Amintire, reamintire, rememorare, aducere aminte…

S-a încheiat luna rece a deconspirării. Luna deconspirării a fost în ultima lună de iarnă. A fost foarte „rece” peste tot în această vreme…. Deconspirarea în sine este „rece”…Ce păcat că această lună a avut o zi în plus…

Bine că s-a dus. Odată cu această ultimă zi pe care am primit-o ca bonus din partea lui Dumnezeu, bonus pe care ni-l dă odată la patru ani, s-a dus şi iarna.

Cred că şi pentru mine se închide subiectul. Vine primăvara!
Cred că ce-a fost de spus… s-a spus. Nu mai este nimic de adăugat. De scăzut, da, dar de adăugat, nu cred!

Am retras vreo trei articole, le-am trecut pe privat numai de „inimă grea”. Am senzaţia că s-au spus mult, mult, mult prea multe cuvinte despre acest subiect. Spunem multe cuvinte cînd ne este greu să rămînem în tăcerea foarte zgomotoasă a conştiinţei, probabil.

Nu voi rezuma propunerea mea foarte simplă de soluţie, cred că se găseşte în Sfintele Scripturi. Nu ne trebuie prea multe comitete şi comisii în care să se îngrămădească unii şi alţii la posturi de conducere şi decontări de călătorie.

Recunoaştere, pocăinţă şi iertare. Asta-i!

Mă tem însă că fiecare în parte şi cu toţii am complicat prea mult lucrurile, atît de mult încît acum este foarte dificil de trecut prin acest proces atît de simplu.

În sfîrşit şi în concluzie, eu am spus tot ce am avut de spus. Stau şi mă gîndesc ce trebuie să retrag. Am stat şi m-am gîndit toată ziua azi, zi de post, zi lungă, mai lungă ca o zi de vară pînă-n seară, m-am gîndit la toate astea şi la multe altele.

Dumnezeu mi-a vorbit prin fraţi, prin surori la biserică şi cred că mi-a vorbit şi direct!

Simt nevoia să închid acest caiet şi să deschid altul cu pagină nouă.

Relevanţa ca „distinctivitate” – Cărbunii Eulaliei 4

V. Relevanţa ca „distinctivitate”

Ce este comun celor trei metafore pe care le foloseşte Mîntuitorul?

1. Două din cele trei metafore conţin elemente care dispar pentru a furniza efectul, sarea se dizolvă pentru a fi eficientă, lumina consumă uleiul. Cele două imagini conduc spre ideea de sacrifiu şi consumare.

2. Două din cele trei metafore trimit la evidenţiere şi vizibilitate, lumina şi cetatea.

3. Lumina trebuie să fie în sfetnic pentru a fi văzută, cetatea, pe munte pentru a fi găsităFiecare dintre cele trei metafore conţine ideea de separare faţă de ceva, care ar putea reprezenta mediul ratării, pămîntul, întunericul (sub pat, obroc), valea.

4. Fiecare dintre cele trei metafore sînt metafore domestice, dar conţin în subtext ideea de agresivitate şi alungare. Sarea alungă sîngele; lumina, întunericul; cetatea, duşmanii.

Aşa cum am văzut şi din înţelesul pe care îl putem extrage dintr-un dicţionar, dar mai ales din seria de trei metafore folosite de Mîntuitorul, relevanţa are sensul de „a ieşi în evidenţă”, nicicum de a ne confunda cu mediul.

Relevanţa, aşa cum o defineşte Isus Cristos conţine acelaşi principiu prin care se creează umorul şi frumuseţea. Sursa comicului stă în surpriză, în modificarea orizontului de aşteptare al auditoriului[1], se creează un obstacol mental pentru audienţă, o „ridicătură” neaşteptată, o „piatră de poticnire”. Din punct de vedere estetic frumuseţea se creează dcu acelaşi mecanism, prin diferenţă, adică acelaşi fel de „înşelare” a aşteptării, acelaşi tip de torsionare pe care îl simţim şi în cazul umorului sau ironiei[2].

Toată predica de pe munte începe, după care continuă ideea de răsturnare – acesta este felul în care Mîntuitorul îşi începe discursul, nu scalar, ci ia totul anticlimactic, după care continuă să ne spună că vom fi PRIGONIŢI, TOCMAI pentru că vom fi DIFERIŢI.

Normalitatea, rezonabilitatea şi decenţa ucenicilor sînt definite într-o cu totul altă cheie: normalul pentru ucenic este ceea ce devine strigător la cer pentru lume, rezonabilitatea dispare prin crearea unor contexte de reacţie faţă de fapte extreme (nu poţi fi o oaie rezonabilă în mijlocul lupilor, prigoana, urmărirea, foamea, setea, sărăcia, plînsul), decenţa, tradusă şi prin echilibru este alungată pentru excelenţă.

Biserica a arătat lumii oameni NORMALI, dar lumea este sătulă de oameni normali şi echilibraţi. Echilibrul şi decenţa au ajuns să fie eufemisme pentru mediocritate, obscuritate şi căldicel şi lentoare, dar nicicum pentru dreapta cumpănire, atît de des pomenită de Steinhardt. Oamenii „normali”, în sensul de „şterşi”, sînt plictisitori.

Isus n-a fost normal în sensul în care fariseii se aşteptau să fie, a călcat pe teritoriile ipocriţilor şi nu s-a dat cu vameşii şi nici n-a stat la masă cu femeile stricate pentru a fi relevant, ci pentru a scandaliza, în sensul etimologic al cuvîntului.

Isus n-a fost nici searbăd, lipsit de gust şi inexpresiv şi nici n-a spus platitudini cu morgă. N-a fost nici banal de elegant, nici căldicel pentru a fi acceptat de contemporani.

Ce a însemnat relevanţa din perspectiva lui Isus? Cu siguranţă nu „take all, give nothing”

Corneliu Peleaşă

Vă mai amintiţi de pastorul Corneliu Peleaşă? Zilele trecute a fost la slujbele de vestirea a Cuvîntului de la Aleşd.

Corneliu Peleaşă este un om deosebit. La cei 38 de ani ai săi a trecut prin foarte multe suferinţe şi încercări.

Mama sa a decedat în urma unui cancer cumplit pe cînd dînsul avea doar doi ani.

Cărbunii Eulaliei 3 – Sarea, Lumina, Cetatea…

IV. Trei metafore biblice prin care putem înţelege relevanţa

Introducerea predicii de pe munte este şocantă. Da, există mai multe interpretări ale acestui pasaj. Eu prefer interpretarea conform căreia Domnul recurge la un artificiu retoric pentru a ne arăta care este cheia de înţelegere a întregii Predici: o rînduială a răsturnărilor[1]. Isus, în mod cu totul neprotocolar şi împotriva obiceiurilor vremii, începe discursul adresîndu-se din spate în faţă, de la cerşetorii şi schilozii din spate spre cei din faţă, pe care îi umileşte sadea.

După anticlimaxul oximoronic: bucuraţi-vă cînd veţi fi nefericiţi, săriţi în sus de bucurie cînd alţii sar peste voi, urmează trei imagini care arată spre rolul ucenicilor în lume[2]. Fiecare dintre imagini conţine un potenţial mai mare decît am putea să credem la prima vedere. De asemenea, o serie de paradoxuri ironice şi aluzii, care, odată înţelese, ne vor ajuta să analizăm implicaţiile celor spuse de Mîntuitorul.

Cine a mai văzut sare cu gust pierdut? Există aşa ceva? Cine a mai văzut lumină sub pat? Cine a mai văzut cetate în vale?

Ce să facem cu Darwin? sau Gusturile nu se discută, se execută :)

Recentissime am primit un comentariu de la Buciuman prin care mă invita să iau atitudine faţă de alungarea lui Darwin din şcoli. Se pare că cei de la Rezistenţa Urbană au început o adevărată campanie (care duce nicăieri, după părea mea, pentru că porneşte de nicăieri…). Oricum, bravos! Mai bine să avem atitudine civică şi, BTW, sîntem în multe puncte puncte de acord.

Uite iau atitudinea. O iau de la el, o iau de pe jos, o pun pe masă, o analizez la microscop aşa cum am învăţat în şcoală, după ce am disecat broscuţa (biah! încă mai mişca săraca cînd profesoara de biologie încerca să ne convingă că avem organele aşezate cam în acelaşi fel).

Deci: care-i treaba? S-ar putea să şocheze puţin răspunsul şi atitudinea mea, dar cred că sînt treaz, pentru că este dimineaţă şi lucid, pentru că tocmai mi-am luat pastilele de luciditate: cîteva capitole din Biblie.

Draga Buciuman,

Deci (ca să repetăm introducţia oricărui bun român care vorbeşte numai în concluzii, deci 🙂 )

1. pentru mine învăţămîntul de stat este un eşec oricum…am mai spus chestia asta, o repet, şi, dacă n-ar fi şcoala confesionala la care sînt copiii mei, mîine i-aş retrage ca să fac homeschooling (şi le-aş spune şi despre Darwin, fii sigur)

2. Nu mă interesează o luptă fără nici un fel de finalitate. Într-o catastrofă de învăţămînt, în care Andreea Esca a ajuns în cărţile de istorie, dar capitole întregi din istoria noastră sînt trecute cu vederea (pogromul de la Iaşi), nu mă interesează să le fac eu redesign la manuale. Sînt oricum catastrofale, scrise cu picioarele şi completate şi plagiate în stilul cut and paste ca nişte jalnice bloguri 😦

Pot să bage acolo şi cursuri de făcut clătite, nu mă interesează.

De asemenea, nu mă interează nici curricula pe care le-au adoptat, sînt făcute oricum făcute „după ureche”, după un model de învăţămînt cu extracţie de sevă de la Jean Jaques Rosseau şi de la Emile a sa. Pot să scoată şi orele de fizică, matematică, muzică şi educaţie fizică. Tot acelaşi lucru!

Pentru că după actuala programă şcolară copiii noştri din şcolile publice au toate şansele să „se maimuţărească”

Cărbunii Eulaliei 2 – Patologiile „sacralităţii”

III. Sacrul şi profanul

Distincţia dintre sacru şi profan nu a fost invenţia lui Platon. Ea există pe paginile Sfintelor Scripturi încă din VT, iar ideea este prelungită în cadrul NT. Spaţiul sacru şi timpul sacru sînt chestiuni asupra cărora merită o revenire mai detaliată. Deocamdată ne rezumăm la a semnala faptul că distincţia între spaţiu dedicat închinării, cortul, templul sau spaţiu „rezervat” revelaţiei (Moise la rug sau pe munte) şi timpul rezervat (sărbătorile, timpul liturgic). Evidenţele biblice sînt mult prea multe pentru a fi contabilizate, literatura asupra subiectului este imensă.

Ceea ce slujeşte studiului nostru este întrebarea dacă aceste două dimensiuni au prelungire şi în gîndirea noutestamentară. În viaţa lui Isus sînt momente în care spaţiul capătă noi semnficaţii şi timpul se dilată sau se contractă funcţie de prezenţa şi reprezentarea Domnului. Felul în care Isus se raportează la Templu şi la sărbători este un subiect în sine. Cert este că Acelaşi Domn ne-a spus că nu a venit să strice, ci să împlinească Legea, iar în lege este inclusă şi această separare clară dintre sacru şi cotidian. Cele două spaţii, spaţiul cortului, apoi al templului şi spaţiul privat au fost clar separate de-a lungul istoriei veterotestamentare.

Linia de separaţie dintre sacru şi profan din VT devine linia de separaţie dintre ucenici, adevăratul popor al lui Dumnezeu, naofori[1], şi restul lumii. Fiecare credincios devine spaţiu sacru, fiecare zi devine timp liturgic[2].

Rugăciunea din Ioan 17 ne descoperă o dinamică fascinantă între lume şi ucenici.

Despre Identitate… cu Isus

Fac o pauză în seria de fragmente despre relevanţă pentru a posta un text mai vechi ca răspuns la discuţia deja începută promiţător în dreptul primului post din serie.

În text discut problema faptelor bune în raport cu problema identităţii noastre.

Un pahar de apă dat unui însetat este la fel pentru însetat.

Un pahar de apă dat unui însetat aduce aceeaşi satisfacţie dăruitorului.

Un pahar de apă dat unui însetat poate însemna mai mult decît vindecarea şi minunea… depinde de felul în care dătătorul şi vindecătorul se înţelege pe sine în raport cu Dumnezeu.

CAm asta este ideea.

Isus tocmai pentru că ştia CINE este, de la CINE vine, încotro se duce, pentru ce a venit… .. tocmai de aceea a luat un ştergar şi a făcut un gest… foarte foarte  simplu, banal şi neînsemnat…. de făcut numai de către cei neînsemnaţi

Noua însemnătate a gestului Său este dăruită în contextul specificicaţiilor pe care Apostolul Ioan le face referindu-se la GÎNDUL care era în Cristos Isus, gînd la care face referire şi Apostolul Pavel în Filipeni 2.

Iată AICI.

Cărbunii Eulaliei 1

Avertizare

Această serie de articole reprezintă un răspuns la unul dintre capitolele cărţii lui Ravi Zacharias Deliver US from Evil.

Acest text a fost început cu mult înainte de apariţia Agorei Christi în blogosferă, deci uzanţa termenului Agora în text are o funcţie pur tehnică, fiind folosit în sensul iniţial, fără aluzii răutăcioase la demersul Agorei. Îmi pare rău că sînt nevoit să precizez asta. Probabil este şi din vina mea…

Acest articol este, de asemenea, nu atît un răspuns, cît o încercare de dialog pe tema identităţii evanghelicilor din România, cu pornire de la interogaţia lui Danuţ Jemna.

În jurul acestui articol (serie) comentariile vor fi moderate cu mai multă asprime pentru a evita alte deturnări ale discuţiei, cum s-a întîmplat în cazul articolelor despre Noe, unde am fost nevoit să întrerup comentariile pentru prima dată de cînd există acest blog. Mai ales băşcălia şi ironia groasă vor fi taxate, pe lîngă celelalte abateri pe care v-aţi obişnuit să le facem dispărute: comentarii indecente şi atacuri la persoană, epitete în loc de argumentaţie etc.

Vă mulţumesc pentru înţelegere!

……………………………………………………………………………

Cărbunii Eulaliei

Eulalia, fiica înţeleptului Sofronius, dorea foarte mult să se ducă la prietena ei Lucinda, o lesbiană destrăbălată. Ca să o convingă că simpla prezenţă a Lucindei o va contamina, Sofronius, tatăl Eulaliei a luat un cărbune din jarul răcit şi s-a îndreptate spre fiica sa.

„ – Ia-l în mînă, draga mea…

– Dar, tată, niciodată nu poţi fi destul de atent ca să nu te murdăreşti cu un cărbune.

– Da, tocmai asta este, draga tatii… Nu te arde, dar te va murdări, tot aşa este prietenia celor atinşi de dezmăţ.”

Care ar fi pentru noi credincioşii cărbunii Eulaliei? Care sînt acele idei care ar pune în pericol astăzi puritatea chipului Bisericii, care sînt acele concepte care, prin atingere, îi vor scoate coşuri şi zbîrcituri şi îi vor păta haina.

Aceşti cărbuni ai Eulaliei pot fi mai mulţi, dar ne vom ocupa doar de doi: relevanţa (prost înţeleasă) şi ghettoizarea în contextul unei posibile crize majore de identitate în lumea evanghelică. Există oare o alternativă între aceste două extreme ale pendulului?

O criză de identitate în lumea evanghelică?

Se pare că sînt unele sugestii potrivit cărora ne-am afla într-o criză de identitate ca evanghelici. Argumente se pot găsi foarte multe, cred însă, că nu am săvîrşit un proces riguros de reflecţie asupra acestui subiect, aşa cum nu am făcut-o nici în alte domenii sau asupra altor subiecte.

Curios este faptul că, dacă îi întrebăm pe cei care fac parte din alte biserici exterioare mediului evanghelic, ei ştiu destul de bine cam cum ar trebui să fim noi şi cam ce credem noi. Oare nu, minimalist vorbind, prin asta s-ar defini identitatea unui grup: ethos şi structură conceptuală? Aceştia nu ne greşesc identitatea. O persoană cît de cît informată asupra mediului evanghelic ne poate descrie destul de bine. Atunci de unde provine ideea unei criza de identitate?

S-ar putea să fie două scenarii posibile:

1. Că nu avem o criză reală de identitate, dar aceasta poate fi indusă.

2. Că trăim, într-adevăr, o criză de identitate reală generată de încercarea noastră de re-semnficare prin raportarea la categorii străine ontologiei Bisericii.

Lampă şi pene de gîscă

Ieri am auzit ceva fain.

Altădată s-a scris la lumina slabă a lămpii, dar texte luminoase.

Astăzi avem electricitate, dar nu mai avem lumină.

„Ieri s-a scris cu pene de gîscă vers de aur.

Azi se scriu cu pene de aur idei de gîscă.”

Nu mai ştiu cine a spus-o..

se pare că este o degenerare odată cu progresia scrisului de la pană la stilou la …

tastatură..

