Cine-i ăsta, bă?
decembrie 29, 2007Neamul nostru ca orice bun neam de balcanici are o instituţie veche şi foarte respectabilă, dar pe cale de dispariţie: Laviţa de la poartă! Cred că am mai văzut pe la Teo Stanciu ceva de genul ăsta, un post referitor la instituţia cu pricina. Foarte bine scris! Bravo, Teo!
Pentru ce credeţi că este? Ţine loc de ziar, de blog. Era locul în care aflai totul despre toate.
S-adunau vecinii la cîte unul şi stăăăăăteau pînă nu mai puteau. Pînă îi durea şalele de-atîta stat, că vorba ceea, la omul sărac nici boii nu trag şi, dacă nu trag boii, de ce să nu tragem noi chiulul zi de vară pînă-n seară.
Iată binele: să stai cu vecinii şi să şuşoteşti după ce trece cutare şi cutare prin faţa porţii.
– N-ziua
– N-ziua
sau
– Doamne-ajută
– Doamne-ajută, să trăieşti băiete!
Şi apoi toţi pun dosul palmei înspre gură şi torc-torc-torc
Uneori am auzit în spatele meu:
„Cine-i ăsta bă? Îl ştii?”
M-am întors şi le-am răspuns
„Îs a lu Cruceru Radu, ăla de-a plecat la Măgurele, ăla al Voichii, aia de-a murit de măsea, s-a-nsurat cu una mai tînără… ăla, fratele lu Florea, ăla pocăitu, acu-s şi ginerele lu Gheorghe a lu Leap, ăla de ţîne pe Marioara de la Lisandria… ăla cu 10 copii, îl ştii mata…, ăla cu stupii..”
„Aha! Da? Să trăieşti tataie (mamaie, după caz)”
Laviţa de la poartă este (era!) locul în care aflai viii şi morţii, străinii şi veneticii, viiturile şi fiii satului, locul în care se discuta despre Colectiv şi Bucureşti, despre „ăla” (că nimeni nu prea îi spunea pe nume lu Ceauşescu) şi acum, în vremurile din urmă despre „ăştia”, „ăştia care e la putere acu”.
Aici s-a hotărît dacă vin americanii în patruzeci şi cinci şi dacă merită să te înscrii în colectiv sau nu… aici s-au decis căsătoriile fetelor şi vădanelor din sat, s-a negociat zestrea pentru feciori şi s-au împărţit pămînturile.
Credeţi că ne putem desprinde chiar aşa de uşor şezuturile de laviţa de la poartă?
Telefonia mobilă a avut un succes ameţitor chiar şi pentru proprietarii ştrăini ai reţelelor.
Iniţiatorii wordpress stau şi se miră continuu de succesul pe care platforma lor îl are în ţărişoara noatră dragă şi la naţiunea din care, cu mîndrie sau nu, facem parte.
Să ne trăiască laviţa, în toate formele ei posibile…
După un an de zile am aflat, în micul nostru sat, ai cui sîntem?
La patratosu 
Da, putem spune ca blogul este o lavita virtuala, in care „N-ziua” – „N-ziua”. Atunci cand au fost adusi africanii in America pentru sclavie, aceia au venit cu obiceiurile lor noua tara. Daca globalizarea pe unii i-a imprastiat, pe altii i-a adunat, blogosfera este cea care aduna din toate colturile satului Pamant, doar lingua franca acum este engleza, nu reprezinta un impediment ca sa numesc Pamantul ca fiind „un sat mai mare”. Si revin la Tutea:”Taranul este omul absolut!” … Asadar, pe ulita blogosferei tuturor:” Sanatate” 😀
Să trăieşti, tataie!
Eu sînt departe de desăvîrşire şi absolut, pentru că sînt născut şi crescut la Jungla de asfalt…
dar am mers cu vaca… am deschis stupii… am cutreierat pădurile … „fiind băiet”
apropos
am nevoie de-o lavita sa arate sic dormitorul
cineva?
ma gandeam….lucrurile bune de demult s-au perimat. in VT stateau la poarta cetatii, Morometii aveau locul lor, chiar si Ion statea in birt. acolo daca vorbeai vorbeai in fata, loveai – loveai in fata. acum traim intr-o lume in care identitatea ne-o furam ca sa fim camuflati, silentiosi si letali. barfa e la rang de virtute iar vorbaria goala te face baiet dastapt. mi-ar place sa stau de vb cu un nene mai mare si mai dastapt ca mine pe lavita. insa am cam pierdut relatiile de tip mester – ucenic, invatator – invatacel, mentor – ucenic. i miss U, lavitza!
Da, cîtă dreptate ai, intrust.. între Moromeţi, Ion, prefer poarta cetăţii, cu Iov.
Vine vremea aia, anul trecut am muncit un pic să o aduc înapoi… meşter-ucenic, învăţător-învăţăcel, mentor-ucenic…
Vine, va veni! De mine şi de tine depinde!
Multam de aprecieri, draga Patratosule!
Am crescut cu institutia asta, in institutia asta, pe langa ea. D-aia (poate imi scapa mie ceva, anume: esentialul), dar eu nu prea am vazut omul absolut in taranul (generic) langa care am crescut. Dimpotriva, o lume a intrigilor, o lume a tradarilor, a moravurilor naucitoare, a razbunarilor crunte. Si aceleasi povesti le auzeam de la bunici. Daca omul absolut inseamna omul cu toate ale lui, poate ca da, atunci taranul e. Dar nu vreau sa rastalmacesc si sa ma joc cu termenii.
Vreau sa adau o nuanta la ce spune intrust. Lumea morometilor si a lui Ion (sau taranca Vitoria Lipan) sunt literaturizari. Si poate ca „pacatuiesc” prin faptul ca infatiseaza lucruri semnificative. Dar cred ca e vorba mai mult de „semnificativul mare” (daca pot sa-l numesc asa), nu de „semnificativul mic”. Insa imi pastrez deocamdata neclintita convingerea ca mereu au existat „mascati” care loveau din umbra si foarte crunt. Chiar si exemplele invocate retin cateva dintre aceste aspecte „oculte”.
Asa ca nu cred ca lumea satului e una „la vedere”. E mai directa, mai dura, dar are umbrele ei scabroase.
Ah, cît îmi mîngîi sufletul, draga Teo, păi eu sînt un martir al acestor idei…
Am suferit că am atacat neamul, patria, ţăranul, veşnicia care s-a născut la sat, dar a murit imediat, la naştere…
Ţuţea spunea fain ce spunea, dar nu spunea adevărul.
Cum era pe facultatea noastră de litere de la bucureşti scris „sună frumos, dar nu-i adevărat…”.
Asta înseamnă că nici Iliescu nu e bivol! 🙂
de acord, să nu confundăm literatura cu adevărul…
Îţi aminteşti cît am suferit de pe urma Mioriţei? 🙂
Cîte lovituri, cîte persecuţii?
Sînt un martir al ideii că ţăranul este un păcătos absolut normal şi are nevoie urgent de mîntuirea prin Cristos!
In oraselul unde am crescut era alt obicei, statul rezemat pe poarta. Mai mult, unii isi faceau in spatele portii un fel de policioara pe care isi asezau coatele sa fie mai comod cand rezemau poarta. Dar asta se intampla mai ales duminica. In restul zilelor era rusine sa stai la poarta, lumea te lua drept trantor.
Stateau doar cei foarte in varsta, era televizorul lor, gazeta lor.
Chiar am vazut ca o cercetatorare etnolog a scris o lucrare intitulata: Jurnalul oral, tocmai despre asemenea „indeletniciri”.
Si eu simteam duminica de duminica privirile iscoditoarea ale locuitorilor strazii principale pe care mergeam la biserica cum ma urmareau sfredelitor de cand intram si pana dispaream din raza lor vizuala.
Înţeleg perfect sentimentul, Cubuleţ! Să fii studiat, urmărit..
Vreau o laviţă din aia!
Patratosule, la bunicii mei din Ardeal (Harghita) erau lavite folosite ca depozite sau ca… paturi. Seara, sezutul lavitei se ridica precum un capac si dedesubt, era ca o lada, unde era asternut un pat pentru copii. Semana a coparseu. Am dormit si eu in asa ceva in copilarie. Se mai pastrau in lavitele astea alimente, faina, malai, sare etc. O asa lavita iti doresti?
Da!
