Beţia adîncurilor, ispita înălţimilor
februarie 8, 2008Laurenţiu a murit. Era alpinist. A murit pentru că a coborît prea repede.
Cobora de pe vîrful Aconcagua (6962 m).
Laurenţiu s-a grăbit şi sîngele l-a trădat.
cel puţin aşa se spunea, se pare însă că adevarata cauză a morţii este alta.
Oricum… m-am gîndit mult la oameni ca el după ce am aflat. Nu contează de ce a murit pînă la urmă…
Mai bine este să mori ca el, pe munte, acolo unde i-a plăcut decît să aluneci în baie şi să te loveşti cu capul de cadă, nu?
Mai bine să te calce un Mercedes decît un Trabant, că trabantul numai te chinuie…
Cînd am auzit de moartea lui m-a gîndit la unul dintre unchii mei care a murit într-o fîntînă. Era marinar.
Mi-am adus aminte de scanfandri, care au murit din cauza unei greşeli copilăreşti. S-au ridicat prea repede la suprafaţă. Sîngele i-a trădat. Greşeală copilărească.
Mi-am adus aminte de scafandri care au rămas prea mult în adîncuri, sub „beţia adîncurilor”… nu au mai putut să se ridice la suprafaţă… adîncurile şi înălţimile funcţionează ca un drog. (Vezi Filmul Le Grand Bleu cu Jean Reno.. .)
Mi-am adus aminte de mari aviatori de acrobaţie care au murit din cauza unui looping prea larg. Beţia zborului?
Paraşutişti care au riscat să tragă maneta sub 150 de m şi sau izbit de sol în timp ce suspantele încă se desfăşurau ca să prindă aer. Îmbătaţi de adrenalină?
Piloţi de formula 1, care pun frînă prea tîrziu sau trag de volan prea devreme.
Astăzi sînt profesii în care moartea pîndeşte la milimetri, în spatele unei mişcări minore, dincolo de o decizie care trebuie luată în mai puţin de o secundă…
Unde este Dumnezeu în toate astea?
Unde este Dumnezeu cînd noi greşim din orgoliu, îmbătaţi de chimicalele din corpul nostru pe care tot El le-a creat?
Ce face El acolo în ceruri cînd un profesionist excelent greşeşte şi îşi risipeşte viaţa pentru că n-a calculat bine timpul, pentru că s-a grăbit, pentru că a atins, copilăreşte, din greşeală un buton care nu trebuia atins?
Ieri am condus prin noapte, ploaie, ceaţă… aproximativ 180 de km…
Viaţa stă în faţa unei pedale care trebuie apăsată înainte de săgeţile roşii spre stînga sau dreapta…
Am petrecut trei ore în singurătatea habitaclului între manete şi pedale într-o singurătate surdă, dar cu împrejurul umplut de Prezenţa Lui. Era acolo…
Nici pe scaun, nici în spate, nici în faţă, nici în afară, nici înăntru… era peste tot, pe dinapoi şi înainte, în stînga şi dreapta…
A fost una dintre cele mai frumoase singurătăţi şi unul dintre cele mai scurte drumuri de 180 de km.
Există o astfel de „beţie” bună a singurătăţii în habitaclu cu El… cînd doreşti ca drumul să nu se mai termine, cînd doreşti să nu mai cobori, cînd doreşti să nu mai urci..
Ambele versiuni şi cea pentru americani… mai cu happy end
şi cea pentru europeni
conţin ideea asta de „nedesprindere”
La patratosu 
aiurea !…citeste aici cauza mortii
http://www.cotidianul.ro/index.php?id=17575&art=42624&cHash=c3b9b3afaa
Frumoase ganduri, Marius… Furati de iuresul acestei vieti parca tot mai agitate, atat de rar gasim cateva clipe in care sa fim noi singuri si cu…EL! O singuratate atat de „plina” de cea mai scumpa prezenta… daca se poate spune asa. Asemeni unei rugaciuni personale…
Da, Dumnezeu este atat de prezent…in toti si in toate… Numai ca noi inca preferam sa mergem cu ochii inchisi, ca la jocul de „baba-oarba” si sa tot strigam: „unde esti Doamne?” Nu avem decat sa deschidem ochii si sa-L vedem atat de prezent, atat de aproape… Dar noua ne place…”baba-oarba”….
Ieri a fost la TVR un interviu cu fiica lui Eugen Ionescu. Vorbea frumos despre tatal sau si despre opera lui. Un ultim interviu, inainte sa moara, dat revistei Le Figaro, avea un subtitlu cu un gand al marelui dramaturg: „Dumnezeul meu, fa-ma sa cred in Tine!”. Cumva aproape de citatul biblic atat de cunoscut: „Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele!”…
La finalul emisiunii, era aratata placa de pe mormantul dramaturgului. Acolo era scris: „Sa ma rog, nu stiu cui….Sper lui Iisus Hristos”… Viata ca o continua cautare a unei prezente de care avem mereu nevoie. O cautare cu degetul intins inainte, asemenea lui Toma.
