Sînt sătul de saturaţie…

Vă mărturisesc că m-am săturat de toată discuţia asta pătimaşă în jurul pastorului Iosif Ţon. S-a deviat foarte mult de la ceea ce, probabil, cei mai mulţi ar fi dorit să se discute: deconspirarea în sine şi nu persoane.

Aşa cum spuneam şi altă dată, nu putem pleca de la persoane pentru a discuta principii, din păcate pentru noi, rămînem tot la persoane.

Ne este greu cu argumentaţia, recurgem imediat la verdicte. (Este adevărat că în lipsa informaţiilor este greu de argumentat). Aşa cum observa un comentator ieri (Pety, cred), există cîţiva factori care ne „aburesc” serios judecata.

Nu putem dezbate şi demonstra multe lucruri, dar ne lăsăm ispitiţi de epitete.

Am mai spus aceste lucruri pentru că tocmai aceste căi am încercat să le urmez pe blog: demonstraţie şi argumentaţie, nu epitete şi verdicte „ex burtibus”.

Cred că s-au spus mult prea multe lucruri. Bune, rele, cu mult calm, cu patimă, cu venin, cu informaţii, cu „păreri”, chiar „s-a dat şi cu părerea”.

În dreptul unora peste ani vom spune „Aha, acum pricep ce-a vrut să spună”, în dreptul altora… „eh, păcatele tinereţii… ”

Pentru toate vom da socoteală la vremea judecăţii (Matei 12:36), totuşi, chiar şi în aceste condiţii, cred că a fost un exerciţiu extrem de util pentru spaţiul evanghelic din România. Problema deconspirării a fost întoarsă pe toate feţele, şi pe faţa pătată şi pe dos, care nu-i foarte frumos 🙂

S-a reproşat celor în vîrstă că sînt plini de amărăciune şi nu se pot desprinde de trecut, s-a reproşat celor tineri că au tupeul de a lovi în „titanii credinţei” şi în „martiri”. Cred că s-a greşit şi într-o direcţie şi în alta şi dintr-o parte şi din alta. Şi tinerii au greşit şi bătrînii au greşit.

Poate că blogurile anului 2007 au fost doar un teren de antrenament sau o şcoală în care am învăţat să ieşim în public aşa cum sîntem, cu bunele şi relele noastre.

Reacţia neaşteptată care s-a produs a fost tocmai un semn de admiraţie din partea restului societăţii şi nu, aşa cum era de aşteptat, batjocura. Asta-i un lucru pozitiv, cred.

S-a spus că asta este doar „bîrfă şi scandal” etc. S-au spus de toate: şi în stilul bîrfei şi scandalului şi în modul analizei pertinente, civilizate, echilibrate. Au fost de toate pentru toţi. Numai pentru copii spirituali nu prea a fost …Unii s-au cam înnecat cu bucăţelele de dosare.

Fratele Taloş a încercat să ofere o altă perspectivă. Agora Christi doreşte să ofere o alternativă. Dănuţ Mănăstireanu prezintă problema dintr-o perspectivă cu totul personală, probabil cea mai legitimă deocamdată.

Nu cred că se mai pot adăuga multe lucruri. Aşa cum ne stă bine, ca neam balcanic, asezonat cu urmaşii lui Traian şi cu alte neamuri care ne-au mai călcat între timp, sîntem isterici. Nici în acest caz, nici în cazul Dugulescu nu ne-a ocolit excesul de emoţie. Uitaţi-vă la postul despre update-ul cu înmormîntarea şi la comentarii. Este un simplu anunţ, atît şi are atîtea comentarii. De acolo rezultă disperare, patimă.

Cine ştie nu vrea să spună! Asta e! Cine nu ştie nu tace! Cred că sîntem într-un blocaj din care nu vom putea ieşi decît prin mila cea mare a Domnului.

Părerea mea este că sîntem într-o situaţie în care nimeni nu mai ştie exact ce să facă. Nici conspiraţii, nici deconspiratorii de serviciu.

S-au propus tot felul de soluţii de ultim moment. Cineva s-a oferit să fie poştaşul tuturor reacţiilor vis-a-vis de deconspirare către Uniune, Caius Obeadă a făcut o analiză destul de lungă, dar fără a oferi o soluţie viabilă şi biblică.

Am urmărit toate discuţiile din jurul acestor subiecte în ultimele zile şi, după cum aţi observat unii, am intervenit din ce în ce mai puţin, încercînd să deturnez discuţia.

Mai am de spus ceva, să mă descarc şi apoi, Domnul cu mila.

Nu mă voi referi la ultimele texte pe care le-a scris fratele Iosif, nici la ultimele discuţii din jurul subiectului, dar cred că unele dintre ultimele texte pe care fratele Iosif le-a scris, în urmă cu vreo două luni, ar putea conţine o posibilă soluţie: pocăinţa autentică.

Ei, problema este cum facem diferenţa între pocăinţa autentică şi cea falsă. Cum facem distincţia între mărturisire şi scuze mascate în mărturisire.

Mă voi raporta la un text care cred că este mult mai substanţial decît cele apărute în ultima vreme şi care pune mult mai multe probleme decît raportarea la circumstanţele de atunci şi de acum, acest text pune probleme teologice.

În cursul serii voi reveni cu o ultimă opinie „proprie şi personală” referitoare la problema deconspirării, dar pornind de la unul dintre textele pastorului Iosif Ţon şi cu asta… basta!

Pînă atunci mă mai rog puţin.