil, cînd Daniel Brînzei, un veteran respectat al spaţiului electronic a spus că face şcoala de blogging cu mine sau cînd le-am „spart faţa” celor ca City Limits, care, după ce mă înjuraseră bine, au rămas în urmă cu clickurile.

Ce satisfacţie cînd nu mai ştiu care a descoperit că baptiştii sînt puţini, dar bine organizaţi şi bine educaţi. M-am bucurat în firea mea pămîntească atunci cînd am descoperit cine este Avad, dar i-am ascuns imediat datele personale, ca să nu fie deconspirat (am fost un boier şi ştiu asta 🙂  şi el ştie). Cînd am descoperit că sînt monitorizat de doi ciraci ai cuiva în funcţie înaltă acum, care se teme de blogul ăsta minor. Cînd am enervat pe toată lumea cu postul despre piratare, cînd monitorii extraordinaire al internetului strîng din dinţi şi n-au ce face, dar trebe să recunoască blogărul anului…cînd am fost primul care am dat ştirile importante pe care unii le ştiau, dar nu aveau instrumentul de popularizare la îndemînă, cînd am descoperit cine şi de unde mă citeşte, cînd am fost atacat şi am primit scuze de la oameni care încercau să scape cu uşorul… cînd am descoperit că printre fanii mei credincioşi sînt soţia fr. Iosif Sărac sau Ioana Costa. cînd am descoperit singur fake-blogul care mi se pregătea… anulîndu-i impactul dinainte de a începe să posteze. Cînd unii au încercat să îmi ofere armistiţii şi negocieri ca să îi las în pace, promiţindu-mi că nici ei nu se vor mai lega de mine, niciodată (asta a fost o promisiune solemnă, în scris!). Da cînd i-am luat la trei păzeşte pe cei de la Santinela? Şi ei au ieşit la o ţigară (figurat vorbesc cu aluzie la 1900).

Da, recunosc, a fost ceva între competiţie jucăuşă şi bucurie copilărească, dar stricată uneori de orgoliu masculin, de ceva adrenalină, de grabă, de fire pămîntească şi de părţile mele cele rele şi nepocăite.

Ehe. Am făcut multe. Să vedeţi corespondeţa privată!!! Am simţit multe! Domnul m-a văzut!

Iartă-mă, Doamne, că sînt un păcătos!

Dar au fost şi lucruri frumoase, nu numai aceste bucurii fireşti (nespirituale) şi fireşti (normale).

M-am jucat, m-am zbînţuit, am făcut greşeli, de scris, de punctuaţie, chiar de interpretare semiotică, am scris relaxat, cu un zîmbet în colţul gurii întotdeauna, am scris cu lacrimi in ochi despre Ana,cînd a murit, despre tata, despre mama, despre socrii, despre bunicii soţiei, am scris rîzînd şi ţinîndu-mă de burtă despre ospiciul pentru bloguri. Am scris despre cafea, fibrilaţii, ceai, cărţi, monumente. Am scris Psalmi, Pateric. Despre oameni. Mioriţa :).

A fost tare. M-am jucat cu generatorul de apusuri şi am adus la sacrificat cuvinte, cu pedal generatorul, cu odormemorizatorul. Am discutat despre cercei şi cărucioare, despre contrabass, violoncel, chitară clasică, mandoline, greacă, parapante şi călărie, jazz, Metheny, Sting, Pink Panther, Logan, Opel, Mercedes, armata română, starbucks, divorţ, slăbit şi îngrăşat, Ştefan cel Măricel, am luptat pentru cei de la Slobozia de Argeş şi pentru Dorin Dobrincu, cum am ştiut, ca în filmul Misiunea, deşi totul părea pierdut. S-a deschis un cont pentru cineva, pentru a fi sprijinit. Am scris despre studenţi şi miniştri. N-a scăpat nimic. Am scris despre regele meu român şi despre REgele Meu din Ceruri.

Aţi luat parte la viaţa mea de fiecare zi, de trei ori pe zi cîteodată.

A fost ca o jertă, de dimineaţă, la 8 şi seara, la ora 20. Am fost ca un preot, dar plin de păcate, ca preotul descris în Evrei, care am adus jertfă pentru mine fără puterea Cuvîntului Însuşi.

Am discutat politica UBR, BOR, RSR, UEO, R, PRM, JIJi etc.

Am spus şi lăcrimat împreujnă despre tragedii, morţi de copii şi tineri, morţi de bătrîni, accidente şi morţi line.

Blogul mi-a fost ca o parohie. Ca o predică zilnică, ca o discuţie la cafea cu prietenii, ca o tabără de vară, ca o şcoală peripatetică, ca o tribună, ca un adăpost, ca o cabană în munte,  au fost zile în care a fost fîntîna prieteniei din deşert (Exupery).

Am fost suprins că posturi „despre inundăţii” duc la discuţii despre escatologie şi posturi la care mă aşteptam să fie comentate au rămas pustii şi goluţe.

M-a ispitit orgoliul, mîndria, competiţia acerbă, dar şi sentimente pe care nu le-am mai simţit pînă acum. Cîţi prieteni noi! Ce oameni minunaţi! Ce întîmplări ciudate! Ce descoperiri! Bune şi rele!

Am vrut să demonstrez că se poate face un blog care să capteze atenţia şi fără să relateze experienţe şocante, fără prea multe fotografii şi you-tuburi, fără înjurături şi organe genitale sau relatări sexuale. Voi spuneţi dacă am reuşit sau nu. cu o audienţă de 1700-2000 de accesări pe zi, cu 500-700 de vizitatori pe zi? Vă daţi seama 700 de oameni care să te asculte în fiecare zi? Cum să nu te ispitească cel rău?

Am avut o bucurie sfîntă şi duhovnicească cînd am văzut că bloguri pe care erau expuse femeiuşti disponibile de măritat sau jurnale de perverşi rămîn în urmă.

Închei cu blogăreala în sensul ăsta, pentru că nu mai am nimic de demonstrat. Am făcut-o şi pe asta. Eu am încercat şi se poate. Încă mai există o audienţă care rezistă să citească posturi care n-au carne, accidente, lichide, fluide, scursuri, vomitături, înjurături, chestii tari etc.

Acum este rîndul vostru, dragi confraţi „pocăiţi”. Eu am încercat să deschid un drum. Se poate.

Ce voi face acum? Asta nu înseamnă că nu mai scriu aici. Am să fac un rebranding. Voi scrie aşa, cînd îmi vine ceva important de spus, dar nu programatic, susţinut, „impulsiv”, „vijelios”, „încrîncenat”, ca pînă acum 🙂

Mă pensionez de la blogging, dar, ca pensionarii mecanici de meserie, după ce joacă şah cu băieţii în parc, din cînd în cînd nu se pot abţine să nu-şi bage nasul în maşina lui nea Gicu din faţa blogului, pardon, faţa blocului :).

Ce-am învăţat din asta?

ce regret?

Regret cîteva lucruri: am consumat foarte mult timp, mi-am supărat cîteodată soţia, scriind şi luptîndu-mă cu unii şi cu alţii, regret că am dat prea multă importanţă unora, m-am învăţat minte, nu merită. Am amînat cîteva proiecte pentru cîteva luni. Regret că m-am apucat din cînd în cînd de cine nu trebuie şi dur. Iertare. La vremea potrivită le-am cerut şi lor iertare, personal.

Care sînt lecţiile bloggingului pentru prietenii mei? O grămadă. Vă dau toate ponturile pe gratis. Sînt sigur că sînt bloggeri mai ştiuţi ca mine, dar eu vorbesc pentru publicul meu.

Faceţi bine ceea ce faceţi. Orice faceţi, să faceţi ca pentru Domnul, chiar şi bloggingul.

Asta e. Un an am hotărît să alerg în cursa asta, un an am alergat.

A fost frumos. Îmi va lăsa gura apă şi în continuare să fac asta, dar trebuie să ştii să te opreşti la timp. Blogul cade, de astăzi, de pe scara de priorităţi cu mare viteză. Nu deodată. Aici este ca la slăbit. Nu trebuie să slăbeşti mai mult de 2 kg pe lună. Încet trebuie, dar sigur, ca să nu faci rău nimănui.

Vorba lui Daniel, mai trebuie să facem şi post de post.

Aşa să îmi ajute Dumnezeu!

PS.

Şi acum din nou vă spun şi vă rog să mă iertaţi că au fost şi lucruri fireşti în blogul ăsta. Fireşti şi fireşti

PPS.

Tocmai mi-a propus cineva să public tot blogul 🙂 Să rîdem, deci!

h1

Ziua 2

octombrie 19, 2007

-Avva, am citit cîteva rînduri despre Platon.

-Nu ştiu, Vitalie. Îl ştiu, dar nu îl cunosc, l-am citit, dar nu l-am văzut.

%d blogeri au apreciat asta: