„Cel rău” şi răul
noiembrie 26, 2007Cum pot trăi într-o lume rea, eu care sînt bun? Asta a fost întrebarea la care am încercat să răspund o vreme în viaţa mea. Am articulat un răspuns aseară la Iris.
O imagine esenţială prezentării a fost Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde.
Iată că au apărut şi primele „critici” .
AICI este fişierul audio pentru cine este interesat. Cred că cel mai mult merită cîntarea de la început. Rar mi-a mai fost dat să o cînt cu atîta convingere.
Fişierul audio a fost oferit la „cererea ascultătorilor” 🙂
Fiţi blînzi cu reacţiile la cîntare, dar critici la adresa conţinului predicii.
Se spune că n-ar trebui să rîdem de cineva şi să-l ridiculizăm atunci cînd îşi boceşte morţii şi cînd se roagă…
Cînd predică …. este voie! 🙂
Să vedem cine ştie povestea lui Dorian Gray pe scurt…
Mi-a plăcut cântarea! Tudor Gheorghe al Moldovii. Soţia este moldoveancă. Pornise redarea fişierului şi se plângea de calitatea sunetului (legatura noastră la internet este de tip dial-up) aşa că a trebuit să-l downloadez. Apoi se lupta cu fetiţa pentru că vroia să aibă linişte în timpul ascultării predicii. 🙂
Frumos!
Ha ha, mi-a mai ziz cineva „Tudor Gheorghe”
Sa imi spui ce crezi dupa ce asculti predica, lasa melodia 🙂
am neovie de corecturi
Dorian Gray era un tânăr frumos, căruia i s-a făcut un portret. Vroia ca frumuseţea şi sclipirea lui să dăinuie în veci. Dorinţă îndeplinită. La 30 de ani, la 40 de ani, arăta ca la 20, momentul în care i s-a făcut portretul. Însă o problemă: tabloul se urâţea pe măsură ce trecea timpul. Îmbătrânea. Exact, îmbătrânea potretul în locul tânărului şi căpăta ridurile şi urâţeniile relelor făcute de el.
Astfel, tabloul a rămas ascuns într-o cameră, să nu fie văzut. Tânărul revenea la tablou din când în când, ca pentru a se vedea aşa cum e el, de faptş de fiecare dată, îl ura mai mult. Până când, într-o zi, a decis să-l rupă în bucăţi cu un cuţit. Îndeplinit.
Dar, astfel, s-a omorât pe el însuşi. Iar tabloul a reapărut portretizând un tânăr frumos, pe la 20 de ani.
🙂
o carte care merita lecturata.
mersi camix , acum mi-am reamintit si eu mai clar .
v-am auzit pentru prima data pe XI:25 si am plecat cu o impresie placuta de la biserica.
sper sa mai am ocazia sa va ascult.
Multujmesc, Ot,
Mulţumesc, Camix pentru naraţiune.
Superba cantarea. De unde o stiti? 🙂
Din cartea de cîntări, Calin! E simmplu, cartea aia roşie care a fost atît de mult contestată că nu-i „neagră” 🙂
Marius, ce pot sa spun? Stii, muzica si predica, arta si sfintenia, sunt impreuna. Sa-ti spun ce stare am. O fac in felul tau: asa cum am invatat sa iubesc pe Bach dupa ce am ascultat, cantandu-l, pe Glenn Gould, invat Tatal Nostru dupa predica ta. Crezi ca stii ceva si descoperi ca nu stiai nimic despre acel lucru. Aveam un prieten, care imi dadea cate o carte si-mi spunea: „Ma bucur pentru bucuria pe care o vei avea, citind-o! Ce bine de tine!”
Marius, bucura-te de bucuria celor care te asculta.
„Bucurati-va si iarasi bucurati-va”!
Draga Rasvan, multumesc, dar nu m ma lauda atita, ca iar zic pretenii ca mi-am adunat acilea numai laudatori 🙂
Da, m-am bucurat aseara.
Nu am bucurie duhovniceasca mai mare decit vestirea Cuvintului.
abia acu’ am citit postarea : da, e povestea lui Oscar Wilde ( porneste de la aceeasi premisa ca Faust-ul lui Goethe!). Carmix e pe „fir” 🙂
imi pare rau ca nu te-am auzit in Iris, dat te prind Duminica viitoare,nu?
da, voi fi duminica viitoare la Iris să continuăm dialogul cu Ravi … prin Scripturi.
[…] Vă mai amintiţi de Portretul lui Dorian Gray al lui Oscar Wilde? […]