Vă mai amintiţi una dintre pozele puse pe blog în urmă un an?
Aici. La „Lentila mea pătrată”.
Între acele fotografii era un bătrîn, de 100 de ani.
Am întrebat de el.
O rudenie mi-a spus: „A murit!”.
Aşa am şi vrut să scriu: „Mi-a murit bătrînul!”, pentru că, deşi l-am văzut numai o dată, zîmbetul lui m-a cucerit. Devenise bătrînul meu de 100 de ani. De aceea acum simt că sînt mai sărac, că MIE MI-a murit.
Noooo! N-a murit!
A împlinit 100 de ani şi un pic….. de veşnicie.
Are 100 şi o veşnicie de ani acum. O veşnicie înainte!
Fie-i de bine veşnicia că acu a întinerit, a ajuns la tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte.
Cînd o să împlinesc şi eu veşnicia mă tem că n-o să-l mai recunosc, cu trupul lui nou. Ba da! O să-l recunosc. După zîmbet.
Şi el a muşcat din fericire!