h1

Dr. Smaranda Mărculescu-Bădiliţă

Decembrie 15, 2007

Smaranda a muncit foarte mult pentru această teză. Săptămînile trecute şi-a susţinut lucrarea în faţa comisiei din cadrul universităţii Sorbonna.

A trecut cu emoţii şi cu bine.

Felicitări, Smaranda!

Subiectul tezei ei s-ar putea să ne îndrepte spre noi discuţii despre felul în care a fost înţeles spiritul profetic, ce este textul inspirat, ce este inspiraţia etc.

Probabil că vom vedea curînd cartea şi în limba română…

atunci să vedem discuţii  🙂

Iată AICI rezumatul tezei.

Anunțuri

28 comentarii

  1. […] până mai ieri care e blogul lui Sketis. Era lângă noi, în wp…/ Felicitări doamnă Dr. Bădiliţă şi din partea noastră!/ Introducere la Cronici de la Dr. Silviu Tatu/ La mulţi ani Violeta […]


  2. Felicitari Smarandei!


  3. Felicitari si bravos!
    Dar in curand si un confrate de-al nostru, adica baptist, CNI 😉 – isi va sustine teza de doctorat la Paris.
    Poate il vom gratula si pe el in felul acesta! 🙂


  4. Doamna Smaranda Mărculescu-Bădiliţă este cumva soţia domnului Cristian Bădiliţă ? Aşa se explică de ce, şi în cuvinte de obicei folosite exclusiv pentru duşmani, domnul Cristian Bădiliţă atacă virulent în presă opera teologică scrisă a bunului nostru părinte Dumitru Stăniloae. Să prezentăm aici spre substanţiere numai excerptul: “Cine realmente l-a citit pe Stăniloae, nu poate să nu constate o involuţie a acestuia din tinereţe până la moarte, care se poate explica, parţial, prin semiizolarea culturală în care a fost condamnat să trăiască după 1950. Last but not least, Stăniloae nu trebuie uitat pentru volumul publicat, sub Ceauşescu, împotriva Bisericii greco-catolice, desfiinţată dictatorial de regimul comunist. Nimic nu poate scuza un asemenea gest, josnic în contextul respectiv. Cine încearcă să-l apere se discreditează şi ca om, şi ca istoric.”, este un citat de ameninţare copiat de noi din articolul publicat de cotidianul bucureştean ZIUA pe data de 20-10-2007. Există lucruri în aparenţă elementare, dar care se află mai presus de noi, mai presus de presa cotidiană, chiar mai presus şi este aproape blasfemic ce spun –desigur glumesc– decât ameninţările acestea de ridicol extrem proferate de Cristian Bădiliţă ! Deşi conform injuncţiei impuse scrisului nostru de către Cristian Bădiliţă, “Cine încearcă să-l apere se discreditează şi ca om, şi ca istoric.”, noi suntem chemaţi în primul rând să apărăm logica elementară în construcţia textului românesc. Este aceasta o lecţie bine învăţată de noi, şi pe care o respectăm cu dreaptă credinţă. Astfel că noi categorisim injuncţia –altminteri obraznică– pronunţată de către Cristian Bădiliţă doar ca pe o ambuscadă de dialog, de genul tacticii mereu uzitate şi de tovarăşul Mircea Dinescu în apariţiile sale publice pe treptele CNSAS, alături de fruntaşul în construcţia socialismului şi capitalismului, veşnicul onorat cu funcţii Constantin Ticu Dumitrescu. Cu mai mult respect pentru reflecţie, Cristian Bădiliţă ar fi înţeles poate şi viaţa reflexivă păstrată într -o intensitate magnifică “din tinereţe până la moarte” a cărturarului Dumitru Stăniloae. Cum poţi plasa epitetul de “involuţie” –how can you tag as involution, ca să spunem lucrurilor şi pe englezeşte– peste gândirea teologului Dumitru Stăniloae! Reperele de timp sunt decelabile în frazele citării din ziar. Noi le vom folosi. Pentru a demonstra aici cât de vie şi cât de aprinsă a fost mereu puterea de cugetare a teologului ortodox Dumitru Stăniloae, un cărturar şi un teolog român pentru toate timpurile.
    Se ştie că Nicolae Ceauşescu a preluat puterea în anul 1965. Dar anul acesta este foarte important pentru biserică şi teologie! La Conciliul Vatican II, în anul 1965, se decidea renunţarea la Messa Tridentină, într- o tentativă de aşa zisă modernizare a bisericii catolice. Să înţelegem că prin mutaţia de cod teologic produsă la Conciliul Vatican II, totodată şi uniatismul greco- catolic românesc îşi pierdea orice legitimitate şi justificare. Făcând zadarnică, inutilă, jertfa supremă a martirilor greco – catolici din temniţele comuniste. Astfel Conciliul Vatican II a lucrat chiar mai eficient decât Stalin, ce ura în general uniatismul greco- catolic, şi în mod special pe cel malorus, adică uniatismul din Ucraina, pentru detronarea gloriei martirilor uniaţi. Deci studiul teologic al părintelui Dumitru Stăniloae, cu opinii exprimate clar împotriva uniatismului greco- catolic, era după anul 1965 perfect justificat de evenimentele istoriei de atunci. Pentru că, iată ! o neplăcută surpriză ulterioară a pontificatului a fost să constate pierderea elanului
