Google atotştiutorul

Zilele trecute instituţia în care lucrez a trecut printr-o furtună mediatică. Eu zic că am scăpat cu bine. Putea fi şi mai rău.

Ce s-a întîmplat? Nu mai reiau istoria. Cititorii blogului meu o ştiu deja.

Toată povestea asta mi-a ridicat cîteva întrebări serioase legate de medierea electronică în relaţii, relaţii de orice fel.

Iată întrebarea: de fiecare dată cînd mă gîndesc la cineva pe care l-am cunoscut, un fost apropiat, trebuie să fac mai întîi „google” sau „wikipedia”?

În lumea în care trăim s-ar putea să aflu mai multe dintr-un simplu click decît în urma unei cafele prieteneşti. Mă întîlnesc cu Leo, vechi prieten, bem o cafea, depănăm în cîteva ore multe şi mărunte. Vreau să îl invit la Universitate să ţină o prelegere despre fanarioţi şi influenţa acestora asupra istoriei româneşti. Este grec. Grec, grec.  Bun prieten, coleg de clasă în liceu, dar viaţa ne-a despărţit o vreme.

Ştiţi ce trebuie să fac, nu? să îl googălesc înainte de a-l chema. Cum să îl întreb: „Băi, Leo, spune-mi şi mie, ai scris vreo chestie care nu se potriveşte?”

S-ar putea ca din wikipedia să aflu mai multe despre interlocutorul meu din emailuri. Nu?

E bine? E rău? Nici nu mai ştiu.

S-ar putea să dau peste spusele vreunuia care vrea să îl discrediteze pe net, peste vreun duşman de-al lui. S-ar putea să găsesc tot felul de chestii.

Nu-i o lume nebună?

Da, am greşit că am luat de bună reputaţia cuiva doar din istoria relaţiei, doar din cele ce ştiam, am greşit că nu l-am “googălit” înainte, am greşit. Recunosc.

Ce se va întîmpla de aici înainte? Este de meditat asupra acesti lucru, dragi prieteni, este de meditat.

Şi pe mama, dacă o invit la grupul de femei de la Aleşd, o caut întîi pe google şi în wikipedia, să văd dacă între timp nu a trecut la martorii lui Iehova ?

Google atotştiutorul! Să ne trăiască! Periculoasă chestie.

Google şi Wikipedia vor deveni informatorii noştri, bîrfitorii noştri de serviciu, culegătorii de prestigiu şi analizorii de nume bun!

Cum putem găsi totuşi echilibrul?

Cum vom face de acum încolo cu oamenii pe care nu i-am mai întîlnit de o vreme?

Sîntem într-o lume scrîntită, asta strig eu acum, într-o lume în care o simplă discuţie la cafea şi o simplă scrisoare personală nu mai ajunge, trebuie să îmi fac „tema de casă”, cum ni s-a recomandat zilele trecute, adică să cercetez dosarul „internetic” al fiecăruia.

Mai multă securitate pentru imaginea publică? Da.

Dar securistică preocuare!

Prefer să mai greşesc din cînd în cînd decît să stau să îmi googălesc tot timpul fostele cunoştinţe.

De aceea vă rog să îi căutaţi de toate bubele posibile pe Alvin Plantinga, Kevin Vanhoozer, RAvi Zacharias, John Piper….(chestia cu rapper-ul 🙂 )

De ce a plecat Isus cu barca?

În Matei 13 ni se descrie o scenă curioasă.

Isus este îmbulzit de mulţimi.

Atunci ia o hotărîre foarte comentată mai ales în textele patristice. E fascinantă problema.

Se depărtează cu barca de la ţărm şi abia apoi începe să vorbească. În textele părinţilor corabia este Biserica şi depărtarea de ţărm arată faptul că Isus doreşte să împărtăşească aceste adevăruri tainice numai credincioşilor, idee care este consecventă textului, care vorbeşte despre poporul Israel care este de faţă şi care are urechi, dar nu pentru auz, are ochi, dar nu pentru văzut, are minte, dar nu pentru înţeles.

Se depărtează de ţărm, care simbolizează lumea, şi vorbeşte din corabie despre adevăruri tainice, ascunse de la facerea lumiii (vezi contextul).

Da, make sense, dar ar mai putea fi o explicaţie.

Isus, cînd vede că este îmbulzit, face acelaşi lucru ca în Predica de pe Munte, cap.5, primele versete. Vă rog să observaţi simetria dintre cap. 13 şi cap. 5,6,7.

Isus acolo se suie pe o colină. Toată mulţimea se aranjează dup o ordine pe care o voi descrie într-un post următor.
Aici se depărtează de la ţărm într-o corăbioară de pescuit, care arată ca o scoică.

Vă imaginaţi efectul?

Un amfiteatru natural. Lopuhin, un comentator rus, care a scris un comentariu consistent prin 1930 şi ceva, tradus în 1948 de Patriarhul Nicodim (bun comentariu,d bună alegere, deşi primiseră ordin să îi traducă pe ruşi din pricini lesne de înţeles), descrie cadrul de acolo. În spate munţii stîncoşi, Isus în corabie. Sunetul se amplifică în corăbioară şi se loveşte de stîncile din faţă.

Mulţimea este pe ţărm, iar Isus este într-o cochilie care îi amplifică vocea în mod natural. Barca este goală, vocea este amplificată de lemnul care funcţionează ca lemnul din cutia de rezonanţă a unui instrument muzical.

Nu-i aşa că şi asta ar putea fi o explicaţie?

Sînt sigur că atunci cînd ne vom întîlni în veşnicie îmi va spune cu un zîmbet condescendent:

„Da, te-ai prins, şi de-aia, dar nu numai …. a avut dreptate şi Hilarius şi… Lopuhin” 🙂