şi poate că ar trebui să ne întoarcem din nou la pene…

ca să ne vină din nou IDEEA…

Capodopera „Moise”

De ce n-a intrat Moise în Ţara promisă?

Numai pentru că s-a enervat?

De ce l-a pedepsit Dumnezeu aşa de tare pentru un păcat aşa de mic?

Ei, lucrurile nu stau chiar aşa.

Pentru fiecare dintre noi Dumnezeu are o ambiţie specială. Pe unul vrea să îl facă cel mai „după inima Sa”, pe Moise a vrut să îl facă „cel mai blînd om de pe faţa pămîntului”

Numeri 12:3 Moise însă era un om foarte blând, mai blând decât orice om de pe faţa pământului.

Cel mai blînd dintr-un tip extrem de irascibil. Uitaţi-vă ce face la 40 de ani. Omoară la nervi un om.

Aşa că Dumnezeu îşi începe lucrarea.

Nenea „fratele meu”

Eram în maşină cu un prieten.

Mi-a spus:

„Cum credeţi că ar trebui să ne raportăm unii la alţii, că doar sîntem fraţi… nu ştiu.. nu cred că este bine că ne-am cam pierdut respectul unii pentru alţii… bine, nici ca în bisericile tradiţionale nu este bine, prea multe temenele, prea de tot să săruţi mîna unui bărbat… ”

Am stat puţin pe gînduri şi i-am spus.

„Am întîlnit doi fraţi de corp (adică din aceeaşi părinţi, nu fraţi spirituali), unul era mai în vîrstă cu 7 ani ca celălalt. Cînd a vorbit cel mai tînăr i-a spus celui mai în vîrstă „nenea”. L-am întrebat de ce? Mi-a spus: pentru că e mai mare.”

Sîntem fraţi în Cristos, dar între noi sînt diferenţe în ceea ce priveşte experienţa, autoritatea epistemică, învăţătorească, vîrsta etc.

Statutul de frate în Cristos este înţeles greşit de mulţi fie printr-o neglijentă apropiere, fie printr-o nedorită îndepărtare.

Sînt unii cărora ar trebui să le spunem „Nenea frate… ”

Despre profeţi şi prooroci

„Profeţia” mea este că nu prea mai sînt profeţi în ţară!

Duminica trecută am avut un studiu biblic foarte interesant la biserică: profeţiile false, profeţii falşi. Studiul acela biblic mi-a dat mult de gîndit.

Foarte interesant că sînt două cuvinte, doi termeni referitori la oficiul cu pricina: profeţi şi prooroci?

Care-i diferenţa dintre unii şi alţii? Asta-i bonus 🙂

Proorocia şi profeţia au fost tratate ca sinonime de multe ori. Cred că o distincţie asupra termenilor ne-ar ajuta puţin în înţelegerea problemei. Oricum pînă la detalii, altceva mi se pare mult mai important.

Mai sînt oare astăzi prooroci, se mai poate profeţi?

După părerea mea, da! (sînt baptist 🙂 tot baptist, deşi bunicul din partea mamei a fost penticostal…)

Da! Ce presupune asta? Hmmm….

Cred că în ultimii ani am adunat mai multe diplome în mediul evanghelic, mai multe stilouri bine antrenate la scris, mai multe cărţi scrise de autori români (cineva ar trebui să facă un inventar asupra acestora, dacă nu s-a făcut deja… ), dar avem mai puţini profeţi în sensul biblic al cuvîntulu, mai puţin prooroci.
Profeţii sînt o specie pe cale de dispariţie. Proorocii au dispărut deja!

::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Cineva mi-a trimis mai demult fotografia asta…

Cred că se potriveşte cu vremurile în care trăim..

Dănuţ Jemna vorbea despre păcate ale păstorilor…

Poate că cel mai grav dintre toate este că păstorii şi-au dat demisia de la a mai fi profeţi.

„A(r)coperirea” lui Neo 3

Cred că în cazul de faţă, mai înţeleaptă era tăcerea lui Radu decît o asemenea ieşire imprudentă şi dezamăgitoare sau poate că înainte de acest text ar fi meritat să vedem un altul…

Cred că era mai bine ca Radu să se fi oprit la teorie, în spiritul Agorei, recomandări pe care, după cum el însuşi recunoaşte, le-a încălcat…

Cred că la atîtea zile după reacţiile legitime la textul lui Radu Agora ar fi putut retrage articolul sau Radu ar fi putut modifica textul cu atacul la persoană.