    bisericii catolice de facto prin acea mişcare aproape sinucigaşă de la Vatican II. Messa tridentină pe care o denunţă şi la care renunţă catolicismul prin hotărârea conciliului Vatican II fusese adoptată de conciliul de la Trent pentru Contra Reformă, din secolul XVI. Textul esenţial după care se conduce messa tridentină este Vulgata Sfântului Ieronim, unul dintre călugării sciţi, iar teologia incorporată de acesta în Vulgata este chiar teologia Bisericii Orientale din secolul IV. De fapt, tînărul călugăr scit care avea să devină Sfântul Ieronim, autorul Vulgatei, asculta cu devoţiune la Nova Roma predicile Sfântului Ierarh Grigore Teologul (Bogoslovul). Aşa numita ‘modernizare’ a catolicismului făcută la Vatican II prin renunţarea la messa tridentină era motivată de facto de ’spălarea’ de influenţa Bisericii Orientale în Occident. Dar catolicismul ar trebui să renunţe simultan şi deschis la dogma Sfintei Treimi, care este o creaţie a teologilor filosofi cappadocieni din secolul IV. După cum Occidentul ar trebui să renunţe şi la ’softul’ anselmian care se bazează pe dogma Sfintei Treimi. Toată civilizaţia de calitate a Occidentului este doar un acquis universalist căpătat din Romania Orientală, deci împrumutat din Biserica Orientală sau ‘biserica ortodoxismului’, cum se mai numeşte acum.
    Cristian Bădiliţă mai scrie de asemenea dispreţuitor şi cu suplimentare accente de condamnare despre părintele Dumitru Stăniloae : “Părinţii latini nu-l interesează deloc! Singura excepţie o constituie Laurenţiu de Novae, un sfânt “proto-român” din secolul VI sau VII, căruia i-a consacrat o introducere din raţiuni… patriotice.” Cristian Bădiliţă este aşa de nullum la istoria noastră pentru situarea unuia dintre importanţii cărturari străromâni pe scala timpului cu atâta incertitudine ? Ironia este amplificată de circumstanţa că teologul ortodox Cristian Bădiliţă pare a se fi integrat perfect lumii francofone, dar totodată el nu a găsit “timpul material” să citească studiul în limba franceză intitulat ’Laurentiu de Novae et la nouvelle conception du temps’, elaborat de cărturarul N. Zugravu încă din anul 1993. Mulţi dintre Părinţii latini ţin de Nova Roma, o idee mare, o idee cu atracţie imperială, o idee încapsulată în discursul creştin al Bisericii Universale de la anul 381. Conciliul ecumenic ce a avut loc în Constantinopol la 381 AD este totodată şi punctul cel mai vizibil de ancorare pentru teritoriul Latium Novum (de unde este şi Laurenţiu de Novae ) în mirabila civilizaţie ariană din Romania Orientală. Civilizaţie care se creează în secolele IV, V, VI, şi la care noi participăm prin « cărturarii sciţi ». Ale căror scrieri, într- o latinească aspră dar clară, formează capitolul din cultura noastră care se cheamă acum literatura străromână. În acest capitol putem adăuga şi Vulgata lui Ieronim, text care asigură succesul Contra Reformei dar este respins de Conciliul Vatican II din anul 1965. Abia pe parcursul lucrărilor îndelungatului conciliu din Trent (1545- 1563), în biserica apostolică occidentală s – a recunoscut în modul cel mai explicitat faptul că textul Bibliei Sfântului Ieronim, Vulgata, constituie cea mai limpede traducere a Cuvântului Divin. Însă nici măcar la acel faimos conciliu tridentin, în Europa occidentală nu se recunoaşte încă importanţa învăţăturilor Sfântului Ierarh Grigore Teologul la făurirea spiritului de luciditate şi de reflecţie al traducătorului Bibliei în limba latină. Probabil de aceea domnul Cristian Bădiliţă nu a reţinut nici acum informaţia de esenţă că marşul Contra Reformei catolice înspre victorie a fost extraordinar de mult facilitat de incorporarea textului unui călugăr balcanic latinizant, “proto- român” cum îi spune el folosind ghilimelele dispreţului, un călugăr format spiritual în civilizaţia din Romania Orientală unde au fost generate premisele civilizaţiei din Europa modernă. În acest sens, putem spune că pregătirea Contra Reformei avea câte ceva din trăsăturile protocronismului actual de la noi. Geniul călugărului scit Eusebiu Sofronie Ieronim a fost mai important decât geniul lui Wallenstein pentru câştigarea victoriei uneia dintre bisericile creştine apostolice împotriva protestantismului. A fost o neplăcută surpriză pentru papă şi cardinali să constate pierderea elanului bisericii catolice prin acea mişcare de la Vatican II petrecută în anul 1965. Astfel că printr – o epistolă Motu Proprio din anul 2007, papa Benedict al XVI anunţă episcopii bisericii catolice despre faptul că pregăteşte revenirea la spiritul Contra Reformei prin îngăduirea Messei Tridentine. Este mult prea târziu. Mai ales că într- o mişcare contraparalelă cu spiritul oarecum promiţător afişat în Motu Proprio, papa Benedict al XVI- lea îşi anunţa abdicarea de la îndatorirea sacră de exercitare a funcţiei de Patriarh al Occidentului. Această funcţie a fost conferită episcopului Romei de către Biserica Orientală pe vremea când această Biserică era încă Universală. Şi să adăugăm aici, concluzie la o teorie culturală, faptul că Declinul Occidentului, – Der Untergang des Abendlandes-, întrevăzut de filosoful german Oswald Spengler (1880 –1936), înseamnă declinul civilizaţiei occidentale care îşi refuză noi lecturi din marea Vulgata a civilizaţiei europene, adică îşi refuză asimilarea unor valori generate în Romania Orientală.
    Titus Filipas


