Scenă cu prunc şi bărbaţi…. despre slăbiciunea bărbaţilor şi tăria femeilor

Nu vi se pare că ceva nu-i în regulă cu toată scena Crăciunului? Prea mulţi bărbaţi împrejurul unei lăuze. Ba… toată Evanghelia e pe dos. La mormînt sînt femei, la prunc bărbaţi.

Toată viaţa lui Isus este aşa. Între Iesle şi Mormînt este anticlimax acolo unde aştepţi deznodămîntul cu sufletul la gură, este cu vameşii în loc să fie cu fariseii, este cu stricatele la masă, în loc să stea în proximitatea cărturarilor. Isus însuşi este pe dos faţă de lume şi toată viaţa lui se aşează sub semnul nepotrivirilor.

Am scris un pe care îl puteţi lua de AICI.

Introducerea şi concluziile sînt cam aşa:

Există ceva cu totul surprinzător în evenimentul naşterii Domnului. Dacă ne gîndim la şuruburi, tractoare, săbii, cai şi morminte care trebuie deschise, ne gîndim la bărbaţi. Cel puţin aşa este firesc. Nu? Cine ar fi de aşteptat să intre într-un mormînt? Să dezgolească trupul Domnului pentru a-L îmbălsăma? Să se lupte cu povara acestui trup şi cu litrii de balsam, cu goliciunea lovită şi să înfrunte soldaţii? Treabă de bărbat, nu de femeie.

Potrivirea cea mai bună între anumite lucruri se face de obicei fie cu feminitatea, fie cu masculinitatea. Unul dintre momentele dulci-penibile, între zîmbet şi lacrimi de emoţie, este ziua în care un bărbat îşi primeşte copilul în braţe de la maternitate. Scena este populată, de obicei, de toate mamele din familie; cu lăuza aşezată pe pat, avînd în jurul ei surorile, cumnatele, nepoatele, bunicile – toate femeile din familie. Apare bărbatul, soţul. Este curios să vadă cu cine seamănă, să vadă ce are: băiat sau fată. Îşi pregăteşte braţele puternice să primească din mîna asistentelor odorul, dar şi le pregăteşte cu prevedere, ca nu cumva să-l scape. Îşi înţepeneşte mîinile ca şi cum i s-ar arunca în braţe un obuz de artilerie. Nu cunoaşte gingăşia şi nu ştie că trebuie să ţină capul copilului sus. Este şocat de uşurătatea bebeluşului şi de fragilitatea acestuia. De cele mai multe ori lăcrimează şi îi este ruşine de acest lucru. Este prea soft, s-a înmuiat.

Este intimidat. Prea multe femei împrejur. Scena lăuziei este presărată de femei şi numai cîte un bărbat sau doi, de obicei tatăl şi bunicul, izolaţi într-o mare de feminitate, încurcaţi, simţind nevoia să se retragă urgent pe hol. Pruncul este uşor, mic, moale, neted şi umed, iar noi suntem duri, mari, tari şi aspri.

Lîngă lăuza sîngerîndă, ruşinată de slăbiciunea ei şi de semigoliciunea care o face vulnerabilă, locul este potrivit pentru femei, nu pentru bărbaţi. Bărbaţii poartă puţin în braţe copiii înfăşaţi în scutece. Pînă începe să miroasă scutecul. Atunci panica este maximă: „Iubito, ia-l tu!”. Pentru că lîngă şuruburi, cai, săbii, tractoare, soldaţi şi mormînt se potrivesc bărbaţii; lîngă scutece, maternitate, lăuze şi copii se potrivesc femeile.

…..

Bărbaţii la prunc şi femeile la mormînt. Pefecţiune, sensibilitate acolo unde lipsesc şi curaj acolo unde prin fire nu este. Ce armonie desăvîrşită! Bărbaţii înmuiaţi, lăcrimînd asemenea lui Cristos şi iubind cu simţiri înnoite, iar femeile întărite în Domnul şi toate acestea fără ca familia să fie decapitată şi soţiile să abandoneze starea lor, de a fi slavă, cinste şi laudă a bărbaţilor lor. Noi, bărbaţii, sensibili în Cristos, femeile, îmbărbătate în Domnul, de un eroism care va face să răsune de admiraţie cerul. În felul acesta, cei care au fost meniţi să fie Una, arată umanitatea desăvîrşită, rotundă, frumoasă.

La Întrupare Fiul a prefigurat cîteva dintre lecţiile pe care trebuie să le învăţăm din viaţa şi învăţătura/propovăduirea Sa: ceea ce este nepotrivit pentru lume este potrivit pentru urmaşul lui Cristos. A fi tare înseamnă vulnerabilitate; culmea înţelepciunii este să alergi după o nebunie ca magii, datoria cea mai mare este să îţi părăseşti datoria la timpul potrivit şi la porunca Lui, ca păstorii; tăria stă în gingăşie, bărbăţia se arată şi în lacrimi, cele tari se apleacă şi cele gingaşe se împuternicesc, după aventură şi emoţie urmează o surpriză care s-ar putea să dezamăgească, după un captatio benevolentiae 1 va urma un anticlimax; dezlegarea ghicitorii stă în gura unui prunc care doar gîngureşte, sobrietatea este însoţită de un spirit jucăuş, nepotrivirea este norma şi canonul este pus invers ca lumea să se îndrepte, şi a fi diferit duce tot mai mult la asemănare cu El.

---

[1] Prima parte a unui discurs prin care se urmăreşte captarea bunăvoinţei şi interesului din partea auditoriului.