Am vazut ceva cutremurator in seara asta la stiri. La un spectacol de la Circul Globus, un dresor a fost atacat de doi lei, foarte nervosi. Desi e un dresor bun si ii are in grija de cativa ani pe lei, in acea zi nu se stie ce au avut. O clipa si putea sa se sfarseasca totul rau… Ca si cei amintiti in cuvantul lui Marius..Un moment in care acel om si-a vazut sfarsitul in dintii acelor fiare, doar aparent imblanzite (mi-am amintit de fragmentul din Quo vadis postat aici de Marius!). Dumnezeu l-a pazit si i-a potolit in ultimul moment pe lei.. Iar dresorul spunea ca aproape a renascut…
Orice moment in care trecem pe langa moarte…e ca o noua sansa…Ca o renastere! Inca o sansa de a ne regasi Calea spre Parintele ceresc!
da,avut peritonita,n-a putut ajunge la timp
asta este ceea ce spune sotia lui,dezmintind ceea ce s-a scris in ziar,
Dumnezeu e peste tot…
dar cand esti numai tu si El…cand Ii simti prezenta,
e ceva atat de special…ceea ce te inunda…
Intr-adevar, m-am cam mirat si eu stiind ca in caz de „altitude sickness” cel mai bun lucru e sa cobori, si asta cit mai repede. Nu cred ca mori ca ai coborit prea repede (parasutistii????). Daca urci prea repede da.
Sigur, mesajul tau Marius are cu totul alt scop. Ma gindesc si eu daca se merita sa cauti in viata atitta excitement incit sa te poata costa viata. Dar cei mai multi care fac lucruri extreme spun ca da, se merita.
Recka, ai dreptate, acum am citit si eu link-ul tau
nu este important de ce a murit Laurentiu, este important ca a murit…
stim de ce a murit SEnna? Nici acum nu se stie clar..
navala de ginduri m-a dus la oameni ca ei… speciali oameni
am o admiratie foarte mare pentru cei care traiesc astfel, cu pasiune….
sint prea multi molîi în lume şi sînt sătui de momîi..
sînt sătul să văd atîţia masculi care trăiesc numai pentru a mesteca gumă.
Mi se rupe inima pentru soţia lui. Mama a rămas văduva la 27 de ani.
Frumos ce spui, Alex, frumos, da, şi situaţia cu dresorul este foarte asemănătoare celor descrise mai sus…
Draga DAne, eu cred că se merită…. să cauţi viaţa în viaţa, nu senzaţii tari… dar „viaţă”
asta nu ştiam, ai dreptate, dacă urci repede mori…
make sense.
uite am mai învăţat una
eu am zburat cu parapanta şi am făcut whitewater rafting pentru că am vrut, de aia şi nu mi-a părut rău nici o secundă că m-am urcat pe cal etc.
de mai multe ori am fost expus azi în drumul spre linz morţii decît atunci cînd am zburat ….
la fiecare cîteva secunde am trecut pe lîngă moartea din botul oricărui tir care se putea îndrepta cu un metru spre stînga lui, adică spre noi…
Agreez Marius. Si eu urc munti tot mai inalti (literalmente). Ca si cei dinaintea mea nici nu stiu de ce o fac in afara de faptul ca acolo sus …cumva…simt cu adevarat ca traiesc…ies din rutina. dar este o limita pe care nu o trec niciodata. Ed Viesturs care a urcat cele 14 piscuri peste 25000 de feet a spus ca nici una din expeditiile sale nu merita nici macar degetul mic de la picior.
Poate Dumnezeu este în adrenalină…
Saracii oameni ,care nu L-au simtit niciodata pe Dumnezeu,macar in ghioceii care ies cu capsorul lor din zapada,
in cerul albastru,in norii care se plimba nestigheriti,
in orice misca in lumea asta,
ei nu vad decat „adrenalina”,
poate omnul sa faca un singur fir de par alb sau negru?
E frumos sa fi atat de aproape de cer,macar sa fi putut profita de acele momente.
Nu putem sti numai in cer unele lucruri, de unul insa suntem siguri cel mai important lucru este sa fi aproape de creator.
Draga Mircea, unii urcă munţii doar ca să fie deasupra celorlalţi, alţii doboară recorduri, alţii urcă pentru a se întrece cu ei înşişi, alţii urcă pentru a fotografia peisaje, alţii ca să aibe ce să povestească… unii urcă munţii ca să se roage..
Moise şi Isus au făcut asta.
Elisa, Dumnezeu ne transmite mesaje şi prin ghiocei, dar şi printr-o pană de cauciuc, totul este să înţelegem mesajul Lui.
Asta se poate obţine numai dacă sîntem în armonie cu El, în duh de rugăciune tot timpul…
Nu, Alex, Dumnezeu nu este în adrenalină, dar viaţa împreună cu Dumnezeu îţi asigură găleţi de adrenalină, crede-mă, te rog.
DAcă nu mă crezi, încearcă să vezi cum e 🙂
Interesant ce spui, Dani, oare de ce a spus acel alpinist asta? HM
iţi mai aduci aminte excursia din Colorado, cînd am urcat cu toţii sus, tabăra aceea pe Ioan?
A fost extraordinar… extraordinar!