  5. Blogideologic,

    Eu zic ca-i bine sa avem un doctor nou in limba noastra frantuzeasca si daca asta e sa fie Smarandita popii, ce atata suparare. Daca prin fata bojdeucai ti-ar trece Ozana, ca la mine, si nu Dambovita, ca la tine, n-ai mai boscorodi ca babele.

    Smarandita, tu, fata hai, nu pune la inima, ca stii ce zice Creanga: ‘Daca s-ar da baba jos din caruta, de-abia i-a fi mai usor iepei’…


  6. Tot pt. Blogideologic

    Dupa ce am citit indelung, rog sa-mi explici, ca la Junime, daca tot pe vorba lui Creanga te-ai bazat cand ai ‘predicat’ afara de ‘subiect’:

    Zice Creanga:
    „Vorba ceea: capra b… si oaia trage rusine” 🙂


  7. Nu am avut rabdare se citesc tot comentariul lui blogideologic; cred insa ca pana cand Biserica Ortodoxa nu-l va canoniza pe Staniloae Cristi Badilita are dreptul sa creada despre el ce doreste.
    Marturisesc ca pe mine m-a amuzat cand a afirmat ca neoplatonistul crestin care a scris „Teologia mistica” este unul si acelasi cu atenianul convertit de Pavel in Areopag. Probabil ca peste aceasta idee l-au facut membru al Academiei Romane.


  8. draga Alin, aşa zic şi eu, Felicitări Smarandei!

