Archive for Februarie 2008

h1

Amintire, reamintire, rememorare, aducere aminte…

Februarie 29, 2008

S-a încheiat luna rece a deconspirării. Luna deconspirării a fost în ultima lună de iarnă. A fost foarte „rece” peste tot în această vreme…. Deconspirarea în sine este „rece”…Ce păcat că această lună a avut o zi în plus…

Bine că s-a dus. Odată cu această ultimă zi pe care am primit-o ca bonus din partea lui Dumnezeu, bonus pe care ni-l dă odată la patru ani, s-a dus şi iarna.

Cred că şi pentru mine se închide subiectul. Vine primăvara!
Cred că ce-a fost de spus… s-a spus. Nu mai este nimic de adăugat. De scăzut, da, dar de adăugat, nu cred!

Am retras vreo trei articole, le-am trecut pe privat numai de „inimă grea”. Am senzaţia că s-au spus mult, mult, mult prea multe cuvinte despre acest subiect. Spunem multe cuvinte cînd ne este greu să rămînem în tăcerea foarte zgomotoasă a conştiinţei, probabil.

Nu voi rezuma propunerea mea foarte simplă de soluţie, cred că se găseşte în Sfintele Scripturi. Nu ne trebuie prea multe comitete şi comisii în care să se îngrămădească unii şi alţii la posturi de conducere şi decontări de călătorie.

Recunoaştere, pocăinţă şi iertare. Asta-i!

Mă tem însă că fiecare în parte şi cu toţii am complicat prea mult lucrurile, atît de mult încît acum este foarte dificil de trecut prin acest proces atît de simplu.

În sfîrşit şi în concluzie, eu am spus tot ce am avut de spus. Stau şi mă gîndesc ce trebuie să retrag. Am stat şi m-am gîndit toată ziua azi, zi de post, zi lungă, mai lungă ca o zi de vară pînă-n seară, m-am gîndit la toate astea şi la multe altele.

Dumnezeu mi-a vorbit prin fraţi, prin surori la biserică şi cred că mi-a vorbit şi direct!

Simt nevoia să închid acest caiet şi să deschid altul cu pagină nouă.

Read the rest of this entry ?

h1

Relevanţa ca „distinctivitate” – Cărbunii Eulaliei 4

Februarie 29, 2008

V. Relevanţa ca „distinctivitate”

Ce este comun celor trei metafore pe care le foloseşte Mîntuitorul?

1. Două din cele trei metafore conţin elemente care dispar pentru a furniza efectul, sarea se dizolvă pentru a fi eficientă, lumina consumă uleiul. Cele două imagini conduc spre ideea de sacrifiu şi consumare.

2. Două din cele trei metafore trimit la evidenţiere şi vizibilitate, lumina şi cetatea.

3. Lumina trebuie să fie în sfetnic pentru a fi văzută, cetatea, pe munte pentru a fi găsităFiecare dintre cele trei metafore conţine ideea de separare faţă de ceva, care ar putea reprezenta mediul ratării, pămîntul, întunericul (sub pat, obroc), valea.

4. Fiecare dintre cele trei metafore sînt metafore domestice, dar conţin în subtext ideea de agresivitate şi alungare. Sarea alungă sîngele; lumina, întunericul; cetatea, duşmanii.

Aşa cum am văzut şi din înţelesul pe care îl putem extrage dintr-un dicţionar, dar mai ales din seria de trei metafore folosite de Mîntuitorul, relevanţa are sensul de „a ieşi în evidenţă”, nicicum de a ne confunda cu mediul.

Relevanţa, aşa cum o defineşte Isus Cristos conţine acelaşi principiu prin care se creează umorul şi frumuseţea. Sursa comicului stă în surpriză, în modificarea orizontului de aşteptare al auditoriului[1], se creează un obstacol mental pentru audienţă, o „ridicătură” neaşteptată, o „piatră de poticnire”. Din punct de vedere estetic frumuseţea se creează dcu acelaşi mecanism, prin diferenţă, adică acelaşi fel de „înşelare” a aşteptării, acelaşi tip de torsionare pe care îl simţim şi în cazul umorului sau ironiei[2].

Toată predica de pe munte începe, după care continuă ideea de răsturnare – acesta este felul în care Mîntuitorul îşi începe discursul, nu scalar, ci ia totul anticlimactic, după care continuă să ne spună că vom fi PRIGONIŢI, TOCMAI pentru că vom fi DIFERIŢI.

