„Cel mai imprevizibil lucru este … trecutul”
februarie 7, 2008Zilele trecute am auzit chestia asta: „Cel mai imprevizibil lucru este trecutul.”
Nu mai ştiu exact unde, dar, după ce am analizat puţin paradoxul, mi-am dat seama că autorul, cine-o fi oare, are dreptate.
Istoria şi amintirile povestite şi repovestite au de fiecare dată altă culoare. Depinde de moment, depinde de persoană, depinde de popor.
Marii dictatori ai acestui secol au fost artizani ai redesenării trecutului. De fapt, Stalin reproiecta şi trecutul şi schimba şi prezentul după bunul plac.
Hitler, la fel, a recreat istoria germanilor în cheie ideologică.
După căderea lui Hitler acelaşi trecut a oferit nemţilor noi suprize. După căderea comunismului, trecutul recent i-a făcut pe nemţi să-şi reviziteze demonii într-un mod care poate fi exemplar pentru multe naţii de pe faţa Europei.
Cum s-au raportat nemţii le întunericul nazismului?
Au lăsat în paragină Stadionul marilor demonstraţii ale lui Hitler.
Ce-au făcut cu dosarele Stasi? Le-au dat imediat la cercetat şi cine a trebuit să îşi ceară scuze şi-a cerut.
Cum ne raportăm noi?
Anul trecut Muzeul de la Sighet a fost vizitat de 45000 de persoane, neaşteptat număr, nu? Ştiţi cîţi tineri au venit să îşi aducă aminte ceea ce nu au păţit niciodată… 36.000… cam 80%.
Nu-i aşa că-i încurajator?
Tinerii doresc să exploreze trecutul şi s-ar putea ca trecutul, văzut prin ochii lor, să ne ofere suprize tot mai mari în viitor.
Trecutul rămîne cel mai imprezibil lucru.
Vom vedea asta la deschiderea dosarelor în faţa lui Dumnezeu…
Vom vedea asta cînd ne va explica El cum ne-a interpretat trecutul bun… „n-am vestit noi , n-am făcut noi… n-am făcut minuni…”. Plecaţi de la Mine că nu vă cunosc!
La patratosu 
Mai m-am gandit cateodata ce ne-ar putea rezerva viitorul. Am zice ca am vazut dictaturi, am vazut orori, nu mai gresim noi asa… Tara ma tem ca nu se poate ca lucrurile sa mearga tocmai normal, oricat ar progresa civilizatia umana. Dar ce forma vor lua ororile din viitor?
Poate tinerii de la muzeul din Sighet au fost adusi in ora de dirigentie…sau nu mai exista? 🙂 🙂
muzeul de la sighet este unul „model” al reprezentarii trecutului, „reprezentarii memoriei”. ar trebui sa existe mai multe initiative de genul asta.
nemtii au fost si primii care au vorbit de „responsabilitate colectiva”. in schimb la noi nici vorba de „vina individuala” (incepand cu pogromurile din vremea lui antonescu si terminand cu „aparatul de partid si de stat” sau cu turnatorii de la secu). pentru „recuperarea” trecutului avem nevoie de mai mult decat lacrimile lui basescu (la muzeul holocaustului) sau circul din parlament cu raportul tismaneanu.
“Cel mai imprevizibil lucru este trecutul.”…cat adevar in aceste cuvinte. Pt ca nu ne putem detasa de trecut,oricat am vrea, caci el reprezinta baza pe care ne cladim existenta noastra, prezentul si viitorul. Si niciodata nu putem anticipa deplin ceea ce trecutul poate sa „rodeasca”, in cele mai neasteptate moduri. Bunaoara, sunt atatea evenimente ale prezentului care poarta cu putere amprenta comunismului de care credeam ca am scapat definitiv… Nu numai ca nu am scapat, dar el este inca prezent prin atatia oameni care inca il poarta prezent si viu in inimile lor. Si apoi in actiunile lor. Care ii ating si pe ceilalti.
M-au socat intr-o zi cuvintele unor copii la scoala: nu ne place istoria. La ce bun sa inveti despre niste lucruri trecute. Niste vechituri? …Fara cuvinte…
„Carpe diem!” – e singura filosofie pe care o stiu si o accepta multi dintre tineri. Ei nu vad rostul istoriei, a acestui „fir rosu” care uneste inceputul umanitatii de un viitor eshatologic.
Imbucurator ca atatia tineri au vizitat muzeul de la Sighet. Ar trebui facute circuite ale „Memorialului durerii”, pt ca generatia tanara sa stie, sa cunoasca si sa aprecieze pretul greu pe care multi l-au platit pt libertatea de care ei au parte si nu stiu sa o foloseasca din plin, responsabil.
Am vazut un documentar super pe History Chanell Viasat despre sec. XX si ororile lui. Mesajul final era insa unul optimist: ca oamenii vor sti sa gaseasca acea cale spre fericirea si implinirea acestui Pamant. Important e sa stim cu toti…CALEA ADEVARULUI SUPREM!
Sa invatam sa ne asumam trecutul, sa nu mai repetam aceleasi greseli, sa luam aminte la tot si sa facem ce e mai bun pt viitor.
Si pentru mantuirea tuturor…
Alex, nu ne putem obiectiva. Istoria este o înşiruire de fapte obiective interpretate subiectiv. Fiecare neam, generaţie intepretează diferit aceleaşi fapte.
„Istoria ne învaţă că nu învăţăm nimic de la istorie”
asta ar trebui să le spui acelor copii,
istoria este foarte plictisitoare.. aceleaşi întîmplări întîmplate altor generaţii
„să învăţăm să ne asumăm trecutul”.. bine spui, dar se pare că este o şcoală care nu are absolvenţi…
draga Crina, aşa cum spunea Rădulescu-Motru, românul este viteaz doar cînd este în turmă… se ascunde între ceilalţi, cînd este singur este un laş,
aşa că nu ai să vezi nici vină colectivă, că turma nu are nici o vină, dar n-ai să vezi nici vină individuală asumată, că laşul nu-şi asumă nimic.
Nu, Evedule, au venit de curiozitate şi chiar s-a făcut o campanie mediatică destul de bună.
Ce formă vor lua ororile în viitor, Erunestian? Aceleaşi.
Nimic nou sub soare, ce-a fost v-a mai fi.
Unul dintre motivele pentru care Dumnezeu nu ne mai lasă să trăim cîte 10000 de ani este că am muri de plictiseală.
Istoria este cumplit de repetitivă.
Din pacate cam asa e…
eu am auzit-o realitatea aceasta (Cel mai imprevizibil lucru este trecutul) aproximativ un an 🙂
ma gandeam sa scriu si eu o varianata explicativa a ei.acuma daca scriu, vor zice ca am copiat patrate 🙂
draga Ihtys, şi eu am auzit-o, dar nu mai ştiu cine a spus-o prima dată..
In lumina a ceea ce s-a intamplat in ultima vreme pe forumuri (ma refer la deconspirari, dar si la acte de curaj de care nu stia nimeni pana in momentul povestirii lor) cred ca aceste cuvinte reprezinta un adevar, o realitate desprinsa din experienta.
Orwell a spus ca IN COMUNISM nimic nu era mai imprevizibil decat trecutul 🙂
Ca sa-ti asumi trecutul este un act de curaj,dar si de credinta,cum poti sa nu o faci,cnstii ca Dumnezeu stie tot si ca de El,nu te poti ascunde?
Eu cand ma refeream la forma, ma gandeam la ceva de infatisare. Stiu ca in esenta aceleasi orori vor fii, dar imi puneam problema cum vor fii „impachetate” ca lumea sa nu le mai recunoasca… Sa poata sa le comita din nou cu usurinta.
Nu te ingrijora de forma de impachetare, nu este nevoie de nimic nou, totul se rezolva atunci cand constiinta doarme. Iar ea se vede ca doarme la cei mai multi si cel mai adesea.
multi vor spune Atunci, „Doamne-Doamne, n-am facut si n-am dres noi???”. doar ca trecutul imprevizibil face loc unui viitor previzibil, spunea ISUS.
Traieste frumos acum (azi) ca-sa nu-ti fie rusine miine. Astazi va fi trecut… miine.
Carpe Diem, Florina, înţelept Horaţiu… culege fiecare zi, asta este traducerea corectă nu bucură-te de clipa prezentă cum o traduceau unii
Frumos spus, Ciprian, felul în care ne trăim trecutul ne face să întrevedem viitorul.
Mi-ai dat o idee de predică… E bine!
Corect, Elisa, un act de curaj şi credinţă… asumarea trecutului, curaj dinspre noi spre alţii şi credinţa ca El va lua decizia potrivită faţă de noi..
Excelent, Cosmin, mulţumescpentru sursa citatului… e sigur asta?
Sau varianta din engleză „Seize the day”. 🙂
Despre trecut… Cred că avem nevoie să îl înţelegem – asumăm nu e prea mult? – pentru a putea face faţă prezentului aşa cum ar trebui. Să-l înţelegem. Iar la capitolul ăsta nu stau prea bine.
draga CAmix, trecutul nu poate fi înţeles decît în lumina viitorului.
Numai dacă ai „amintiri despre viitor” amintirile din trecut se aşează fiecare la locul lor.
abia după ce am înţeles ce mi se va întîmpla în lumina Scripturilor, abia atunci mi-am înţeles şi trecutul.
Nu neg. 🙂 Şi chiar sună interesant amintiri despre viitor. Adică ŞI din punct de vedere poetic.
Eu făceam o distincţie între înţelegere şi asumare.
este titlul unei cărţi, Camix, nu mai ştiu cine l-a dat…
Da, asumarea trecutului, grea treabă… mai ales acum este foarte complicat.
Ai vreo amintire la care să simţi nevoia să te bagi în pămînt… eu am cîteva din astea la care îmi este foarte ruşine, aproape strig de durere cînd îmi amintesc.
dar îmi amintesc repetat ca să mă umilesc…
îmi amintesc cînd am nedreptăţit-o foarte tare o dată pe Natalia, cînd eram prieteni… şi acum cînd îmi amintesc acea fază ţîşnesc aproape inconştient şi sus de pe scaun şi îmi pun mîinile la faţă de ruşine…
acela este un trecut asumabil …. prin har…
o iubesc şi epntru că mi-a iertat acel lucru… şi nu numai
Da… sunt multe momente din acestea pe care le am. Chiar zilele acestea. Şi chiar azi am scris pe tema asta pe blog. Despre un asemenea regret.
Sentiment de-a dreptul erodant să realizez că rănesc pe cineva drag; cu cât mai drag, cu atât mai insuportabil.
De ce mai revin totuşi sentimentele de vinovăţie şi după ne ce ştim iertaţi? Raţional vorbind, ar trebui, poate, să nu mai simţim aşa. Şi uite că totuşi simţim…
Da, acesta e stilul de istorie asumabilă. E una personală. Însă faţă de istoriile celelalte, care nu sunt ale noastre ca fiinţe, ci doar ca popor, aveam rezerve. Rezervele mele, poate nu şi ale altora. 🙂
de ce revin sentimentele de vinovăţie…pentru că iertarea este o chestie care cere timp, CAmix, la fel ca dragostea, îţi ia timp să o simţi…
nimic nu este instant în lumea asta, greşeala este de o clipă, iertarea este un proces…
iertarea este uşoară pentru cel are o dă, mai uşoară, eu am descoperit că cel mai greu îmi este să mă iert pe mine însumi…
este parte a mîndriei, cred…
Da… ia mult timp. M-am lovit de multe ori de ce spui, că iertarea e mai uşor de dat. Ca şi cum am simţi nelalocul lui sentimentul de a vedea atâta regret la alţii faţă de noi.