    BA, avem mai mulţi, Ciprian, care au luat doctorate la universităţi recunoscute, dar pe vremea aia nu aveam eu blog… 🙂

    Sabina Wurmbrand era absolventă de Sorbonna, dacă nu mă înşe…

    Am rîs de m-am defectat, Razvan, amintind vorbele lui creangă… ha…


  9. Blogideologic, da, este adevărat, Smaranda este soţia lui, dar care-i legătura, de ce e vinovată ea pentru ce a scris soţul.
    Ah, am priceput, aveţi dreptate, Biblia spune că sînt UNA.
    That’s all right! Vorba lui Avram Iancu 🙂

    Am citit mult din ceea ce a scris Cristi, dar n-am citit acest articol. Mărturisesc.

    Două observaţii:

    1. în cadrul BOR nu există pînă acum, în afară de eulogii penibile, o critică serioasă a teologiei pr. Staniloae. Poate că nu ştiu eu, dar pînă acum n-am citit alte chestii decît … „marele nostru teolog, marele nostru dogmatician”.
    Ah, ba da, am citit ceva, dar nu din spaţiul acesta. Dr. Lucian Turcescu din Canada.

    2. Analizele cele mai pertinente pînă acum vin, paradoxal din spaţiul protestant: dr. Emil Bartoş. dr. Danut Manastireanu, Dr. Silviu Rogobete, Dr. Paul Negrut. Teze scrise asupra teologiei ortodoxe din sec. XX şi cu referire specială la pr. Staniloae.

    Eulogiile fără argumentaţii nu mă impresionează.
    Epitelele fără demonstraţii nici atît.

    da, ştiu de eforturile dr. Ioan Ică Jr…dar cred că are de „făcut ascultare” şi nu se poate „esprima” liber.

    Am citit şi citesc cu plăcere Stăniloae, în afară de fraza barocă şi repetitivitatea temelor dogmatice…nu am alte critici pe care să le pot articula acum.
    Mă declar incompetent în acest domeniu.


  10. Romeo Valentin Musca scrie destul de critic impotriva mioritismului teologic al lui Staniloae.


  11. Da, ştiu cartea lui Valentin Muscă, dar nu cred că genul acela de critică este soluţia.

    Din păcate şi acoo este destul de multă înveninare (ştiu o parte din istorie chiar din gura autorului şi se pare că este înveninat pe bună dreptate), dar nu batjocora şi deriziunea sînt soluţia pentru schimbare.


  12. cine e Valentin Musca? si cum se numeste cartea? cine a scos-o?


  13. am mai zis-o, pe Agora Christi , se gasesc „expusi” cei care au doctoratul in teologie!
    dar eu ma refeream la cei care-si fac doctoratul in filosofie si sunt de-ai „nostrii”.
    Despre cine vorbeam eu a realizat o lucrare pe mistica germana medievala.
    merita elogii…, nemicsorind cu nimic meritul familiei Badilita


  14. draga Cipri,
    despre cine este vorba, să ştim şi noi.

    Despre Valentin am mai scris pe blogul meu.

    Caută la search


  15. Draga Marius, e vorba de Daniel Farcas – pe care-l cunosti, probabil!
    Teza lui atinge mistica medievala in punctul numit Meister Eckhart.
    In Ianuarie va fi sustinuta la Paris si vor fi acolo d-nii Andrei Marga si Vasile Musca din partea UBB Cluj.
    Asa cum il stiu eu pe Daniel (pt cei interesati: danielfarcas.wordpress.com, va fi un motiv de incantare si ,de ce nu, mandrie „minoritara”! – CNI&Athos 😉


  16. Excelent, îi facem „primirea” în rîndul doctorilor 🙂 imediat ce îşi susţine teza.

    Să termine cu bine viva voce şi nici o problemă.
    Unii, din păcate, au muncit o grămăzime şi au avut probleme mari la viva.


  17. Spor la lucru si succes la sustinere lui Daniel Farcas iar domnilor profesori le uram calatorie placuta si diurna cat mai grasa!


