Archive for 16 noiembrie 2007

h1

De ce sînt … ironic?

noiembrie 16, 2007

În urmă cu ceva zile cineva mi-a scris scîrbit că îi pare rău ca a descoperit acest blog pentru că este plin de ironie.

Da, este adevarat. Este foarte multă ironie. A fost multă ironie sănătoasă, spun eu, dar şi nesănătoasă, acidă, vitriolică. Şi din partea mea şi din partea oaspeţilor mei.

Poate că acum, pentru că ne cunoaştem ceva mai bine pot să vă spun de ce sînt atît de ironic uneori. Cei care mă cunosc mai bine, rudele, prietenii, studenţii, enoriaşii, n-au nevoie de explicaţia asta. Mi-au văzut şi chipul de dincolo de „ochelarii negri” 🙂

Da, ironia reprezintă un fel de ochelari negri ca în avatarul meu de wordpress.

Este destul de multă lume furioasă pe mine că sînt ironic uneori şi destui se întreabă dacă este o atitudine creştinească sau nu. Am mai scris o dată despre asta.

Atunci am spus-o mai pe ocolite. Acum o să spun în dreptul meu.

Ironia este un instrument de lucru, dar şi o armă de apărare.

Am încercat de mai multe ori să mă “îndulcesc” cu apă chioară, nu merge şi nici din amvon nu sînt mai puţin ferm cu prostia şi ticăloşia. Am încercat numai să fiu blînd ca Domnul Isus, dar fără a fi blind şi bleg.
Incerc sa nu sacrific adevarul pentru un fals confort al împietririi în gîndire.
Încerc să nu îmi adorm conştiinţa în numele unui pacifism de circumstanţă şi în numele unei toleranţe scrîşnite faţă de situaţii intolerabile.

Da, există ironie multă în posturile mele, acolo unde nici cu acid sulfuric nu se scoate la iveală nesimţirea şi prostia. Mai ales acolo. Acolo devin foarte feroce şi colţuros.

Există ironie mai ales pentru cei care au fost primii la rînd cînd s-a împărţit tupeul de la poarta iadului. Pentru aceia este ironia. Este un picamer pentru zidul de nesimţire. Este o dinamită pentru placajul de minciună.

Nu folosesc niciodată ironia pentru cei simpli şi buni, pentru cei senini şi curaţi. Dar pentru moftangii, snobi, falşii intelectuali (telectălăii), pentru aceia, da.

Uneori am folosit ironia ad personam, dar am vrut să ţintesc ca în oi-tzuki, pe tatami, dincolo de adversar, în atitudine, în păcatul în sine, în călcarea de principiu.

Uneori am făcut-o pe justiţiarul. Ce să-i faci, tinereţea, bat-o vina! Vorba lui Tuţea, parafrazez, „dacă nu eşti revoluţionar în tinereţe, n-ai inimă, dacă rămîi aşa şi la bătrîneţe, n-ai minte!”

Am fost ironic, dar nu acru.

Acreala nu este mai scuzabilă decît ironia. Steinhardt este unul dintre modelele mele şi în unele aspecte de viaţă şi în scris.

A incercat sa isi trateze acreala cu ironia. Cam asta incerc sa fac si eu. Mă feresc de acreală, luptînd cum pot şi cît pot.

Ironia este ca o durere de masele, apare din cind in cind, acreala este ca un reumatism, nu il mai scoti din oase niciodată.

Domnul Isus a fost ironic, dar n-a fost acru, ursuz, supărăcios, morocănos, răutăcios şi posac.
Ei, uite aia vreau eu să evit într-o lume în care Tembelizorul ne corupe neamul şi într-o lume în care copii de clasa a VII-a o batjocoresc pe profesoara de muzică. Vreau să evit sictireala, scîrbirea, ursuzenia. Credeţi că este uşor în Romînika de azi să nu devii acru? Nu. Tocmai de aia îmi pun scut.

Pot redeveni foarte uşor mizantrop. Am fost! De aceea mă apăr cum pot. Încerc să nu mai ajung acolo.

Alfel nu rezist.
Cînd eram în clasele primare, eram atît de sensibil (multe cauze, decesul tatălui, lipsa mamei, respinşi de biserică, tot felul de traume etc.) încît la orice răstire a învăţătoarei, mai tîrziu, a dirigintei, doamna Durnea, o dulceaţă de femeie, care nici măcar ţînţari nu putea să omoare, la orice fel de astfel de conflict începeam să bocesc mai dihai ca o fată.

Mă opream foarte greu.
Am reuşit să îmi păstrez mintea întreagă numai apărîndu-mă cu mintea şi cu un condei foarte ascuţit.
Ceea ce numesc unii dintre voi ironie a fost modalitatea mea de supravieţuire pe dinlăuntru într-o lume extrem de greu de explicat, dacă am dori să folosim imagini “cu flori şi fluturi”.

Alternativa ar fi fost îngrozitoare: moartea lăuntrică, nesimţirea, delăsarea, amuţirea, demisia de la luciditate, sufocarea strigătului lăuntric, abandonarea moralei.