După părerea mea, dacă tot au decis calea aia, era mai bine să nu intre în cazuistică, pentru că apelul la UTC faţă de regulile şi principiile declarate la început ne prezintă o caricaturescă alăturare.

M-am întrebat zilele acestea de ce oare ce se amestecă borcanele într-o alba-neagra ameţitoare, delapidarea este alăturată delaţiunii şi primirea în UTC comparată cu trădarea fraţilor?

Este programatică pentru Agora procedura?

Nu cred!

Este neatenţie?

Probabil.

Este lipsă de profesionalism?

Este neseriozitate? Joacă de-a cuvintele sau joacă cu ideile?

Pe Dan nu îl bănuiesc de lipsă de profesionalism în domeniul lui, dar mă gîndesc la amatorism şi neatenţie în folosirea conceptelor în acest caz, da, însă Radu are mai puţine scuze.

Amatorism la deconspirare?

Dacă da, atunci sîntem toţi de-o teapă. Nu credeţi?

Acoperirea lui Noe 2 articol refăcut

Acest articol a fost şters.

Nu ştiu încă motivul sau cauza, dar bănuiesc că eu am făcut o greşeală de adminitrare şi am şters articolul cu tot cu comentarii.

Încerc să refac articolul şi să recuperez comentariile.

Vă mulţumesc pentru înţelegere. Se întîmplă şi la case mai mari.

Dacă cineva are articolul salvat cu tot cu comentarii…. aş fi foarte recunoscător dacă aş intra în posesia lui.

Mulţumesc.

Update

am reuşit să salvez comentariile voastre 🙂
n-am reuşit să salvez comentariile mele 😦

Articolul recuperat

Continuare… de AICI

Uneori ni se întîmplă ca fotografului din imagine. Atent la fotografierea unei vaze, loveşte alt obiect, mai valoros, se pare…

Cam aşa se poate întîmpla şi în discuţia asta despre deconspirare. Din neatenţie sau din cauza unui “unghi mort”, putem sacrifica chestiuni mult mai importante discuţiei.

Radu vorbeşte despre necesitatea unei hermenutici.

Corect. N-am găsit soluţia de abordare a acestei probleme, pentru că nu avem istorie.

Adi spune că trebuie să ne recuperăm istoria.

Corect din nou. Să ne refacem istoria!

Dar asta poate deveni, fără intenţie, un fel de hortaţie triumfalistă, dar care aduce aminte de umorul caţavencian: “Haidem să haidem!”

Aceeaşi întrebare: Cum? Oare nu vorbim despre idei cu vorbe?

Pe 24 februarie…

… continuare la serile „Iris”

În data de 24 februarie vom continua „dialogul” cu Ravi Zacharias pornind de la cartea sa „Izbăveşte-ne de cel Rău” cu a patra temă: Amurgul decenţei.

Detalii AICI

„Acoperirea” lui Noe 1

Acest post conţine cîteva gînduri motivate de articolul scris de Dr. Radu Gheorghiţă pe Agora Christi.

Am citit cu mare interes textul lui Radu, mai ales că în urma articolului meu din Creştinul Azi, deseori mi s-a spus ceva de genul următor:

„Ai făcut păcatul lui Ham, i-ai descoperit ruşinea tatălui tău etc.”. Acuzele veneau mai ales din partea acelor fii ai căror părinţi au fost acuzaţi de colaboraţionism, surprinşi de faptul că nu am arătat solidaritate de grup.

Dacă vă mai amintiţi, în articolul cu pricina abordez puţin problematica aceasta: Ce faci cînd îl vezi pe tata beat?

De multe ori m-am întrebat: „ce-i totuşi de făcut?”. Oare am făcut bine ce am făcut? Citind rîndurile lui Radu, m-am convins încă o dată că am ales o cale mult mai bună totuşi, alegînd transparenţa vulnerabilă, decît încercarea de a legitima cu multe vorbe şi ideaţie întortocheată ceea ce este de fapt foarte simplu, la îndemîna oricui spre analiză şi judecată, dar greu apărat.

Ce ţi-ai dori cel mai mult să faci dacă ai fi bogat?

Pentru că tot sîntem la capitolul „holocaust şi evrei”, cineva mi-a spus că holocaustul s-a pornit din cauza invidiei faţă de bogăţia evreilor, totul ar fi avut o motivaţie pur economică etc .

