Să tragem concluziile…. Mă gîndeam, după aceste zile pline de tristeţe, furie, frustrare, răutate să încerc să trag o linie…Nu am putut. Linia iese strîmbă.
Moartea şi înmormîntarea fratelui Dugulescu a fost nu doar un eveniment care a marcat pe mulţi, ci a devenit un adevărat fenomen mediatic, a declanşat o furtună mediatică (şi o premieră, dacă nu mă înşel, transmiterea live a unei înmormîntări evanghelice pe internet), un cutremur de vorbe de ocară (pînă la acuze de omucidere), dar şi o ploaie de gînduri senine, foarte frumoase (mă tot întreb cum să fac să dau mai departe mesajele de condoleanţe scrise pe aici!)
Trebuie să mărturisesc că aceste zile am fost foarte tulburat de avalanşa de mesaje de condoleanţe, dar şi de revărsarea de fustrare, ciudă, mînie. În acelaşi loc!
Cred că încă trebuie să stăm în tăcere să vedem ce se întîmplă cu noi. Prea devreme să tragem concluzii.
Fac post încă o dată în acestă seară de tras concluzii prea timpuriu.
Am căzut pe gînduri! Mă voi ridica uşor ca să nu le strivesc… şi, ca orice român bun… stau în cumpănă
Pînă una alta „căzut pe gînduri”, „stînd pe gînduri”, am meditat la expresia „să tragem concluziile”
Oare de ce concluziile se „trag”!
Verbul „a trage” este un verb foarte grafic, care are o deschidere de cîmp semantic de la muncă pînă la luptă, de la dinamic pînă la violent! Depinde de context!
Nu culegem concluzii, nu le strîngem ca pe fructe gata coapte, nu le adunăm ca pe grîul care nu trebuie risipit în arie, nu le căpătăm ca pe ceva greu de obţinut, nu le scoatem precum nişte bijuterii preţioase de sub capacul cutiuţei protectoare.
De ce nu le strecurăm ca pe făina cea mai de preţ?
La patratosu 
