De ce nu mi-aţi spus, domnu doctor, ca s-o omorîm…

Un tip bine, de vreo 100 de kg, cu cerceluş în ureche, cam la 30 de ani, probabil de „familie bună”, cu bani, din cîte se vede, se plînge de faptul că i s-a născut un copil cu malformaţii.

Fetiţei nou născute îi lipseau palma de la o mînuţă şi laba unuia dintre picioruşe.

Rudenii şi prieteni de-ai noştri au trecut prin drama asta în urmă cu doi ani. Îmi amintesc bine ziua în care i-am dat telefon să îl întreb cum este nou-născutul. Mi-a spus cu un glas pierit: „are malformaţii majore!”.

Care-i problema în cazul ăsta?

Nu plîngeţi, n-a murit, şi-a găsit odihna …

Astăzi dimineaţă am primit un mesaj scris. Mama colegului meu de slujire, pastor Florin Opriş s-a dus către Domnul.

Ce vom putea spune?

Cred că cel mai potrivit lucru este să traducem excelentul discurs al lui Wintley Phipps, înlocuind numele sorei Caroline cu numele sorei noastre scumpe, Opriş Maria!

Odihnă plăcută, mamă şi bunică!

„Tăcerea mielului”

De curînd în discuţiile dintre „foşti” şi ceilalţi au apărut argumente noi.

Mai nou, foştii securişti se uită senin şi cu priviri calde şi blînde la noi, făcînd pe eroii după ce războiul a trecut. Enervantă chestie!

Cînd unul dintre ei a fost întrebat:

„Domnule dragă, de ce acum, cînd sînteţi la sfîrşitul vieţii, al carierei, cînd nu mai aveţi nimic de pierdut, ba chiar de cîştigat mai mult respect, de ce acum nu ieşiţi în public cu o singură frază: „vă rog frumos să mă iertaţi, mi-am trădat idealurile şi fraţii de credinţă, am greşit!”. Atît!”

Răspuns: