Am fost la Mauthhausen, lagărul care a funcţionat între 8 august 1938 şi 5 mai 1945.
M-am apropiat de zidurile neprietenoase, aflate la numai 2 km de sat.
Am intrat.
Nimeni.
Am intrat pe următoarea poartă… nimeni…
Am bîjbîit după casa de bilete, nici un ghid, totul este tăcut, dar nu liniştit, este părăsit, dar nu în pace…
Lagărul te aşteaptă cu uşile deschise, dar cu etichete false, în spatele cărora sînt uşi închise.
Feţele lucrătorilor de acolo sînt împietrite. Nu vorbesc prea mult.
Te invită să cauţi în tăcere pe monitoare toate informaţiile de care ai nevoie.
În Mauthausen nu se vorbeşte. Nu rîde nimeni şi nici bliţurile nu fulgeră prea des.
Te simţi singur, deşi eşti în grup.
Te simţi părăsit, deşi nu te-ai întîlnit încă cu nimeni.
Într-un final găseşti cassa, o altă faţă împietrită, care nu are nici un fel de grimasă, ia bani şi dă hîrtii.
Intrăm.
La patratosu 