Sincer, n-am mai ținut pasul la vremea respectivă cu toate comentariile la Miorița. Știu că erau sute (dar nu mai știu câte).
Oricum, persecuția se abate asupra tuturor celor care îndrăznesc să-și critice nația. E un discurs care prinde foarte bine la sentimentul național. Nu prinde educația, nu prinde bunul-simț. Putem omorî, putem scuipa pe jos, putem arunca hârtii în parcuri, dar când se ia cineva de ’țărișoara’ noastră, sărim în sus. Ca proștii. Suntem fuduli.
Țăranul e perfect pentru cugetătorii de birou. Dar cei care au stat acolo, care au văzut soții stâlcite în bătaie, soți snopiți de muierea vieții lor sau copii alergând din calea părinților beți nu mai pot vorbi de caracterul imaculat al acelei lumi. ’Hoții de cai’ e o expresie de la țară. Și nu degeaba există.
De altă parte, o privire în folclorul românesc e destul de edificatoare cu privire la sfințenia generalizată a nației. Cu toate acestea există comori incontestabile.
Mi-e de multe ori rușine că sunt român, dar nu vreau să fiu altceva. Mi-e rușine că există pastori și preoți care incită prin discursuri vadimiste. Mi-e lehamite de cei care disprețuiesc totul cu superioritate, scuipând semințe pe stradă sau ascultând manele.
Interesant mi se pare că cel mai mult par să ne iubească alții. O iubire cinstită, dezinteresată, lucidă, neschimbată: Steinhardt, Wurmbrand, M. Sebastian. Eu asa înțeleg gesturile lor. Ca iubire de nație. Dacă am fi ca ei, jos pălăria, accept orice discurs naționalist.
Prin Salaj in satele de romani, se statea pe marginea santului pe iarba, mai rar pe banca ca le rupeau bivolii, mai ales duminica dupa masa in special cei casatoriti si cei in varsta . Tinerele fete se plimbau in sus si-n jos de brat iar baietii erau cu prastiutele sau pistoalele de apa . Bunicul meu s-a dus mai multe duminici(prin 1930) la rand intr-un sat unde nu erau pocaiti . Oamenii curiosi il ascultau si la urma s-a infiintat o biserica baptista .Ea functioneaza si azi . De cand am intrat pe bloguri eu am fost binecuvantat deaceea ii doresc multa sanatate gazdei si nu numai .
Da Wes ai dreptate si eu sunt un salajan, si inca unul din aia care cu bucurie isi aduce aminte de vremurile alea cand lavita ERA (exista), ca acum nu mai exista, sau lipseste cu desavarsire.
Dar avem blogurile, aici e asa o destindere, de te cucereste, esti coplesit de buna cuviinta, ospitalitatea gazdei.
Va doresc tuturor: An nou preafericit!
fostule student, nu cucereşte pe toată lumea, pe unii îi „cRucereşte” 🙂
îi enervează, îi dezamăgeşte, silă?
Wes, de-ar fi bisericile înlocuitoarele laviţei, nişte laviţe răscumpărate şi răscumpărătoare…
Ce frumoasă poveste.
Dă-ne-o în detaliu şi o punem în seria „şi lucruri bune!”
Draga Teo, am lăsat la urmă comentariul tău nu eptnru că ar fi multe de adăugat, this the music I like to hear… 🙂 Luciditate.
Sînt sătul de prosteala păşunistă cu superbul sat românesc. O minciună sfruntată.
Nici măcar culegătorii de folclor nu sînt aşa de naivi să creadă gogoriţa asta cu „ţăranul moral” visceralmente, ţăranul religios genetic.
Cu siguranţă că sînt şi lucruri bune..
Ştii unde (paradoxal lucru) ştii unde îmi place să predic cel mai mult.. în bisericile de la ţară.
Acolo simt adevărata foame de cuvînt fără mofturi..
Un ţăran desăvîrşit este un ţăran român convertit…
Dan Verona are nişte poezii cu sufletul orientalului.. n-am stat să ascult pînă la capăt… dar părea o temă interesantă.
Discursurile naţionaliste? Scuze, nu gust!
ai dreptate, cei mai buni români, cum zicea cineva: Steinhardt. Wurbrandt, Eminovici!
Nu-i aşa că-i interesant.