Cred că explicaţia este mult prea simplistă şi trădează o lipsă de cunoaştere a vieţii evreilor din tîrgurile Estului.

Am locuit într-un oraş în care au fost cîteva zeci de sinagogi şi urmele civilizaţiei evreieşti se mai văd pînă azi. Am cunoscut evrei din Iaşi, Dorohoi sau Şimleul Silvaniei sau … din Ungaria sau Slovacia.

Afirmaţiile despre bogăţia tuturor evreilor sînt departe de adevăr, la fel despre felul în care erau suportaţi de naţiunile gazdă.

Recomand iarăţi filmul Fiddler on the Roof pentru o lecţie despre evreitate, de data asta cu o întrebare despre ideea de bogăţie….

Tevi este un tip destul de „bogat”:  are cîteva fete :), dar îşi doreşte să fie ca unul dintre fruntaşii comunităţii în care trăieşte…

Cine nu şi-ar dori să fie mai bogat, dar problema pe care o ridică Tevi este „şi ce faci cu banii?”, ce-ai face dacă ai fi bogat pînă la urmă?

Albinele bunicuţului… dorm

Vă mai amintiţi Mor după tine?

S-a dus şi mămăica, s-a dus şi bunicuţu.

Au rămas în urma lor cei dragi şi cîteva lucruri dragi.

Pe morţi se pun muştele, dar la înmormîntarea bunicuţului se tot aşezau albinele pe el. Le-a iubit şi l-au iubit. Boceau cu polen.

L-au însoţit pînă la mormînt ca să-i zumzăie a somn bun pînă la marea înviere.

Acum s-au culcat şi stupii, s-au învelit cu plapuma albă şi aşteaptă învierea primăverii, aşa cum bunicuţu şi mămăica împreună cu biserica răscumpărată aşteaptă învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie.

Bunicuţu n-a murit, doarme, la fel şi albinele lui.

Nu ştiu dacă în cer vor fi albine… eu voi duce dorul mirosului de stup proaspăt deschis.

PS.

Pentru asta mi-am luat stupi, să deschid stupii şi să le miros lăuntrul, să urmăresc albinele trebăluind pe rame, să simt mirosul înţepător de propolis ….

Delapidare şi delaţiune

Dan Jemna scrie un articol intitulat Despre deconspirare – asupra exerciţiului dezbaterii. Articolul este parte din seria Deconspirare, serie dedicată de Agora Christi acestui delicat subiect.

În comentarii, Dan răspunde unui conlocutor în felul acesta:

Imi ridicati mingea la fileu…
As prefera ca aceasta lista de pacate sa o putem scrie impreuna, toti ce care avem curajul dezbaterii publice.
Indraznesc sa deschid lista doar.
Si inainte, dar mai ales dupa 1990, comunitatea evanghelica din Romania a fost paralizata de un fenomen care se putea rezolva foarte crestineste, dupa modelul biblic din cartea Faptele Apostolilor. Romania a fost asaltata cu bani si lucruri materiale care erau destinate ajutorarii comunitatii evanghelice in functie de nevoile existente. Gestiunea acestor bunuri s-a realizat de pastori, de liderii bisericilor. Problema sau pacatul este gestiunea in sine a acestora, treaba foarte spirituala si cu mare raspundere de altfel. Ei bine, credeti-ma, acest pacat apasa la fel de greu asupra comunitatii evanghelice, poate chiar mai greu (lucru facut in vreme de libertate) decat colaborarea cu sistemul comunist. Banul saracului, vaduvei si orfanului sau al misiunii bisericii a fost gestionat altfel decat trebuie. Asta este o realitate de care inca nu se atinge nimeni. Dar este o ancora care ne tine incremeniti de ani de zile. Si aici trebuie facuta asumare, ispasire si iertare.
D.J.

Să vedem:

Tibor Rubin – Mauthausen 3

Cind Casa Alba l-a sunat pe Tibor „Ted” Rubin sa-l anunte ca va primi Medalia de Onoare era convins ca era o gluma a unui prieten. Presedintele Bush l-a numit pe veteranul razboiului din Coreea „unul dintre cei mai viteji soldati evrei pe care America i-a avut vreodata.”

Dar Ted e foarte modest: „eu vin de la tara, dar saptamina viitoare voi primi cea mai mare onoare a tarii. E de necrezut.”

Primirea Medaliei de Onoare incepe o noua serie de aventuri in remarcabila viata a lui Ted Rubin.