S-ar putea să fie parte a mândriei. Mie aşa mi s-a spus. Am regretat la un moment dat o reacţie deloc potrivită, încercasem să mă justific; dar a venit şi realizarea că nu aveam cum să mă justific. Aşa că am regretat; profund. Şi am regretat şi că am vrut să par un personaj pozitiv. Mi s-a spus ceva care m-a liniştit: că sunt un personaj pozitiv, dar să nu încerc să fiu perfectă…
Însă îmi amintesc deseori; chiar dacă nu mi se aminteşte. Şi ăsta e o mare calitate a victimei, în general, dacă reuşeşte să o facă.
de asta cel care dă iertarea este rege şi îl poate lega pe cel care nu este iertat cu lanţuri grele, înrobindu-l, uită-te la Isaia 58.
depinde foarte mult de victimă…
de asta trebuie să încercăm să ne ferim de situaţiile în care ar trebui să ne cerem iertare, pentru că acele situaţii sînt imprevizibile…
conflictul ne leagă cu legături greu de dezlegat…
Hm… dar poate depinde la nesfârşit de victimă această iertare? Dacă victima nu va şti ierta, atunci care e situaţia celor doi?
Este de dorit să greşim cât mai puţin. Dar, oameni fiind şi supuşi greşelii, se va întâmpla. Este drept că un conflict leagă cu legături rele, însă poate lega şi cu legături frumoase; poate apropia relaţii, pentur că a te şti iertat… cât de eliberator şi frumos e…!
Da, depinde de cât de uşor se acordă iertarea. Dar, dacă ea nu se acordă, victimizatorul e pe veci vinovat?
complicată… situaţia este complicată…
cînd victima nu vrea să acorde iertarea e complicat… atunci numai Domnul cel bun mai poate dezlega…
Cu iertarea, cerutul si acordarea ei, lucrurile se complica cand nu exista sinceritate. Uneori gresim si ne cerem iertare facand abuz de „oarece” obilgativitate a celuilalt de a ierta. Am vazut oameni care pacatuiesc impotriva aproapelui si primul lucru cu care defileaza este ca celalalt ar trebui sa-l ierte. Incerc sa ma cercetez cand pacatuiesc impotriva aproapelui si-mi cer iertare daca nu cumva este doar o parere de rau de pe buze. Daca este asa, am cam incurcat-o si incerc sa vad de acolo ce pot sa fac. In cazul cand cineva greseste impotriva mea si am retineri in ceea ce priveste parerea de rau, ca sa nu ii dau posibiliatea sa se joace cu lucrurile ii spun simplu, daca Dumnezeu te iarta cunoscand daca pocainta este sincera o fac si eu, daca nu atunci ramai cu pacatul pana te desparti serios de el. Asta ca sa invatam sa nu terfelim nici unii nic altii lucruri atat de frumoase ca iertarea. Profitorii in dragoste si iertare mi s-au parut unii dintre cei oribili.
Cred că tocmai de aceea, Vlad, relaţiile dintre noi sînt uneori atît de uşor de stricat pentru că avem credinţa nestrămutată că celălalt trebuie să ne ierte… neapărat..
Atunci abuzăm de dragostea celuilalt, de răbdarea, de pocăinţa lui-ei… etc.
Aşa cum abuzăm de dragostea lui Dumnezeu.
Trebuie sa iertam de 70 ori 7,
daca celalalt.nu-si cere iertare?adica nu ii pare rau,Domnul Isus iarta pe cei carora nu le pare rau?Nu!
Dar eu ca si credincios,pot sa ma impovarez cu neiertarea ,pentru ca sunt destui din lume cel putin,carora nu le pare rau.
Dar daca eu iert,si el face mai departe acelas rau,sa zicem multora ,mai departe,neintelegand nimic,prin faptul ca a fost iertat.
Dar cand greseste nesocotind pe Dumnezeu si e frate cu tine?si te doare,ce faci,vazand nepasarea lui?
Elisa, uite cu asta mă frămînt şi eu acum, trebuie să iert dacă nu îşi cere iertare?
Nu ştiu… luminează-mă, Doamne!
Păi… eşti tu mai liniştit şi eliberat. Mai uşor. Nu le cari pe toate în spate… E drept că e dificil (şi una şi cealaltă).
Şi nu pot să nu-mi amintesc… „precum greşiţilor noştri…” 😕
Camix, ai atins un lucru foarte important…
„Precum greşiţilor noştri” şi de 70X7,
întrebarea mea este cum, dacă îţi cere iertare sau dacă continuă să fie nesimţit… cam aia-i dilema…
Dacă îţi cere iertare (mergem pe sinceritatea celui care cere), este mai uşor.
Problema bănuiesc că se pune dacă nu cere. Iar dacă nu cere – şi sunt suficient de multe cazurile – sunt două feluri de reacţie: ierţi sau nu. Dacă ierţi, îţi faci ţie un bine (repet, e drept că e foarte dificil) şi dai dovadă de iubire divină.
În cazul în care ierţi, pot fi şi aici două variante: ierţi şi continui să acorzi încredere celuilalt (îl repui în drepturi sau ierţi, dar ţi-ai pierdut încrederea în el şi va fi greu pentru el de recâştigat înapoi. Vorbesc despre iertare veritabilă în ambele cazuri. Nu cred că sunt termeni contradictorii pe undeva. În această ultimă situaţie, se poate îmtâmpla oricare din variante, depinde de gravitatea sau repetitivitatea problemei… Zic eu…
Camix, cred ca este valid ce spui tu.
Da, poţi ierta, dar nimeni nu te poate obliga să ai din nou încredere în persoana care te-a rănit.
Casătoria este un caz excepţional
Poţi ierta sau poţi uita. Uitarea nu este iertare.
poţi ierta şi uita.
Poţi ierta şi să refuzi uitarea.
Poate că ăsta este harul.
Am fost duminica in NY si dupa program am avut o intalnire intr-o familie cu fr. Niculescu.
A ramas la fel. De neclintit. Am vazut in ochii dansului in timp ce vorbeam lacrimi si suspina cand imi spunea ca daca cei ce au colaborat cu Secu, si-ar cere iertare iar ierta din toata inima.
Am avut in fata mea un om nebun, nebun pentru Hristos. Sa dea Domnul sa fim si noi la fel.
Fr. Nicolescu este un model pentru felul în care ne putem asuma trecutul… s-ar putea să fiu subiectiv… îl iubesc prea mult…
uneori, aşa mi se pare mie, are străluciri de genialitate…
păcat că nu scrie..
Iubirea si Iertarea nu are frati gemeni?
Glen H.
patratosule,
daca imi aduc eu bine aminte Steinhardt in Daruind vei dobandi spunea ca nu exista iertare fara uitare, deci iert, dar nu uit nu foloseste la nimic.
ma gandeam ca pana la urma iertarea e asumarea constienta a riscului ca celalalt poate gresi din nou, o a doua, a treia, a n, sansa pe care i-o acorzi…
Ascultam ceea ce spunea fratele Wurmbrand,intr-o predica:
Dumnezeu nu te poate ierta daca nu te pocaiesti,
dar noi in clipa in care suntem batuti,jigniti.etc.trebuie sa acordam deja iertarea.
Glen, nu ştiu, nu cred…
dar mai ştiu cîteva perechi, blîndeţea şi bunătatea, sînt surori siameze.
nu se poate blînd ne-bun, nici bun care să nu fie blînd.
Crina, depinde, depinde … Crina. Dacă uităm, riscăm să repetăm istoria.
Depinde ce fel de uitare.
Cînd iert ceva soţiei mele, uit, nu ştiu cum se face…
nu mai aduc aminte păcatul.
Cînd îmi iert ceva mie, niciodată nu uit. Ca nu cumva să repet!
Elisa, nu ştiu, trebuie să mă mai gîndesc la ce spune R.W.