Mărturisire 1

Această mărturisire aparţine unuia dintre cititorii acestui blog. Am acordul lui pentru a posta acest text prin care doreşte să se elibereze.

Poate că este un început bun. Îi admir curajul şi v-aş ruga să păstraţi decenţa comentariilor în jurul acestui act care creează o situaţie foarte fragilă pentru cel care face o astfel de mărturisire.M-am nascut intr-o familie de crestini evanghelici.

Am avut o viata zbuciumata.
Tata era responsabil de adunare (asa era la Crestini dupa Evanghelie) si noi ca familie am avut multe shicane din partea Securitatii.
Mama a fost inginer geolog si prin natura muncii dumneaei avea acces la documente secrete.
De fapt, dumneaei crea documentele (harti cu zacaminte de gaze si petrol in zonele in care se faceau prospectiuni) care ulterior deveneau documente secrete si aparea securistul care o avea in primire si ii facea mizerii: „de ce umbla cu documente secrete daca nu era membra de partid si era pocaita”…

La scoala aveam probleme cu profesorii care ne tratau diferentiat fata de ceilalti.
Prin scoala gimnaziala, avand deja experienta de prada haituita, am descoperit si desconspirat un profesor de fizica pentru legaturi cu securitatea, prin anii 80 si ceva, nu mai tin minte exact, au fost lucruri neplacute pentru mine.

Am aflat imediat dupa aceea ca cel mai bun prieten al meu, care era si cel mai bun in clasa, era recrutat de acel profesor de fizica si avea misiunea de a ma descoase in fel si chip.
Azi, acel prieten imi evita privirea. Continui sa-l respect ca prieten din copilarie.

S-au intamplat multe la vremea aceea, m-am maturizat cu mult inaintea copiilor de varsta mea.
Ca familie de responsabil de adunare am fost mereu sub presiune si am inceput sa fiu atent in jurul meu, sa invat sa descopar posibili informatori, mai ales in adunarea noastra si ma consideram un „pazitor” al grupului de tineret din care faceam parte.

Orice nou venit era atent cercetat de mine si multa vreme imi pastram rezervele asupra lui.

A trecut vremea, am facut armata pe vremea lui Ceausescu. Am terminat-o imediat dupa revolutie.
Am fost inrolat la Plenita, o localitate in judetul Dolj, considerata batalion disciplinar pentru cadre pentru ca era asezata intr-o pustietate.
La distribuire in batalioane, noi pocaitii si recidivistii am fost trimisi la compania a 5-a, a carei commandant fusese degradat la gradul de locotenent (avea gradul de locotenent major) din motive necunoscute de noi.
Ca un copil al lui Dumnezeu, in fiecare moment eram in legatura cu Domnul meu mai ales ca mediul in care eram il consideram ostil (ca paranteza, cu prima ocazie, am cercetat gardurile din spatele unitatii sa vad daca exista sparturi si unghiuri in care santinelele nu aveau vizibilitate buna 🙂 ).

Totusi, exista o zi de care imi este rusine, care multa vreme nu mi-a dat pace, desi problema am rezolvat-o atunci imediat. Dar nu m-am putut ierta eu.
In acea companie mi-am facut imediat un prieten, Oanea Gavril din Baia Mare de la Penticostali, era un baiat foarte bland. Mai era un oltean pocait pe acolo dar si-a stricat marturia imediat asa ca eu il ocoleam. De cate ori aveam posibilitatea, ne retrageam trei persoane (Gavril avea un prieten bun care nu era pocait dar era un om deosebit si ii placea tovarasia noastra) si cantam si ne rugam.

Gavril avea o voce frumoasa. Imediat s-au lamurit colegii de noi, unii ne luau in ras, altii ne puneau
intrebari cand erau singuri. Dar majoritatea preferau „viata”.

Inca o paranteza. Ne-am meritat in multe ocazii numele de companie de recidivisti dar erau
acolo cateva persoane 🙂 care se rugau Domnului pentru orice problema personala si de companie asa ca la intrecerile sportive organizate pe regiment, din 15 premii puse la dispozitie (15 discipline) 11 premii au revenit companiei a 5-a (dintr-un total de 16 companii cred … nu mai stiu exact, fostii colegi de armata pot interveni cu corecturi). Comandantul nostru era in culmea fericirii si inamicii lui il priveau cuinvidie.

Urmatoarea zi eram consemnati la garda de noapte in lanul de ovaz al unitatii si lucrari la G.A.Z
din cauza chefului „ilegal” din timpul noptii – acum aveau si inamicii satisfactie (mentionez ca pe
noi pocaitii ne lasau in pace, ne respectau optiunile printre cateva injuraturi 🙂 ).

Asa era mereu, cand una buna, cand una rea. Reusisera baietii de la noi din companie sa-si faca prieteni peste tot, la fiecare garda de zi si noapte aveau oamenii lor si plecau noaptea inr-un sat din apropiere si umpleau marmidele cu vin si chefuiau pana dimineata cand trebuia sa ne strangem pe platou. Locotenentl si plutonierul major nu prea se intelegeau cu nevestele si veneau seara in
unitate beti si ori faceam toata noaptea instructie, ori puneau moldovenii sa ia din sat bautura si beau
impreuna pana dimineata.

Totusi, Domnul a avut grija sa tina lucrurile sub control pentru copiii Lui.
Dupa patru luni de operativa eram trimisi jumatate la munci in Bucuresti si moldovenii nostrii in Valea jiului, la mina. Comandantul nostru plangea ca un copil si am avut onoarea sa fim condusi de insusi comandantul Regimentului.

Fusesem o companie de recidivisti si pocaiti, dar o companie de pomina. Inchid paranteza si
ma intorc inapoi, inainte de a fi transferati la Bucuresti.

Cred ca era cu putin inainte de a intra la masa de pranz … vad ca vine dinspre comandament olteanul de care se stia ca nu prea dadea dovada de pocait dar care era din parinti pocaiti, deci deja cu tinichea de coada.

Nu-l remarcam dar s-a uitat in drum spre noi de cateva ori la mine. Numai la mine. Cand a ajuns in
dreptul meu mi-a zis: vezi ca te cheama CI-stul”. Am incercat sa obtin detalii dar a fost monosilabic. Am plecat cu oarecare strangere de inima.

In birou la CI-st (ofiter de Contra Informatii), a inceput o
discutie relativ amicala ca apoi sa schimbe brusc tonul cerandu-mi detalii despre activitatea noastra de propaganda religioasa in unitate. Stia cu cine ma retrag pentru legatura cu Domnul si ce facem acolo si m-a pus sa semnez o declaratie a ceea ce faceam.

Am citit-o si am avut o obiectie. In josul paginii dupa ce se termina cu descrierea comportamentului nostru, „recunosteam” ca faceam propaganda religioasa printer soldati si imi luam angajamentul de a inceta pe toata perioada armatei.

Am obiectat, in nici un caz nu luam noi initiativa, ci eram noi contactati uneori. Nu a acceptat sa modifice textul si am cedat, am semnat declaratia asa cu era.

Apoi mi-a zis sa-l trimit la el pe Gavril. L-am trimis dar i-am spus ce ne intreaba CI-stul. Il asteptam cu infrigurare. I-am cerut detalii imediat ce a sosit si mi-a spus cum a decurs intalnirea si ca a refuzat sa semneze declaratia. Am simtit ca se prabuseste tavanul pavilionului pe mine… a vazut ca m-am schimbat la fata si m-a intrebat: „tu ai semnat?” . „Da, eu am semnat, nu am crezut ca se poate si altfel…” . MI-a fost cumplit de rusine. …

Va continua…