Nascut in Ungaria in 1929, este trimis la Mauthausen in Austria la numai 15 ani.

Cum să cîştigi 1 milion de dolari?

Împreună cu Sderbach am găsit o metodă prin care să ne îmbogăţim. El mi-a arătat mina de aur.

Putem cîştiga 1 milion de dolari.

Uite aici.

Tot ce trebuie să facem este să demonstrăm că am avut experienţe paranormale, că sîntem paranormali.

După părerea mea este simplu!

Ce facem cu nemţii? Mauthausen 2

Acum scările morţii şi zidul paraşutiştilor sînt pline de lumină…

…poate şi pentru că acest neam atît de ciudat, germanii, fac cîte ceva să înveţe o lecţie a istoriei…

Cred că avem de învăţat cîte ceva de la ei.
Cele cîteva milioane de euro investite în prezervarea acestor locuri nu pot compensa durerea, dar .. este o posibilă lecţie de tratare a trecutului.

„Prin soarta morţilor să înveţe cei vii”…mortuorum sorte discant viventes, asta scrie pe sarcofagul din mijlocul lagărului..

Nu există uitare fără stîlpi de aducere aminte.

Nu există iertare fără recunoaşterea trecutului.

Nu există memorie fără rememorare.

Nemţii încearcă să îşi amintească şi să ne reamintească ce-au făcut…

Nemţii au curaj, un curaj de care ne-a lipsit pe noi istoria.

Nemţii au îndrăzneala de a privi în trecut şi de a ispăşi uitîndu-se în ochii noştri cu o umilinţă demnă.

În 1999 am întîlnit în Oxford un tînăr, un copilandru, era german. Studia pentru a deveni pastor în Germania natală.

„Mortuorum sorte discant viventes” – Mauthausen 1

Am fost la Mauthhausen, lagărul care a funcţionat între 8 august 1938 şi 5 mai 1945.

M-am apropiat de zidurile neprietenoase, aflate la numai 2 km de sat.

Am intrat.

Nimeni.

Am intrat pe următoarea poartă… nimeni…

Am bîjbîit după casa de bilete, nici un ghid, totul este tăcut, dar nu liniştit, este părăsit, dar nu în pace…

Lagărul te aşteaptă cu uşile deschise, dar cu etichete false, în spatele cărora sînt uşi închise.

Feţele lucrătorilor de acolo sînt împietrite. Nu vorbesc prea mult.

Te invită să cauţi în tăcere pe monitoare toate informaţiile de care ai nevoie.

În Mauthausen nu se vorbeşte. Nu rîde nimeni şi nici bliţurile nu fulgeră prea des.

Te simţi singur, deşi eşti în grup.

Te simţi părăsit, deşi nu te-ai întîlnit încă cu nimeni.

Într-un final găseşti cassa, o altă faţă împietrită, care nu are nici un fel de grimasă, ia bani şi dă hîrtii.

Intrăm.

Clopotniţa cu termopan

Zilele trecute am văzut un documentar despre cel mai cunoscut turnător de clopote din România.

Mi-a plăcut foarte mult personajul: absolvent al unei şcoli de muzică, s-a apucat de o chestie care a devenit curînd pasiune pentru întreaga familie. Mi-a plăcut filozofia lui de bussiness, dar şi ideea din spatele afacerii.

Mi-am adus aminte de băiatul din Andrei Rubliov, cel care a turnat clopotul acela uriaş ….

În timp ce povestea despre clopote şi acordaje, despre comenzi şi tipuri de aliaje a spus ceva care m-a trimis spre starea bisericii din ziua de azi.

„Mă duc cîteodată să iau cîte o comandă epntru clopote şi preotul îmi spune…. vreau cinci clopote, dar el a construit clopotniţa atît de mică că abia îi încape unul singur şi acela foarte mic.

Louis Bonfa

Louis Bonfa este un compozitor interesant, foarte interesant. A compus cîteva melodii care au fost în topuri pentru cele mai înregistrate melodii ale epocii moderne. Este sud-american, dar are o tehnică specială de atac al sunetului la chitară.

Pentru acest motiv vi-l propun. Este o adevărată lecţie de emisie de sunet pentru chitarişti.

Iată cum sună ..

Cred că în acest mic video aveţi un evantai impresionant de modalităţi de „atac”.

Audiţie plăcută.

Să ne mai relaxăm un pic cu toată tensiunea asta..