  18. Preţul plătit
    Toate lucrurile au un preţ. Pentru acest titlu de doctor în teologie la Universitatea Sorbonne câştigat de doamna Smaranda Mărculescu-Bădiliţă, domnul Cristian Bădiliţă a scris acel josnic atac la adresa părintelui nostru ortodox decedat, dr. Dumitru Stăniloae, care nu se mai poate apăra. La facultatea de teologie ortodoxă de la Universitatea din Cernăuţi, Dumitru Stăniloae învăţase mai multă teologie decât au învăţat până acum domnul Cristian Bădiliţă şi doamna Smaranda Mărculescu-Bădiliţă pe la alte universităţi.
    Titus Filipas


  19. Ciudat, dar Vasile Lovinescu, un scriitor ezoteric şi critic literar care cunoştea semnificaţiile textelor lui Ion Creangă mult mai bine decât mine, decât dumneavoastră, sau decât domnul Gabriel Liiceanu, alege alte citate din Ion Creangă în cartea lui despre povestitorul moldav. De altminteri Gabriel Liiceanu a comis o gafă imensă în cultura română de azi prin lejeritatea lecturii pe care o face operei lui Ion Creangă. Junimea, Ion Creangă, Mihai Eminescu şi cultura română au fost influenţate de scriitorul francez Théophile Gautier prin ideologia artei pentru artă şi totodată prin ideologia cărţilor cochon. Intelectualii aceia estetizanţi, bine şcoliţi, de la Junimea, când frunzăreau cărţile cochon ale lui Théophile Gautier, unde textul într-o franceză pură şi civilizată, analizând politica internă a Franţei timpului, era însoţit pe liziera paginii de un limbaj figurativ înlocuind expletivele, exclamau nedumeriţi şi expletiv: „Ce-are sula cu prefectura!?” Este o ipoteză privind originea întrebării. Altă ipoteză ar fi aceea că elita administrativă din România celei de a doua jumătăţi a secolului XIX, elită din care făceau parte şi prefecţii, punea aceeaşi întrebare privind cărţile lui Théophile Gautier. Devine foarte probabil că retorica întrebării „Ce-are sula cu prefectura?” să fi fost inventată de un prefect junimist în contextul strict al unei etici utilitariene (benthamiene). Oricum, trebuie amintită această dihotomie junimistă de interpretare a cărţilor lui Théophile Gautier. Dar însuşi textul cărţilor cochon scrise şi publicate de Théophile Gautier nu era deloc vulgar. Ion Creangă scrie textul Povestea poveştilor, jumătate cochon jumătate Mutinus, pur şi simplu pentru că nu ştia franţuzeşte când răsfoia cărţile lui Théophile Gautier! „Boccaccio însuşi ar fi pălit de invidie dacă ar fi putut să citească această capodoperă a erotismului comic”, crede naiv Gabriel Liiceanu, directorul editurii Humanitas. ‚Ziarul de Iaşi’ din 20/12/2006 adăugase această „evaluare liiceană” la ştirea:+ Povestea poveştilor este publicată de Humanitas în ediţie trilingvă română-franceză-engleză, însoţită de desenele pictorului Ioan Iacob. Textul lui Ion Creangă a fost tradus de Alistair Ian Blyth, absolvent de Cambridge, cunoscător la nuanţă al limbii române, şi de Marie-France Ionesco, fiica lui Eugene Ionesco, minuţioasă ca un bijutier în a şlefui fiecare cuvînt, informează Humanitas. Potrivit editurii, pictorul Ioan Iacob, stabilit în Germania, a reuşit, cu forţa şi expresivitatea desenului, să „re-povestească” „Povestea poveştilor”, cu alte imagini pentru fiecare dintre cele trei variante: română, engleză şi franceză.+ Comentariul prompt al domnului Daniel Stuparu, un cititor obişnuit dar totuşi eminent al „Ziarului de Iaşi”, demonstrează că „dulcele tîrg al Ieşilor” rămâne capitala culturală a României :
    +Gabriel Liiceanu numeşte această poveste în marginea căreia nici măcar un puber imberb al prezentului nu mai poate schiţa decât cel mult un zâmbet condescendent, o „capodoperă a erotismului comic”. Dacă ar fi să fim riguroşi – în sens heideggerian să zicem, cum îi plăcea cândva (ou sont les neiges d’antan?) domnului Liiceanu, pe când era ilustru profesor la catedra de filosofie a Universităţii din Bucureşti – ne-am putea întreba, şi pe bună dreptate: Care capodoperă? Care erotism? Care comic? Dacă acest text, nu mai lung de câteva pagini, fără cap şi coadă, dezlânat şi ridicol, care nici măcar o glumă bună nu poate fi numit (pentru că un banc are o poantă, şi e indiscutabil mai scurt, adică obţine un efect mai percutant cu un efort de mai mici proporţii) poate fi numit capodoperă, atunci bijuterii precum Paradisul pierdut al lui Milton sau Despre itinerarul minţii în Dumnezeu al lui Bonaventura ce să mai zicem? Se pare însă că cei care acuzau cercul de la Păltiniş de un lamentabil epigonism aveau dreptate.+
    Să adăugăm noi ceea ce se pare că nu ştie domnul Gabriel Liiceanu. Principiul junimist Artă pentru artă fusese împrumutat din prefaţa cărţii Mademoiselle de Maupin a lui Théophile Gautier. Graficianul Aubrey Beardsley (1872 – 1898), cel mai controversat, mai decadent, mai estetizant şi totodată cel mai puţin recomandabil dintre artiştii stilului Art Nouveau, ilustrase cartea ‚Mademoiselle de Maupin’ (Six Drawings Illustrating Théophile Gautier’s Romance Mademoiselle de Maupin by Aubrey Beardsley published by Leonard Smithers and Co., London, 1898). Şi limbajul figurativ al cărţilor cochon ale lui Théophile Gautier va fi imitat de graficianul englez Aubrey Beardsley, bun prieten cu Oscar Wilde (1854-1900) fără să fie el însuşi homosexual, pentru a ilustra scenele falice din piesa antică Lysistrata, compusă de grecul Aristofan. În perioada degradării intelectuale forţată de comuniştii internaţionalişti din România, arii din opereta Lisistrata erau repetate cu o insistenţă absolut anormală de radiodifuziunea română. Tot pe atunci, unele dintre desenele lui Aubrey Beardsley (de exemplu Flosshilde şi Trandafirul din Lima) erau sursă de inspiraţie pentru ilustraţiile cărţilor erotice destinate copiilor, în care proletarul câştigă dragostea Cosânzenei ca într- o nuvelă de Kay Boyle. Aubrey Beardsley mai executase o serie de 17 ilustraţii pentru scene din Salomeea, piesa lui Oscar Wilde în versiunea franceză. După 1989, teoreticianul culturii Radu Ţeposu (1954-1999) începea să publice desenele lui Aubrey Beardsley în revista Cuvântul. Probabil că ar fi necesară, chiar şi utilă, publicarea unui întreg volum ilustrat cu desenele lui Théophile Gautier şi Aubrey Beardsley, desene însoţite obligatoriu de comentarii pertinente. Căci ediţia trilingvă şi ilustrată a Poveştii Poveştilor pusă pe piaţă de editura Humanitas este doar „cumplit meşteşug de tîmpenie”.
    Titus Filipas


  20. Dlui blogideologic, care scrie:
    „Ciudat, dar Vasile Lovinescu, un scriitor ezoteric şi critic literar care cunoştea semnificaţiile textelor lui Ion Creangă mult mai bine decât mine, decât dumneavoastră, sau decât domnul Gabriel Liiceanu, alege alte citate din Ion Creangă în cartea lui despre povestitorul moldav.”

    Nu e ciudat: Creanga al meu e la Tinca in bojdeuca, mananca pastrama fripta pe spuza cu Eminescu si beau vin rosu in crasma la mahala. Creanga al meu este cel evocat de Costica Marinescu la Mihai Viteazu cu ani in urma si cu lacrimi in ochi, atunci cand a plecat badita Mihai la Bucuresti si toata noaptea au stat fata in fata, Eminescu si el, Creanga, si au tacut si au baut si au plans. Apoi nu s-au mai vazut niciodata! Junimea este cand profesorul tau de romana se inbraca in costum inchis si cravata neagra si plange si aflam ca in ziua aia a murit Eminescu.
    A existat si Povestea vorbei dar Maiorescu era plecat la Bucuresti si oamenii aia deveneau la Junimea copii, citeau ‘licentioase’ si ‘caracuda’, cum suntem eu si dvs. acum, stateau in spate si molfaiau prajituri si-si dadeau coate chicotind.
    L-am citat pe Creanga cel de acolo, din butoiul lui in care se scufunda vara din cauza eczemei care-l facea sa-si dea sangele scarpinandu-se, el, epilepticul pe care il iubesc aici.
    Cand personajele lui Creanga vorbesc, ezoterismul ar trebui sa taca din bun simt.
    Blogideologic, trebuie sa-i iubiti ca sa aveti vorba despre ei. Incercati sa fiti o zi fara minte… 🙂


  21. erata: …imbraca


  22. si Povestea povestilor. Am gresit emotional… 🙂


  23. Deci, Blogideologic, din perspectiva dumneavoastră critica ştiinţifică nu poate fi făcută dacă autorul a murit. „Despre morţi numai de bine” nu se aplică la ştiinţă, altfel toată istoria ştiinţei ar fi apucat o altă cale…

    Insinuaţi prostituţia intelectuală a celor care şi-au făcut doctoratele prin străinătate în ceea ce spuneţi.
    Asta doriţi să susţineţi?

    Atunci n-are rost să mai discutăm, dacă acestea vă sînt argumentele: „ăia sigur au făcut cutare şi cutare” şi „la Cernăuţi oricum e mai bine… ”

    Am citit cu răbdare lungul comentariu, dar tot nu înţeleg ce doriţi să susţineţi, what’s the point? ca să o spunem pe franţuzeşte 🙂


  24. “Ars Longa Vita Brevis”, that’s the point. Domnul Cristian Bădiliţă nu face o “critică ştiinţifică” operei lui Dumitru Stăniloae, pentru că în acel articol Cristian Bădiliţă nu spune chiar nimic despre Vatican II, dar conciliul fusese aluziv atacat de părintele Dumitru Stăniloae. Apoi, încercaţi, domnilor, să înţelegeţi ce a fost Junimea de fapt. Trasez aici un fir jalonat de Pilat din Pont, Stevenson şi Junimea. Pentru ca s-a vorbit despre parapanta pe blog, cineva este interesat si de cele meteorologice. Discuţia despre adevărul temperaturilor meteorologice se află în acelaşi filon gnoseologic cu întrebarea cea veche pusă de Pilat din Pont: ‘Ce este adevărul?’ Termenul modern aici adecvat se cheamă acurateţea datelor meteorologice. Conceptul de ‘temperatură adevărată a aerului’ este definit printr-o convenţie meteorologică : Este temperatura măsurată la înălţimea standard de 2m deasupra solului, cu termometrul plasat în adăpostul meteorologic, termenul internaţional pentru acest adăpost fiind ‘Stevenson screen’. Se cheamă aşa fiindcă a fost inventat de inginerul scoţian Thomas Stevenson (1818-1887), tatăl scriitorului neoromantic Robert Louis Stevenson, autorul romanului Comoara din insulă. Vieţile celor doi Stevenson sunt încă o ilustrare a viabilităţii fără hiatus a iluminismului scoţian în secolul XIX. Acelaşi Iluminism scoţian alimentează spiritual şi modernizarea României în secolul XIX. Junimea îi aparţine. După Unirea Principatelor, Iaşii rămâneau capitala culturală a românilor, “forma fără fond” era la Bucureşti. Iaşii adoptă şi integrează perfect iluminismul scoţian (influenţa lui Carlyle), cu nuanţă industrialistă certă! În atmosfera aceea intelectualistă de ‘educaţie extremă’, se formează şi Georges de Bothezat (Gheorghe Botezatu), viitor profesor de aviatică la Dayton, Ohio, a cărui personalitate numai Doamna Corina Chiriac o mai reaminteşte acum în România. Înainte de a munci cu valoare adăugată, trebuie să gândeşti ! Gheorghe Botezatu (Georges de Bothezat) a făcut o grămadă de bani în America! Tot în acel mediu cultural extraordinar al Iaşilor se formează şi Victor Ion Popa. Care în ‘Sfârlează cu fofează’ descrie, prin comportarea frunzelor bătute de vânt, celebra experienţă a fraţilor Wright cu paletele mobile plimbate în viteză pe roata de bicicletă orizontală! Dar studenţii români care ajung la MIT se pare că învaţă în primul rând dispreţul faţă de valorile româneşti. De exemplu, găsesc pe un forum electronic de pe serverul de la MIT, mesajul “from: ‘Alexandru D. Salcianu’ salcianu@mit.edu. Subject: Ziua Nationala pe stil vechi: Marti, 23 August. Nu uitati de sarbatoarea de astazi! Pentru cei din generatia mai tanara, crevetii vietnamezi si insipida carte pentru copii scrisa de Victor Ion Popa (Sfârleaza cu fofeaza) erau singurele produse care se gaseau peste tot (pâna si la florarii!) in ultimii ani ai Epocii de Aur.” Domnul Alexandru D. Sălcianu de la MIT nu îl consideră măcar vreun moment pe VIP (Victor Ion Popa) genial. Iar în referatul despre opera lui VICTOR ION POPA distribuit gratuit pe Internet pentru intoxicarea cugetului elevilor români se scrie în mod expres: ‘un gongorism deplorabil, o pornire barocă spre fraza poetică şi colorată în Sfârlează cu fofează’. Acest referat a fost compus de un profesor universitar care nu ştie nimic despre ştiinţa aviatică a românilor.
    Titus Filipas


  25. Stimate domnule,

    îneţeleg argumentaţia dvs.
    vă mulţumesc că aţi petrecut atît timp pentru a ne relata aceasta fascinantă istorie.

    Înţeleg paralela pe care doriţi să o croiţi între cele două situaţii.

    nu cred că este validă.
    Deocamdată corul de lăudători ai operei pr. Staniloae (de acord, fascinantă operă) este mult mai mare, „detractorii” sînt o infimă minoritate.

    Asta este scena ştiinţei. Teologia este şi ea pînă la urmă o ştiinţă.

    Sîntem într-o ţară democratică (aşa spun unii, eu nu prea cred cu toată inima) şi în 89 cel puţin libertatea de expresie a fost cîştigată.

    Cel mai util este ca cineva să scrie un eseu docujmentat relativ la eseul domnului Bădiliţă.

    Pînă atunci… să continue dezbaterea.
    istoria de obicei face dreptate celui drept.

    mai devreme sau mai tîrziu.


  26. Se recunoaşte acum că există o fenomenologie a undelor culturale şi inovative. Primul cugetător de la noi care surprinde această fenomenologie a fost filosoful Vasile Conta (1845 – 1882), un exponent al ideilor burgheziei româneşti radicale. În Teoria ondulaţiunii universale, Vasile Conta publica acele cugetari la anul 1877. Este o certitudine ca exemplare ale tipăriturii ajung şi în Bucovina. La Universitatea din Cernăuţi, înainte de primul război mondial, preda un tînăr profesor pe nume Joseph A. Schumpeter (1883-1950). Care va mai ţine cursuri magistrale de economie politică şi la alte universităţi prestigioase din Europa, înainte de a emigra, pentru a înregistra apoteoza carierei la Harvard. Unde impune sintagma „creative destruction”, adică distrugerea urmată de creaţie (dansul lui Shiva era o metaforă), precum şi teoria „ondulaţiunii universale”, pe care o va specula şi scriitorul anticipativ american Alvin Toffler în lucrarea The Third Wave. Aşa că Universitatea din Cernăuţi, unde a învăţat teologie ortodoxă părintele Dumitru Stăniloae este sau a fost la fel de prestigioasă ca oricare altă universitate mare din lume. Ceea ce mă impresionează realmente la domnul Cristian Bădiliţă este modul cum racordează tema Luceafărului eminescian la iluminismul scoţian din secolul XVIII, distrugând astfel ipoteza lui Moses Gaster.
    Titus Filipas


  27. Domnule Filipaş, o universitate nu trăieşte doar cu gloriile trecute.

    Unde este ACUM universitatea din Cernăuţi? Îmi vezi spune de comunism, cu siguranţă….


  28. De ce nu s-a ramas la subiect? De ce nu se propune ca o teza de doctorat sustinuta in Franta sa fie discutata in primul rand de cititorii francezi? O teza de doctorat notata favorabil de comisie, certifica in primul rand capacitatea sustinatorului ei, de a aborda lucrari de cercetare, cu respectarea rigurozitatilor stiintifice impuse. Nimic mai mult. O lucrare de doctorat se elaboreaza insa si sub conducerea unui profesor indrumator. De ce se doreste, a se exagera importanta titlului de Dr. si al semnificatiei acestuia?



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: