Fericirile din rînduiala răsturnărilor

În lumea lui Dumnezeu totul este pe dos. Absolut totul.

Cel bogat trebuie să se laude cu smerirea lui, cel sărac, cu înălţarea lui, vezi Iacov 1.

Cînd vrei să te răzbuni, trebuie să te laşi bătut, cînd vrei să fii în faţă, trebuie să te aşezi în spate, totul este răsturnat.

asta este şi ideea unei cărţi care mi-a apărut anul trecut.

Se numeşte Întoarcerea din Oglindă. Epuizată spre fericirea editorilor şi a distribuitorilor! (Bun bussiness cartea! 🙂 )

Este un capitol legat de noua carte care „stă să cadă” ca o pară gata coaptă, bine mălăită, cartea despre predica de pe munte.

AICI este un capitol din Întoarcerea în Oglindă, care a reprezentat sămînţa pentru noua carte pe cap. 5, 6, 7 din Matei.

Vi-l supun criticilor, ca să nu dau drumu la ceva ce nu este gata încă, deşi mie aşa mi-ar apărea, ca demnă de publicat.

Din mulţimea sfetnicilor vine biruinţa.

PS.

V-am spus, ideea nouă este să le pun pe amîndouă într-o singură carte:  MAtei 5, 6, 7 şi MAtei 13.

Cum se vede Parisul fără aparatul de fotografiat?

Mai bine!!! Am lăsat aparatul de fotografiat acasă. Aşa am vrut.

Ştiam cît de mare va fi ispita, dar am decis să fac o formă de post. Ştiam că mă voi întoarce cu o gramadă de poze acasă, va trebui să fac selecţia, voi avea foarte multe rebuturi, voi privi prea multe lucruri prin obiectivul aparatului de fotografiat pentru a prinde cel mai bun unghi, cea mai bună lumină. Am păţit-o de prea multe ori.

Aşa că am plecat fără aparat de fotografiat.

Am fost la Versailles. La palat. Oricum am acea părere de rău că Natalia nu este cu mine. La fel sufăr cînd văd un film bun fără ea, cînd mănînc fără ea o mîncare bună, cînd văd un peisaj frumos fără ea. Este imposibil de alungat acea părăre de rău a neîmpărtăşirii.

Oricum aş fi avut aceeaşi suferinţă şi cu aparatul de fotografiat în mînă.

Am intrat în palat şi m-am trezit, ca de obicei, într-o mare de japonezi care fotografiau continuu. Totul. Orice. Pe ei între statui, pe ei între oglinzi, capelă, orice.

Atunci mi-am dat seama de ce fotografiem atît de mult în excursii.

Avem falsa senzaţie că vom putea salva imaginile pentru a le savura mai tîrziu. Nu ne bucurăm de clipa prezentă, de imaginea de la „faţa locului”, de imaginea tridimensională, cu atmosfera şi mirosurile locului (vezi postul cu odormemorizatoru) şi credem că ne vom putea amîna plăcerea.

Fals.

Pierdem timpul prezent între clickăituri şi pierdem imaginea privind prin obiective tot timpul, căutînd cea mai bună perspectivă nu pentru privit, ci pentru fotografiat, ceea ce este cu totul şi cu totul diferit.

Ne trezim acasă cu patru carduri de 2 G de poze, sute şi mii, pentru care nu mai avem timp să le revizităm, poze care vor rămîne ani de zile pe CD-uri şi DVD-uri, poze, majoritatea proaste, care ne vor frustra pentru că am pierdut clipa pentru o înţepenire a ei în imagine.

Amintirile nu se pot fotografia.

Imaginile pot fi păstrate, dar s-ar putea să vedem mai puţin …

Azi am fost atît de liber… M-am simţit atît de dezlegat de îndatorirea de fotografia totul. Cordeaua aparatului de fotografiat era ca o lesă de cîine pentru obsedaţii de pixeli, m-am simţit zburdînd ca un cîine căruia îi dai drumul pentru prima dată din zgardă…

Vreţi imagini? Vreau imagini? e plin internetul de ele. Luaţi-le, dar încercaţi să mergeţi din cînd în cînd şi fără aparat de fotografiat.

Niagara nu este mai frumoasă cu mine în dreptul ei rînjind, nici eu mai frumos cu Niagara în spate, dar stropii ei pe faţă… nu se uită.

Şi mîine mă voi duce fără aparat de fotografiat, ca să văd mai adînc şi ca să reţin mai multe.

„Scrisori”

Iertaţi-mă că vă toc cu depresantul de Leonard Cohen, dar tot am discutat despre atmosferă, despre ce înseamnă o melodie reuşită etc.

Ei, ca să nu fim subiectivi prea tare şi ca să se poată angaja în discuţie şi prietenii noştri care nu prea ascultă nici Chris nici Fraţii Grozea, am ales o melodie tot de Cohen.

Este un cîntec de dragoste. Din nou vă sfătuiesc să vă feriţi de lamele de prin casă.

Bine, este şi chestie de gusturi şi alte alea, dar ceea ce vreau să vedem este relaţia dintre cuvinte, melodie, atmosferă, mood etc.

Nu spune clar ce se întîmplă, nu-ţi dai seama care este naraţiunea, este un dialog ciudat între doi iubiţi, foşti iubiţi?, dar se transmite toată durerea despărţirii, vezi hăul tristeţii.

Oare noi n-avem asemenea tristeţi?

Cînd întristăm pe Dumnezeu, n-ar trebui vreo melodie de-a noastră să sune cam aşa, cam aceeaşi atmosferă. Mă tem cîteodată că sîntem prea triumfalişti în felul în care ne raportăm la Dumnezeu prin muzică şi versuri.

Parcă în Psalmi nu este aşa. Cohen, neam de evreu, are în sînge tristeţile lui David.

Ia uite:

„The Letters”

You never liked to get
The letters that I sent.
But now you’ve got the gist
Of what my letters meant.
You’re reading them again,
The ones you didn’t burn.
You press them to your lips,
My pages of concern.
I said there’d been a flood.
I said there’s nothing left.
I hoped that you would come.
I gave you my address.
Your story was so long,
The plot was so intense,
It took you years to cross
The lines of self-defense.
The wounded forms appear:
The loss, the full extent;
And simple kindness here,
The solitude of strength.
You walk into my room.
You stand there at my desk,
Begin your letter to
The one who’s coming next.

Să fim puţin postmoderni (deşi postmodernismul face rău la creier 🙂 ), să sărim puţin calul în interpretare.

Dacă am cînta cîntecul ăsta ca Dumnezeu, El fiind autorul scrisorilor către noi, Mireasa Lui, Iubita Lui? Ha?

Cum sună acum cîntecul?