Lăsaţi un strop de oţet, un pic de piper şi sare în posturile mele, lăsaţi-le acolo. Mai bine ne străpezim dinţii decît să facem diabet de la dulcegăreli obţinute din autoînşelare.

Don Quijote mi-a fost călăuză toată adolescenţa. Am călătorit ca el şi am încercat să spun Crîşmei, Palat, pe Sancho l-am văzut curajos şi viteaz şi pe Rocinante, ditamai armăsarul. Am încercat asta. Am încercat să văd tot ce este mai bun în oameni, să fiu pozitiv, să fiu ca Francis De Assisi, să vorbesc limba păsărilor.
E o poveste lungă.
Am văzut foarte multă durere, suferinţă, mizerie şi murdărie morală şi fizică. Foarte multe trădări şi căderi. Prea multe pentru vîrsta asta. Am participat la prea multe lupte încă de foarte tînăr, prea tînăr.

Pînă la urmă am ales să văd în crîşmă, crîşmă, să îl văd pe Sancho aşa cum este şi pe Rocinante, o mîrţoagă, dar am rămas aici, ca să încerc să schimb ceva. Alţii au dat bir cu fugiţii. Eu cel puţin nu am abandonat şi nu m-am lăsat biruit de deznădejde. Cred că se mai poate schimba ceva cu vîfrul condeiului şi cu o gură stăpînită.

Alţii stau la distanţă şi numai aruncă cu înjurături din cînd în cînd.
Niciodată n-am văzut faţa laşului. Întotdeauna a folosit metoda “muşcă şi fugi”.
Eu am ales transparenţa, expunerea, deschiderea, lucru care miră enorm pe toţi cei din jurul meu, pentru că în felul aceste îmi provoc foarte multă suferinţă.
“Nu mai spune lucruri personale, nu îţi mai spune sentimentele, de ce ţi-ai pus pozele cu familia …. etc.”

Eu stau şi îngraş calul, fac cură de slăbire cu Sancho, îi spun lui Dulcineea că-i jegoasă (dar încerc asta cît de cavalereşte se poate) şi încerc transformarea Crîşmei în Biserică.

Cam asta-i ce se întîmplă pe aici!

Welcome în grajdul lui Rocinante, pute, dar se lucrează! Nu-l vom face niciodată cal de curse, dar măcar un pic, aşa de scos în lume…poate că reuşim.
Welcome în locuinţa lui Sancho, miroase a ceapă şi praz, dar învaţă lucruri noi!
Welcome în curtea crîşmei care se numeşte rromînika, e mult praf, dar aşa-i în şantier.
Would you like to join us? N-o să facem pe “telectălăii” )

Atunci, lasă masca aia, pune-ţi ligheanul de ras în cap şi hai cu noi! )

h1

Iliescu şi cu Roman! Iarăşi? Vreau o altă Românie!!!

noiembrie 16, 2007

În Rromînika nu ne plictisim! Circ avem! Pîine mai puţin! Iliescu-i blogger, Roman dansator la „Dansez pentru tine”. Cine-ar fi crezut, fraţilor? Cine-ar fi crezut?

Nu ştiam dacă să rîd sau să plîng azi, cînd la ştirile de la ora 19 s-a dat că Roman şi amanta sa, Chifiriuc, vor dansa ca să ajute un copil talentat. Vor dansa la „dansez pentru tine” pentru o cauză umanitară.

Uitaţi-vă aici dacă vreţi să vedeţi un tip care şi-a pierdut simţul penibilului? Şi se rîdea prin 90 că Roman n-are gît. Nu, n-are cap. Deloc!

(FAin dialogul cînd Silviuca dă peste Petrică: „TE-am nenorocit!”, spune ea, cît adevăr, nu?

„Eh, nu chiar” spune Petrică)

Adulterinul, adică preacurvarul, şi amanta lui fac mecenat, da? Ei ajută copiii fără mamă, fără tată, fără şanse.

Şi după aia, copilul ăla, va trebui să spună: „Mulţumesc nenea Roman, mulţumesc tanti Chifiriuc, ce noroc, tanti, ca ai stricat casa lu nenea ca să mă ajutaţi să cresc drept şi frumos, principial şi familist! Mulţumesc!”

Mai bine îl lasă pe copilul ăla în pace în braţele străbunicilor lui, să îl crească în frică de Dumnezeu şi bun simţ, decît să fie ajutat astfel.

În România se poate orice. Mîine un bordel va face cantina săracilor.  Staţi să se legalizeze bordelurile, să vedeţi atunci!

Mama eroină va fi cea care se prostituează în Italia ca să aducă o pîine muncită cu greu copiilor. Imaginaţi-vă cum spune: „Pupa-i-ar mama pe ei să-i pupe!”. Cu ce să-i mai pupe?

Asta-i ţara lui Iliescu, Roman şi Laura Andreşan!

Vreau o altă Românie!!!

%d blogeri au apreciat: