Zilele acestea tatăl unui prieten îşi trăieşte ultimele clipe.
Asta mi-a adus aminte de un moment foarte delicat.
Pe cînd scriam articolul despre tatăl meu, am ascultat, coincidenţă, cîntecul lui Stratan Visul. (L-am pus şi in audiobox)
Greu a fost!
Un cîntec care mi s-a părut absolut ridicol la prima ascultare m-a făcut să plîng „ca o muiere”, vorba unui verişor drag!
Se pare că începem să ne preţuim cu adevărat taţii cu cît sîntem mai aproape de momentul în care ne pleacă copiii de-acasă.
Nu la început îi iubim, cînd începem să îi creştem, nu înainte, cînd mai sîntem aproape de ei îi preţuim, ci la sfîrşit, cînd sîntem şi noi, la rîndul nostru departe de „tăţie”, aproape de „bunicie”.
Despre mame nu mai vorbesc acum, că e mai greu şi mai dureros subiectul.
Cînd am vizitat prima dată în viaţă un azil de bătrîni, am îmbrătrînit cu 10 ani, într-o clipă, pentru că am văzut prea mulţi părinţi trăind de pe o zi pe alta, avînd copiii în viaţă.
O bătrînică de acolo, pe al cărei pat scria „internat definitiv” aştepta ca în fiecare marţi să o ia de acolo copiii ei. Îi promiteau: „venim marţea viitoare”.
Probabil că acea mamă va muri într-o marţi.