Normalitatea, rezonabilitatea şi decenţa ucenicilor sînt definite într-o cu totul altă cheie: normalul pentru ucenic este ceea ce devine strigător la cer pentru lume, rezonabilitatea dispare prin crearea unor contexte de reacţie faţă de fapte extreme (nu poţi fi o oaie rezonabilă în mijlocul lupilor, prigoana, urmărirea, foamea, setea, sărăcia, plînsul), decenţa, tradusă şi prin echilibru este alungată pentru excelenţă.

Biserica a arătat lumii oameni NORMALI, dar lumea este sătulă de oameni normali şi echilibraţi. Echilibrul şi decenţa au ajuns să fie eufemisme pentru mediocritate, obscuritate şi căldicel şi lentoare, dar nicicum pentru dreapta cumpănire, atît de des pomenită de Steinhardt. Oamenii „normali”, în sensul de „şterşi”, sînt plictisitori.

Isus n-a fost normal în sensul în care fariseii se aşteptau să fie, a călcat pe teritoriile ipocriţilor şi nu s-a dat cu vameşii şi nici n-a stat la masă cu femeile stricate pentru a fi relevant, ci pentru a scandaliza, în sensul etimologic al cuvîntului.

Isus n-a fost nici searbăd, lipsit de gust şi inexpresiv şi nici n-a spus platitudini cu morgă. N-a fost nici banal de elegant, nici căldicel pentru a fi acceptat de contemporani.

Ce a însemnat relevanţa din perspectiva lui Isus? Cu siguranţă nu „take all, give nothing”

sacrifice-give-nothing-take-all-shotgun-reviews-sursa.jpg

Read the rest of this entry ?

h1

Corneliu Peleaşă

Februarie 29, 2008

Vă mai amintiţi de pastorul Corneliu Peleaşă? Zilele trecute a fost la slujbele de vestirea a Cuvîntului de la Aleşd.

Corneliu Peleaşă este un om deosebit. La cei 38 de ani ai săi a trecut prin foarte multe suferinţe şi încercări.

dscn0775.jpg

Mama sa a decedat în urma unui cancer cumplit pe cînd dînsul avea doar doi ani.

Read the rest of this entry ?

h1

Cărbunii Eulaliei 3 – Sarea, Lumina, Cetatea…

Februarie 28, 2008

IV. Trei metafore biblice prin care putem înţelege relevanţa

Introducerea predicii de pe munte este şocantă. Da, există mai multe interpretări ale acestui pasaj. Eu prefer interpretarea conform căreia Domnul recurge la un artificiu retoric pentru a ne arăta care este cheia de înţelegere a întregii Predici: o rînduială a răsturnărilor[1]. Isus, în mod cu totul neprotocolar şi împotriva obiceiurilor vremii, începe discursul adresîndu-se din spate în faţă, de la cerşetorii şi schilozii din spate spre cei din faţă, pe care îi umileşte sadea.

După anticlimaxul oximoronic: bucuraţi-vă cînd veţi fi nefericiţi, săriţi în sus de bucurie cînd alţii sar peste voi, urmează trei imagini care arată spre rolul ucenicilor în lume[2]. Fiecare dintre imagini conţine un potenţial mai mare decît am putea să credem la prima vedere. De asemenea, o serie de paradoxuri ironice şi aluzii, care, odată înţelese, ne vor ajuta să analizăm implicaţiile celor spuse de Mîntuitorul.

Cine a mai văzut sare cu gust pierdut? Există aşa ceva? Cine a mai văzut lumină sub pat? Cine a mai văzut cetate în vale?

Read the rest of this entry ?

h1

Ce să facem cu Darwin? sau Gusturile nu se discută, se execută :)

Februarie 28, 2008

Recentissime am primit un comentariu de la Buciuman prin care mă invita să iau atitudine faţă de alungarea lui Darwin din şcoli. Se pare că cei de la Rezistenţa Urbană au început o adevărată campanie (care duce nicăieri, după părea mea, pentru că porneşte de nicăieri…). Oricum, bravos! Mai bine să avem atitudine civică şi, BTW, sîntem în multe puncte puncte de acord.

Uite iau atitudinea. O iau de la el, o iau de pe jos, o pun pe masă, o analizez la microscop aşa cum am învăţat în şcoală, după ce am disecat broscuţa (biah! încă mai mişca săraca cînd profesoara de biologie încerca să ne convingă că avem organele aşezate cam în acelaşi fel).

Deci: care-i treaba? S-ar putea să şocheze puţin răspunsul şi atitudinea mea, dar cred că sînt treaz, pentru că este dimineaţă şi lucid, pentru că tocmai mi-am luat pastilele de luciditate: cîteva capitole din Biblie.

Draga Buciuman,

Deci (ca să repetăm introducţia oricărui bun român care vorbeşte numai în concluzii, deci 🙂 )

1. pentru mine învăţămîntul de stat este un eşec oricum…am mai spus chestia asta, o repet, şi, dacă n-ar fi şcoala confesionala la care sînt copiii mei, mîine i-aş retrage ca să fac homeschooling (şi le-aş spune şi despre Darwin, fii sigur)

2. Nu mă interesează o luptă fără nici un fel de finalitate. Într-o catastrofă de învăţămînt, în care Andreea Esca a ajuns în cărţile de istorie, dar capitole întregi din istoria noastră sînt trecute cu vederea (pogromul de la Iaşi), nu mă interesează să le fac eu redesign la manuale. Sînt oricum catastrofale, scrise cu picioarele şi completate şi plagiate în stilul cut and paste ca nişte jalnice bloguri 😦

Pot să bage acolo şi cursuri de făcut clătite, nu mă interesează.

De asemenea, nu mă interează nici curricula pe care le-au adoptat, sînt făcute oricum făcute „după ureche”, după un model de învăţămînt cu extracţie de sevă de la Jean Jaques Rosseau şi de la Emile a sa. Pot să scoată şi orele de fizică, matematică, muzică şi educaţie fizică. Tot acelaşi lucru!

Pentru că după actuala programă şcolară copiii noştri din şcolile publice au toate şansele să „se maimuţărească”

smartmonkey_2.jpg

Read the rest of this entry ?

h1

Cărbunii Eulaliei 2 – Patologiile „sacralităţii”

Februarie 27, 2008

III. Sacrul şi profanul

Distincţia dintre sacru şi profan nu a fost invenţia lui Platon. Ea există pe paginile Sfintelor Scripturi încă din VT, iar ideea este prelungită în cadrul NT. Spaţiul sacru şi timpul sacru sînt chestiuni asupra cărora merită o revenire mai detaliată. Deocamdată ne rezumăm la a semnala faptul că distincţia între spaţiu dedicat închinării, cortul, templul sau spaţiu „rezervat” revelaţiei (Moise la rug sau pe munte) şi timpul rezervat (sărbătorile, timpul liturgic). Evidenţele biblice sînt mult prea multe pentru a fi contabilizate, literatura asupra subiectului este imensă.

Ceea ce slujeşte studiului nostru este întrebarea dacă aceste două dimensiuni au prelungire şi în gîndirea noutestamentară. În viaţa lui Isus sînt momente în care spaţiul capătă noi semnficaţii şi timpul se dilată sau se contractă funcţie de prezenţa şi reprezentarea Domnului. Felul în care Isus se raportează la Templu şi la sărbători este un subiect în sine. Cert este că Acelaşi Domn ne-a spus că nu a venit să strice, ci să împlinească Legea, iar în lege este inclusă şi această separare clară dintre sacru şi cotidian. Cele două spaţii, spaţiul cortului, apoi al templului şi spaţiul privat au fost clar separate de-a lungul istoriei veterotestamentare.

Linia de separaţie dintre sacru şi profan din VT devine linia de separaţie dintre ucenici, adevăratul popor al lui Dumnezeu, naofori[1], şi restul lumii. Fiecare credincios devine spaţiu sacru, fiecare zi devine timp liturgic[2].

Rugăciunea din Ioan 17 ne descoperă o dinamică fascinantă între lume şi ucenici.

Read the rest of this entry ?

h1

Despre Identitate… cu Isus

Februarie 27, 2008

Fac o pauză în seria de fragmente despre relevanţă pentru a posta un text mai vechi ca răspuns la discuţia deja începută promiţător în dreptul primului post din serie.

În text discut problema faptelor bune în raport cu problema identităţii noastre.

Un pahar de apă dat unui însetat este la fel pentru însetat.

Un pahar de apă dat unui însetat aduce aceeaşi satisfacţie dăruitorului.

Un pahar de apă dat unui însetat poate însemna mai mult decît vindecarea şi minunea… depinde de felul în care dătătorul şi vindecătorul se înţelege pe sine în raport cu Dumnezeu.

CAm asta este ideea.

Isus tocmai pentru că ştia CINE este, de la CINE vine, încotro se duce, pentru ce a venit… .. tocmai de aceea a luat un ştergar şi a făcut un gest… foarte foarte  simplu, banal şi neînsemnat…. de făcut numai de către cei neînsemnaţi

Noua însemnătate a gestului Său este dăruită în contextul specificicaţiilor pe care Apostolul Ioan le face referindu-se la GÎNDUL care era în Cristos Isus, gînd la care face referire şi Apostolul Pavel în Filipeni 2.

Iată AICI.

%d blogeri au apreciat asta: